Ecouri din Chișinăul de altădată

Continuare
(Fragment din „Neamul românesc în Basarabia” de Nicolae Iorga, Partea Întâi – aici, Partea a II-a – aici, Partea a III-a aici, partea a IV-a aici, partea a V-a aici)

Cine e Cruşevan, ştie să-ţi spuie orice om din Basarabia. ”E cunoscut şi… în Anglia”, mi-a spus proprietarul din trenul spre Bălţi; “cum de nu-l ştii d-ta?” “Domnul Cruşevan”, cum i se spune, merită să fie cunoscut, căci el e redactorul vestitei foi “Besarabeţ”, care a înteţit pentru vărsările de sânge din Chişinău. Tot poporul cetia “Besarabeţul”, adecă poporul de lucrători din târguri, care ştie ruseşte fiindcă a trecut prin şcoli; l-am văzut şi în mâna unul marinar din vaporul rusesc pe Dunăre, care n-a vrut cu niciun preţ să-mi vândă foaia. Cruşevan e “moldovean”, şi el a şi scris un articol, “Doina”, în care plânge asupra morţii poporului nostru. Dar, altfel, el e rus, gazetar rus. Menirea lui e să predice lupte împotriva evreimii, aceasta însă în aşa fel, încât să fie împăcată şi cenzura. “Dacă-l întrebi”, mi se spune, “el răspunde că n-are nimic cu evreii, că el iubeşte pe evrei”. Şi acelaşi adaugă: ”Ele cam nebun; ştii”.

Cum am ajuns la Chişinău, m-am gândit să iau “Besarabeţul”. Tocmai se vând pe Alexandrovskaia gazetele, de nişte hamali greoi cu şăpci, ruşi care ştiu şi ceva moldoveneşte. Au ziare din Kiev, din Odesa, din această “Iujno-Rossiia”, din această Rusie de jos, în care intră şi gubernia Basarabiei. ”Besarabeţul” pare că-l văd la unul, dar, când îl cer, mi se oferă altă foaie, “Drugu”. N-o primesc, între altele şi pentru că mi s-a spus că a cere altceva decât “Besarabeţul”, şi mai ales a refuza “Besarabeţul” face pe cineva bănuit că ar fi evreu. “Eu, cum vezi, am tip evreiesc”, îmi spunea un domn de neam polon, “şi odată, trecând prin Chişinău, un vânzător îmi întinde «Besarabeţul», pe care n-am vrut să-l cumpăr. Ei bine, o doamnă la spatele mele a strigat vânzătorului: ”Cum îţi vine să vinzi «Besarabeţul» la jidani, e doar o foaie pentru creştini”. Deci, pentru aceste motive, eu nu vreau altă gazetă decât “Besarabeţul”. Dar vânzătorul se ţine după mine şi îmi spune stăruitor că “Besarabeţul” nu mai este acum al lui Cruşevan, ci a rămas în mânile altuia, că “Drugu” e acum ”foaia cea bună”. Mă încredinţez deci şi o cumpăr.

E o gazetă mare, tipărită pe o hârtie lucioasă şi moale. Începe cu anunciuri şi are foaia din urmă plină de anunciuri. Foarte multe telegrame, poate de împrumut. Ştiri despre hotare, despre război. Pe pagina a doua, un lung articol tipărit cu slove mari, acela va fi cuprinzând propaganda antisemită. Pe pagina a treia, ştiri mărunte, serbarea aniversării împărătesei la Chişinău şi altele. Noutăţi basarabene, după scrisori: la Hotin, de pildă, un teatru de amatori a dat două piese ruseşti, pentru funcţionari şi ofiţeri, cu succesul cel mai mare.

Cruşevan a fost silit, se pare, a-şi schimba titlul gazetei după tulburările pe care ea le-a stârnit. I s-a îngăduit să scoată altă foaie cu acelaşi scop. Ura împotriva evreilor e aşa de răspândită, în adevăr, încât ucigaşii sau schingiuitorii chiar au scăpat la judecată cu mai nimic. Mulţi erau moldoveni, de acei care abia ştiu ruseşte. Unul din apărătorii lor ex officio, îmi spunea că preşedintele li-a cerut să vorbească ruseşte.

-Dar nu ştim.

-Oricum ştiţi!

Şi ei au vorbit în aşa chip ruseşte, încât preşedintele şi-a astupat urechile şi i-a rugat călduros să urmeze înnainte tot moldoveneşte. În propaganda aceasta antisemită este însă şi ceva pozitiv. Ici şi colo vei vedea, în Chişinău şi în târgurile basarabene, prăvălioare pe care se ceteşte numele ”Besarabeţului”. Sînt magazine de consum ale săracilor, care ei înşii aduc şi vând ce li trebuie. Ce se va izbuti pe această cale, nu se poate şti. Mi s-a spus că evreii sînt gata să distrugă asemenea dughene, lăsând mărfurile lor pe preţuri neauzit de ieftine.