Ecouri din Chișinăul de altădată
Cu prilejul Hramului orașului Chișinău (14 octombrie), continuăm rubrica „Ecouri din Chișinăul de altădată” prin publicarea primului fragment din articolul „Orașul Chișinău – formator al memoriei și identității” de Lidia PRISAC, doctor în istorie.
Frunză verde de chirău
Vai, sărmane Chişinău,
Cum primești și bun și rău!
Nu-l mai cauți de-i mic sau mare
Îi dai straie și mâncare …
(Gheorghe V. Madan)
Privită prin ochii celor veniți din Regat, „înfățișarea orașului” pare dintre „cele mai interesante. Poziția lui e pitorească. Cu poalele pe vale, unde se află și strada principală”, în perioada interbelică Chișinăul se odihnea „comod pe coasta dulce a unui deal, încoronându-i muchia”. Dincolo de oraș începea
„regiunea rurală, satele toate purtând nume moldovenești, căci jud. Chișinău e populat aproape numai de români” (Ion C. Teodorescu).
La intrarea în oraș se urca „un deal, cu pantă destul de repede”. „Din vârful lui” se zăreau „contururile capitalei Basarabiei” (Mihail Sadoveanu). Sigura decepție pare să fi fost gara „cu totul nedemnă, din toate punctele de vedere, de orașul pe care-l deservește” (Ion C. Teodorescu), dând senzația că Chișinăul era „un mare sat” (Raul Mircescu), dar curând se intra în raza orașului.
Această descriere, făcută de I. Teodorescu, contemporan al perioadei interbelice, ne arată mai degrabă un Chișinău provincial decât unul cu pretenții de măreție.
Lucrurile par însă să se schimbe pe măsura înaintării în oraș. Conform mărturiilor contemporanilor, primul indiciu al urbei era linia îngustă de tramvai electric, drumul devenind deodată șosea, pietruită și plantată de ambele părți. Până a intra în orașul nou, se parcurgea „repede vechiul oraș cu ulițele lui întortocheate” (Mihail Sadoveanu). De-a „lungul ulițelor largi”, tăiate în voie de dorul de spațiu al ochiului deprins cu întinsul stepei, erai „fermecat de pajiștile” (Ion D. Ștefănescu) orașului. Chișinăul „frământat de atâtea tumulturi”, denumit de-a dreptul „orașul lumină al Basarabiei”, surprindea prin „cartierele elegante”, prin străzile „prea largi, prea frumoase”, prin „oameni bine îmbrăcați, care veneau să dea mâna” (Geo Bogza), adevărata însușire a urbei constituind multele și frumoasele „școli și biserici” (Th. Simenschi).
Geo Bogza numea Chișinăul „focar de cultură rusă”, pentru că orașul era în mijlocul unei populații moldovenești
„cu un funcționărit crescut în școală și suflet rusesc, cu o nobilime și o burghezie suprapusă, ori ruptă și înstrăinată de la băștinași” (Geo Bogza).
La începutul perioadei interbelice, fosta capitală a guberniel Basarabia mai păstra din
„mentalitatea slavă, mistică, străină de ceea ce în adevăr este, care poate crede uneori că realitățile sunt idealuri și care adeseori și-a închipuit că idealurile sunt realități” (Geo Bogza).
Sursă:
PRISAC, Lidia. Orașul Chișinău – formator al memoriei și identității. In: PRISAC, Lidia. Chișinău, cel de-al doilea oraș al României întregite (1918-1940) : Studiu monografic, documente și materiale. Vol. I. Chișinău: Institutul Cultural Român, 2025, pp. 102-105. ISBN 978-973-577-784-5.
