Arhitectura Chișinăului, Străzile Chişinăului

Piața Marii Adunări Naționale – trecut și prezent

Vă propunem un articol care face referință la istoricul Pieței Marii Adunări Generale din centrul orașului Chișinău.

În perindarea seculară a timpului, spaţiul de câteva sute de metri pătraţi din perimetrul actualului bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt, cuprins între străzile Pușkin şi Bănulescu-Bodoni, a avut să dă şi să vadă multe, mai ales după ce Chişinăului, în 1812, a devenit centru gubernial. Pe aici şi-au purtat paşii oameni simpli şi nobilime, ateişti şi preoţime, artişti şi scriitori, soldaţi şi mareşali, regi şi împăraţi, patrioţi şi trădători… Aici s-au desfasurat diverse evenimente, unele din ele cu o conotaţie de sacralitate, printre acestea numărându-se şi Ma­rile Adunări Naţionale de la sfârşitul secolului XX, pe care le putem considera cruciale pentru istoria noastră.
Alegerea Chişinăului ca centru al noii gubernii, ane­xată în 1812 la Imperiul Rus, se datorează, în bună măsură, Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, care a avut şi el de spus un cuvânt în această pri­vinţă. În fond, cu acelaşi succes puteau fi alese, să zicem, Benderul (Tighina) sau Akkermanul (Cetatea Albă), oraşe deja constituite, tocmai atunci părăsite de locuitorii turci, și în urma plecării lor rămânând libere multe clădiri în care s-ar fi putut instala noua administraţie, fără cheltuieli suplimentare pentru construirea unor edificii noi. Dar a fost ales Chişinăul, şi asta pentru că, pe parcursul secolelor XVII-XVIII, el s-a dezvoltat mai intens decât alte localităţi, diminuând importanţa târgului Lăpuşna, apoi şi a Orheiului, situaţie ce s-a datorat, în temei, faptului că pe aici, prin Chişinău, după acapararea Cetăţii Albe Chiliei de către turci, au început să se intersecteze două mari căi comerciale: una – din Căuşeni şi Tighina spre Orhei, Soroca și Hotin, iar a doua – din Iaşi prin Chişinău spre Dubăsari, Kiev și Moscova.
Stabilindu-se la Chişinău, noua administraţie rusească chiar din capul locului a început să promoveze ideea creării unui oraş nou, în contrapunere cu cel vechi, moldovenesc. În acest scop, în tot ce s-a planificat, a fost aplicată o metodă nouă, utilizată pe atunci în ţările vorbitoare de limbă engleză: intersectarea dreptunghiulară a străzilor. S-ar putea spune că această manieră de planificare urbană a fost pe larg folosită în noile spaţii alipite la Imperiul Rus, inclusiv în Ţările Baltice, şi aproape deloc în vechile oraşe din Rusia, acestea fiind lăsate să se dezvolte în acelaşi stil, cu excepţia doar a Sankt-Petersburgului, care din începuturi este un oraş construit în baza unei viziuni urbanistice noi a arhitecţilor invitaţi din străinătate. Cât priveşte celelalte oraşe, după cum am spus, majoritatea lor au urmat să se dezvolte la fel ca până în acea perioadă şi, îniacest context, putem lua drept exemplu chiar Moscova, unde n-o să vedeţi acest sistem dreptunghiular, afară de noile cartiere construite în anii sovietici. La Chişinău, sistemul în cauză a fost aplicat chiar în primul plan urbanistic, elaborat de administraţia rusă în 1817. Explicaţia este foarte simplă: acesta era foarte comod în perspectiva unor posibile revolte, care, desigur, trebuia să fie înăbuşite. în astfel de situaţii, pe străzile largi şi drepte soldaţii puteau manevra mult mai uşor, decât pe ulicioarele întortocheate şi mici ale Chişinăului de până la 1812.
Oraşul nou a fost conceput cu mai multe pieţe, fiecare având, desigur, menirea sa. Astfel, a apărut Piaţa Nemţească(unde acum se află stadionul Dinamo), numită aşa, probabil, pentru că acolo se vindeau mărfuri industriale; apoi, mai jos de închisoare, era Piaţa Fânului, numită astfel, pentru că acolo se vindea fân (în anii sovietici pe locul ei a fost construit stadionul republican); Piaţa Centrala Agri­colă se afla unde e şi în prezent. Cât priveşte piaţa care astăzi poartă numele Marii Adunări Naţionale, iniţial, a fost concepută şi formată ca o axă ce trebuia să devină dominantă pentru oraş, de fapt, ca un nucleu sacral, aici urmând să fie construite, una după alta, Catedrala „Naşterea Domnului” şi Clopotniţa din preajma ei (1836), Porţile Sfinte (1840), concepute de arhitectul Zauşchevici după modelele vechilor Arcuri de Triumf romane, iar vizavi de ele, unde astăzi se află edificiul Guvernului – sediul Mitropoliei, edificiile Seminarului Teologic, în colţul stâng al pieţei, fiind construită Casa Arhiepiscopiei (1911 ), numită şi Casa lui Serafim, dar, fiindcă limba rusă îşi făcea cu insistenţă loc în viaţa localnicilor – mai des i se zicea Serafimovskii dom, şi asta pentru că în acea perioadă episcop al Chişinăului şi Hotinului era Serafim Ciceagov, ierarhul fiind implicat personal în finanţarea construcţiei acestui impunător edificiu (înălţat, printre altele, după proiectul cunoscutului arhitect basarabean al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, Gheorghe Cupcea), iar paralel cu acestea – instituţii publice, case de locuit etc. Şi toate acestea pentru a se demonstra prosperitatea părţii noi a oraşului, a provinciei în general, în comparaţie cu celelalte popoare din Balcani, încă subjugate de turci. Respectivul spaţiu mai era destinat pentru diferite manifestări, dar mai ales pentru parade şi exerciţii de rutină ale trupelor militare, lucru pe care îl denotă chiar şi numele ei de la începuturi, pe care l-am găsit în unele documente vechi: Plaţparadnaia….
O piaţă din centrul unui oraş presupune şi prezenţa în perime­trul ei a unor monumente, de regulă, ale unor personalităţi marcan­te din istoria locului. Cine credeţi că a fost distins cu această onoare la Chişinău?! Nu Aleksandru I, ţarul Rusiei, cum ar fi fost de aşteptat, căci anume cu „concursul” lui Basarabia a fost dezlipită de trupul Moldovei istorice, ci un alt ţar rus, nepotul său de frate, Aleksandru II, domnia şi activitatea căruia nu au avut un rol remarcabil pen­tru soarta Basarabiei. Putem presupune că a fost iniţiativa unor intelectuali de provenienţă narodnicistă, proveniţi din Basarabia şi deveniţi funcţionari ai ţarului din Rusia, unde acest monarh, într- adevăr, s-a făcut vestit mai ales prin faptul că i-a dezrobit pe ţăranii iobagi de sub jugul boierilor, ulterior copiii lor având acces la studii. Noi însă nu am avut cu asta nici în clin, nici în mânecă; în ţinutul nostru nu a existat serbie. Dar ce contează? în 1886, monumentul a fost înălţat pe locul unde astăzi este amplasată statuia lui Ştefan cel Mare, având incrustaţi pe soclu anii de domnie: 1855-1881. De altfel, era o copie exactă până în cele mai mici detalii – vulturi, forma postamentului, inscripţiile, coroana de lauri etc. – ale monumen­tului din oraşul rus Astrahan al cunoscutului sculptor Opekuşin. Indiscutabil, edificarea lui era un pretext, unul ascuns, în contextul afirmării internaţionale a independenţei Principatelor Române: să se subînţeleagă că acesta este pământ rusesc (iskonaia ruskaia zemlea). Mai târziu, în mijlocul pieţei de atunci, de altfel, iniţial mai îngustă de două ori în comparaţie cu cea actuală, – pe latura din­spre Mitropolie, a fost înălţat un monument şi predecesorului său, Aleksandru I, împărat al Rusiei din 1801. Ce-i drept, evenimentul în cauză a fost încadrat în context cu mai multă îndreptăţire: anume acest ţar conducea Rusia atunci când Basarabia a fost acaparată până la Prut ( 1812 ), în 1817 chiar vizitând ţinutul nostru, fiind în drum spre Cernăuţi, unde urma să aibă o întâlnire cu împăratul altui imperiu, concurent al Rusiei, cel austriac.
Erau foarte curioase figurile sculptate pe piedestalul acestui monument: „matuşca Rusia”, în straie naţionale ruseşti, iar„Basarabia”, căzută la pieptul ei de „mamă”, în nişte haine obişnuite, de care pe atunci purtau păturile de orăşence nebăştinaşe. Nici atâta lucru n-au binevoit să facă: s-o îmbrace în portul specific neamului nostru…
Printre altele, monumentul a fost dezvelit de ţarul Nicolai II, care a vizitat Chişinăul la începutul lunii mai 1914, fiind în drum spre Constanţa, însoţit de familia sa, pentru a se întâlni cu Casa regală a României în vederea încheierii unor alianţe matrimoniale şi politice. La lurie Colesnic (Chişinăul din Amintire) am găsit descrierea acestui moment, semnificativ printr-un detaliu la prima vedere neînsemnat: la dezvelire, ţarului nicidecum nu-i reuşea să tragă pânza ce acope­rea monumentul, aşa încât a fost nevoie să-l ajute cineva de alături. Când s-a întâmplat, cineva din mulţimea prezentă a murmurat cu jumătate de glas că e semn rău… Peste o lună şi ceva, a izbucnit primul război mondial, iar peste patru ani – bolşevicii l-au împuşcat pe Nicolai II cu întreaga lui familie. Poate, prin acest sfârşit tragic, i-a fost dat să ispăşească păcatele în faţa poporului ale întregii dinastii Romanov?! De altfel, şi destinele celor două monumente pot fi considerate triste: primul a fost demolat în 1917 de trupele ruseşti revoluţionare, care se retrăgeau de pe front, iar al doilea – în 1918, de populaţia locală.
Locurile monumentelor demolate au rămas goale mai multă vreme, până a apărut ideea ca în spaţiul creat să fie înălţate mo­numente noi, corespunzătoare noului suflu al vremii, cinstindu-i pe eroii neamului. Era şi firesc ca gândul tuturor să se îndrepte spre temerarul domnitor Ştefan cel Mare. Sculptorul Alexandru Plămădeală a fost cel care a plăsmuit chipul lui în bronz, iar Eugen Bernardazzi, fiul cunoscutului arhitect Alexandru Bernardazzi, a cre­at soclul sculpturii din gresie de Cosăuţi. La un deceniu de la unirea Basarabiei cu România, în ziua de 29 aprilie 1928, ea şi-a ocupat locul binemeritat în peisajul Chişinăului, acolo unde o văd zilnic chişinăuienii de astăzi. Majoritatea lor, sunt sigur, nu ştiu că această sculptură a avut de suferit mai multe vitregii ale timpului, de rând cu locuitorii ţinutului, fiind şi ea nevoită să-şi părăsească „domiciliul”.
Înainte de a mă referi la acest subiect, aş vrea să spun câte ceva şi despre monumentul de la Chişinău al lui Ferdinand I, rege al României din 1914, despre care se ştie că a promovat o politică de reforme sociale, economice, culturale, anume el fiind acel care în 1924 i-a împroprietărit pe toţi ţăranii cu pământ. Monumentul a fost instalat în 1939, de asemenea, în spaţiul actualei Pieţi a Marii Adu­nări Naţionale, la eveniment participând regele Carol al ll-lea (care, printre altele, a ţinut să vadă macheta, pentru a o aproba, sculptorul numindu-se Oscar Han, cel ce a creat şi statuia lui Vasile Lupu de la Orhei), însoţit de mai multe persoane oficiale. în vara anului 1940, când Basarabia a fost „eliberată” de sub ocupaţia română, au fost evacuate ambele monumente. Despre destinul monumentului lui Ferdinand I nu se cunoaşte nimic, iar statuia lui Ştefan cel Mare a ajuns la Vaslui, găsindu-i-se un loc alături de Biserica „Sfântul Ioan” cu secole în urmă construită chiar de voievod. Soclul, rămas la Chişinău, a fost, pur şi simplu, aruncat în aer, iar în locul lui (despre aceasta am citit întâmplător într-o publicaţie de limbă rusă) fixată silueta, tăiată din placaj şi vopsită, a lui tătuca Stalin, dispărută la începutul războiului. La 25 august 1942, monumentul lui Ştefan cel Mare este readus la Chişinău şi instalat în faţa Porţilor Sfinte, însă nu pentru multă vreme, deoarece, în august 1944, când trupele so­vietice, „au eliberat” din nou Chişinăul, s-a decis să fie iarăşi evacuat, de data aceasta la Craiova.
Acum, după mulţi ani, putem afirma cu toată certitudinea că, deşi nu a fost un lucru uşor de făcut, datorită celei de-a doua eva­cuări, monumentul a fost salvat. Nu doar pentru că, rămânând la Chişinău, ar fi fost, la sigur, distrus în timpul bombardării Chişinăului, ci şi pentru că, după încheierea războiului, a apărut fericita posibili­tate de a-l readuce la Chişinău împreună cu alte bunuri considerate valori culturale şi recuperate de noile autorităţi chişinăuiene. Se spune că la asta ar fi contribuit şi sculptorul Claudia Cobizeva, în calitate de membru al comisiei pentru repatrierea bunurilor şi a cetăţenilor. Aşa sau altfel, monumentul fiind readus la Chişinău, noile autorități n-au avut încotro şi l-au reinstalat, însă i-au schimbat, denaturându-le, crucea, spada şi soclul, iar pe soclu au săpat o altă înscripţie. Prin 1968-1969, se intenţiona strămutarea lui într-o periferie, lucru despre care s-a aflat şi care a stârnit proteste, îndeosebi în mediul tinerilor intelectuali şi al studenţilor. Unii dintre dânşii au avut chiar de suferit, fiind excluşi de la facultăţi sau concediaţi, printre ei numărându-se şi rectorul de atunci al Politehnicii, S. Rădăuțan. Dar, după ce s-au mai calmat spiritele, prin 1972, monumentul a fost totuşi strămutat cu vreo 18 metri în adâncul parcului, spre a fi mai puţin expus vederii. Abia peste aproape două decenii, la 31 august 1991, în Moldova independentă, Ştefan cel Mare, turnat în : ronz, restaurat exact aşa cum l-a conceput Alexandru Plămădeală, i revenit la locul său iniţial, pe un soclu exact ca cel demolat, cu iscripţiile iniţiale gravate pe suprafaţa lui…
La capitolul manifestări în actuala Piaţă a Marii Adunări Naționale, le putem pomeni pe cele desfăşurate aici în 1912, la un centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia, când se aştepta sosirea apăratului Nicolai II şi când, ca să se sublinieze solemnitatea evenimentului, dar şi să se infiltreze în conştiinţa omului simplu ideea marii binefaceri a Rusiei pentru acest ţinut, au fost înălţate mai multe arcuri de triumf provizorii, instalate nu numai în piaţă, ci şi în străzile adiacente. S-a întâmplat însă ca ţarul să nu vină atunci, ci, după cum am menţionat mai sus, mai târziu, în 1914, când, desigur, aici de asemenea s-au desfăşurat mai multe manifestări şi s-a vorbit despre „fericitul” secol pe care l-a trăit Basarabia sub oblăduirea Imperiului Rus.
Iar în 1940, când în Chişinău au intrat trupele sovietice, anume aici, în această piaţă, a avut loc parada lor militară, doar că nu la 28 iunie, după cum s-a afirmat, inclusiv şi în manualele de istorie, ci aproape peste o săptămână, la 3 iulie. în arhive găsim fotografii, din care se vede că printre lozincile pe care le ţin în mâini orăşenii, nu găseşti nici una în limba română, fie ea scrisă şi cu alfabet chi­rilic, – toate sunt în limba rusă. Apropo, în timpul acestei parade, pe soclul fostului monument al lui Ferdinand I a fost fixat un uriaş portret al lui Stalin.
În luna august a aceluiaşi an, tot aici a avut loc o defilare comu­nă a trupelor roşii cu trupele SS germane. Deţin copia unei fotografii, pe care se vede clar şi svastica, şi secera cu ciocanul. Această defilare este pomenită în amintirile unor martori oculari, unii de origine evreiască care, fireşte, erau revoltaţi: cum, adică, armata roşie eliberatoate mărşăluieşte alături de cea fascistă?! Dar atunci ruşii, adică, sovieticii, erau încă prieteni cu nemţii. Şi trupele germane, nu chiar numeroase, vreo două mii de oameni, veniseră încoace cu misiunea de a-i repatria pe etnicii germani din satele de la sudul Basarabiei, în conformitate cu stipulările pactului Ribbentrop-Molotov.
În iulie 1941, după eliberarea Chişinăului de bolşevici, a avut loc şi o paradă militară a Armatei Române, apoi, în 1942 şi 1943, mai multe manifestări ale populaţiei locale, una din ele fiind condiţiona­tă de expoziţia inaugurată în legătură cu cei doi ani de la dezrobirea Basarabiei de sub jugul rusesc. Expoziţia se numea „Doi ani de dezrobire” şi la ea au fost prezenţi regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu. De la acest eveniment, am găsit în Internet câteva sute de imagini stocate în arhiva Bundestagului. La o posibilă întrebare de genul „De unde şi până unde aşa ceva în arhiva Bundestagului?!”, voi răspunde că imaginile găsite – parada trupelor române, după aceea prezenţa lui Mihai I şi a lui Ion Antonescu la expoziţia în cauză, apoi şi la sfinţirea Catedralei după reparaţie, – se datorează unui reporter român, sas (german) de origine, Willy Pragher, care în 1941 -1944 a activat ca reporter de război la Chişinău, aşa încât a avut posibi­litatea să fotografieze multe momente de la acele festivităţi, dar, totodată, şi numeroase imagini triste ale ruinelor din oraş. Şi asta – am în vedere starea oraşului fixată în aceste fotografii – e de ase­menea o mărturie foarte importantă, care contestă afirmaţiile cum că oraşul ar fi fost distrus, în 1944, de bombardamentele aeriene ale
armatelor germane în retragere. în realitate, Chişinăul a fost aruncat în aer în vara lui 1941 de trupele sovietice în timpul retragerii lor, din ordinul lui Stalin. S-a urmărit cu ostilitate distrugerea edificiilor care aveau mai mult de un etaj, indiferent ce se afla în ele. Administraţia românească a dispus să fie fotografiate urmele proaspete ale acestor distrugeri şi respectiva informaţie am găsit-o în fondurile de arhivă desecretizate, împreună cu vreo 50 de fotografii. Chişinăul a fost în mod special minat şi aruncat în aer de oameni însărcinaţi de ruşi cu această misiune; acelaşi lucru s-a întâmplat, doar că parţial, şi la Tighina, Soroca, Bălţi, Hotin. Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu unul dintre cei care au participat la barbaria asta.
Astfel, toate edificiile din perimetrul pieţei au fost distruse, iar Catedrala – incendiată. Dar, în scurt timp, un comitet special a început să se preocupe de restaurarea ei, arhitectul chişinăuian Gheorghe Cupcea fiind însărcinat să diriguiască lucrările. După de­finitivarea lor, a avut loc sfinţirea Catedralei, la care, după cum am spus mai sus, au participat regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu. Bineînţeles, nici unul dintre cei prezenţi la ceremonie nu putea nici măcar presupune că peste vreo două decenii, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1961, la ordinul conducerii sovietice, Clopotniţa de lângă Catedrală va fi aruncată în aer, iar de pe Catedrală va fi dobo­râtă crucea, Catedrala fiind transformată în sală de expoziţii, şi că abia după obţinerea de către Moldova, în 1991, a independenţei, va fi restaurată, revenind la rolul său de lăcaş de cult, iar Clopotniţa de a âturi – construită din temelie după vechiul ei proiect. Cu atât mai mult, nu puteau bănui că, tot cam peste atâta timp, va fi demolat “treg cartierul din faţa Catedralei, inclusiv impunătorul edificiu al Casei Eparhiale, pentru a ridica în acest loc un sediu mare, însă banal din punct de vedere arhitectural, – Casa Guvernului...
Oamenii din generaţia mea ţin minte că anume prin această piaţă trebuia să treacă în marş coloanele defilărilor obligatorii în cinstea aşa-numitelor sărbători revoluţionare, iniţiate de regim în anii ’60 ai secolului trecut. Mai sunt în viaţă mulţi dintre aceia care au participat la ele şi încă n-au uitat cât de pompoase şi zgomotoase erau, punctul lor culminant fiind parcurgerea acestui segment al străzii centrale, care pe atunci purta numele marelui conducător al revoluţiei, Lenin, şi în care predominantă era o impunătoare statuie de marmură a acestuia.
Deoarece studiez istoria monumentelor, ştiu că, periodic, îi era schimbat postamentul, cel nou de fiecare dată fiind mai înalt şi nai masiv, decât cel vechi, aşa încât a ajuns să fie în disproporţie cu însuşi monumentul, denaturând conceptul iniţial al sculptorului Merkulov. Când în spaţiul U.R.S.S. s-au făcut simţite noile idei revoluţionare, monumentul a fost demolat, statuia fiind mutată la complexul expoziţional din Valea Morilor, însă puţini ştiu că asta s-a făcut în urma unei decizii a primăriei (primar fiind Nicolae Costin) în perioada când Uniunea Sovietică mai exista încă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în alte republici, aşa încât şeful de atunci al Partidului Comunist, Mihail Gorbaciov, a fost nevoit să emită un decret prin care interzicea demolarea monumentelor lui Lenin. Dar mişcarea de emancipare spirituală, care lua avânt în întreaga uniune, nu mai putea fi stăvilită.

Înţeleptul antic, Sofocle, ar fi spus că timpul e cel care le apleacă şi le ridică pe toate cele omeneşti. Noi, de când avem în centrul ca­pitalei Moldovei acest loc simbolic – Piaţa Marii Adunări Naţionale – ne reconcepem ca neam, învăţând zilnic lecţia la care mereu avem restanţe: de a fi demni de trecutul, prezentul şi viitorul nostru...

Sursa: Bâzgu, Eugen. Piața Marii Adunări Naționale // Moldova. – 2013. – iulie-august. – P. 24-29.

Leave a comment