Ecouri din Chișinăul de altădată

Ion Valer Xenofontov, Vera Conovali

Producere și consum de bomboane în Chișinăul interbelic

Gospodăria patriarhală, redusă la cea de producător al materiilor brute, a constituit o frână în evoluţia economică a Basarabiei în cadrul Imperiului Rus. În contextul României întregite, industria alimentară, ceramică şi în parte, cea chimică, bogată în materii brute, a fost considerată una în plină ascensiune în prima provincie reunită. Majoritatea întreprinderilor, totuşi, funcţionau doar la o proporţie de 50 la sută din capacitatea obişnuită.

În 1938, în oraşul Chişinău şi judeţul Lăpuşna, funcţionau 106 întreprinderi în domeniul alimentar (ferme de lapte, fabrici de apă gazată, conserve, mezeluri, spirt, ulei, bomboane etc.), inclusiv 42 în Chişinău şi 64 în judeţul Lăpuşna. Acestor întreprinderi aflate în conexiune directă cu agricultura le-a fost impus pe parcursul anului 1938 – apogeul dezvoltării economice a României – un impozit total de 2 056 917 lei, media pentru o unitate constituind 19 405 lei.

O ramură aparte a industriei alimentare din Basarabia o constituia cea a dulciurilor. Între 1918 și 1944 în Basarabia au funcționat 49 de cofetării, dintre care zece produceau nemijlocit bomboane. Nu se putea vorbi de fabrici de bomboane, în sensul clasic al termenului, ci doar de ateliere mici. Acestea nu dispuneau de instalaţii mecanice şi motoare, iar din cauza solicitărilor reduse a produselor pe piaţă, funcţionau cu mari intermitenţe. Unele erau amplasate în mediul rural, iar producţia era de calitate inferioară, fiind destinată populaţiei sărace. În epocă, din considerente de publicitate, dar şi de grandomanie provincială, atelierele de producere a dulciurilor se autodenumeau „fabrici”. O parte din întreprinderile producătoare de dulciuri se aflau la Chişinău.

Vizitator al celui de-al doilea oraş după numărul populaţiei a României întregite, scriitorul Mihail Sadoveanu nota faptul că în 1919 viaţa în urbă era mai strânsă şi mai intimă deoarece nu existau crâşme şi cafenele. După Marele Război a urmat o intensă perioadă de reconstrucţie economică, ceea ce a dus la o reanimare a localurilor de agrement. Dacă în Anuarul Chişinăului pe anul 1924 erau menţionate trei fabrici (de fapt, ateliere) de bomboane şi 13 cofetării, atunci în cel pe anul 1940 erau indicate deja cinci fabrici (ateliere) de bomboane şi 19 cofetării şi cafenele.

Una dintre cele mai cunoscute manufacturi de zaharicale din Chișinău a fost cea a lui Sava Garaguli (Garagulea), născut în anul 1870. Era un brunet de statură mijlocie, de naționalitate rusă, creștin ortodox, căsătorit. Acesta la 1 iunie 1924 solicita autorităților cartea de maistru în meseria de cofetar, afirmând că a activat în funcţia de ucenic în domeniul vizat pe parcursul a 13 ani, iar în calitate de lucrător – de la 20 de ani. Cartea de meșter i-a fost eliberată lui Sava Garaguli la 2 decembrie 1926. Domiciliul și manufactura de producere a bomboanelor lui Sava Garaguli se afla pe str. Sf. Gheorghe, nr. 158 . Zilnic întreprinderea lansa produse noi. Potrivit martorilor de epocă, „Fabrica lui Garaguli” era mică, tot procesul de producere a ciocolatei, bomboanei se executa manual. Lucrătorii activau câte 12 ore pe zi. Munca era sezonieră, fiind practicată doar pe parcursul iernii. Femeile în etate erau repartizate la învelirea bomboanelor. Printre lucrătorii și ucenicii lui Sava Garaguli era și Gheorghe Seniuc, născut în 1890 în comuna Meleșeni, jud. Orhei, rus, de religie creștin ortodox, domiciliat pe str. Sadovaia, nr. 39. În curtea manufacturii se afla o căsuță ce servea pe post de punct administrativ, iar în celelalte edificii se aflau secțiile de caramelă, de cofetărie, de fierbere și depozitele. Informaţii despre manufactura lui Sava Garaguli s-a păstrat şi din sfera surselor orale: „Atunci frigidere nu erau, pregăteam ciocolata și o așezam afară, în forme speciale pe zăpadă. Disciplina era foarte strictă. Nimeni nu întârzia și nu pleca mai devreme de la lucru. Ca să nu se întâmple furturi la întreprindere, iar muncitorii să-și îndeplinească munca cinstit, boierul-cofetar Garaguli, la sfârșitul săptămânii de muncă, vineri, le oferea muncitorilor pachete mari de bomboane și bani în plic pentru munca îndeplinită. Dacă îndrăzneai să furi, după asemenea atitudine și cadouri din partea stăpânului, erai concediat. Pachete mari cu bomboane pe gratis se mai dădeau la Paște, la Crăciun și alte sărbători importante. Dacă era nevoie de lucrat peste normă, se dădeau cadouri speciale”; „Am venit la fabrica lui Garaguli, denumită în anul 1950 «Fabrica nr.1», la vârsta de 17 ani. Produceam «dropsuri», câte 20-30 kilograme pe schimb. Puneam într-un cazan mare toată masa de caramelă, care se fierbea pe o plită țărănească, în care se făcea focul cu cărbuni”; „Întregul conținut în urma fierberii, după ce se răcea, îl întindeam pe masă și, ca pe aluatul pentru colțunași, cu citorul, îl întindeam bine”. În 1944, din cauza represiunilor bolșevice, proprietarul Sava Garaguli a fost nevoit să se retragă peste Prut.

(Va urma)

*XENOFONTOV, Ion, CONOVALI, Vera. Producere și consum de bomboane în Chișinăul interbelic. În: Chişinăul interbelic : luminile şi umbrele unei epoci: istorie, educaţie, cultură şi transformări sociale, Chișinău: 2026, pp. 82-86. ISBN 978-5-36241-711-6.