Ecouri din Chișinăul de altădată

Ecouri din Chișinăul de altădată este o nouă rubrică inițiată de Secția „Memoria Chișinăului”, dedicată amintirilor, poveștilor și imaginilor care redau farmecul Chișinăului de odinioară, o incursiune în trecutul capitalei. Fie că este vorba despre străzi dispărute, clădiri istorice, personalități marcante sau obiceiuri uitate, această rubrică aduce la viață atmosfera vremurilor trecute și ne invită să redescoperim identitatea orașului prin prisma memoriei colective.

Publicațiile din această rubrică vor fi publicate săptămânal în zilele de marți.

Vă prezentăm primul fragment.

---

Vama domnească și poșta veche a Chișinăului (fragment)

Andrei Eșanu, Valentina Eșanu

În Țara Moldovei, poşta domnească asigura sistemul de comunicații în plan intern și extern de curieri, numiți olăcari, cărora li se puneau la dispoziție „cai de olac”. Acest vechi sistem a fost reformat de sultanii otomani cu începere din sec. al XVII-lea, fiind instituit un corp permanent de curieri în întregul imperiu, numit turcește „menzil”, în care au fost incluse și țările române. De aceea, nu rareori, în Moldova această rețea era numită „menzil împărătesc”. Menzilul (poșta cu stațiile ei de schimbat caii, de unde erau numiți și „cai de menzil”) era însărcinat cu transportul curierilor, ulterior și al călătorilor. Prima mențiune a acestei structuri în Moldova datează din 1672, când, conform unei surse, Antonie Ruset voievod „ținea menziluri (sic!) de la Ştefănești (pe Prut – n.n.), până la Camenița (pe Nistru – n.n.)”. Caii de menzil sunt menționați în Moldova la 1692, iar un căpitan de menzilgii – la 1693. Tangențial amintește despre această rețea de poștă Dimitrie Cantemir când scrie că despre „întărirea” și „mazilirea principilor” curieri speciali (capugibași) trebuiau să ducă știrea la Iași și foloseau în acest scop, pentru a ajunge „cât poate el de iute, cu cai de olac, pe care aceia [turcii – n.n.] îi numesc «menzil»”.

Cât privește vechimea poștei din Chișinău, vom arăta că încă pe la 1678 domnul Moldovei stabilește localitățile care trebuiau să asigure curierii domnești cu vehicule și cai de schimb pe rutele principale ale țării. Nu este exclus că printre aceste localități figura și Chișinăul. O interesantă informaţie despre activitatea vămii domnești de la Chișinău ne parvine din 1 iulie 1811, când prin hrisov domnesc este reglementată activitatea vămii din partea locului, în special în ceea ce privește impozitele vamale și înregistrarea folosirii cailor de poștă. Faptul că vama domnească subordona și controla serviciile poștale (probabil atât cele interne, cât și cele internaţionale) ne face să presupunem că vama domnească și serviciul poștal reprezentau o singură instituţie și erau situate în perimetrul actualului cartier Poșta Veche din Chișinău.

Cea mai timpurie atestare documentară directă a poștei Chișinăului pe care o avem la dispoziție datează din 1741, fiind vorba de „Condica hatmanului Ion Sturza”. Se pare că poșta era situată pe atunci în plin târgul Chișinăului, în partea cu care acesta se extinsese pe moșia Buiucanilor, stăpânită pe acea vreme de Mănăstirea Galata din Iași. După cum arată surse din 21 iunie 1762, 29 octombrie 1765 și 22 mai 1767, menzilul cu casele sale era situat aparte, într-o mahala, în subordinea structurii poștale. Nu rareori, între Mănăstirea Galata și târgoveții din Chișinău, dar și cu menzilul împărătesc apăreau disensiuni în privința perceperii unor taxe și dări, disensiuni care deveneau litigii de durată. Aceste conflicte răbufnesc periodic, după cum reiese dintr-o serie de documente, până la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Mănăstirea Galata, care se considera parte păgubită, se adresa chiar în judecata domnească, care încerca să se descurce în hățișul relațiilor de proprietate din târgul Chișinăului, venind în sentințele de judecată cu anumite rezolvări prin care delimita strict interesele mănăstirii de cele ale poștei împărătești.

O altă mențiune a aceleiași poște o aflăm în „Sama vistieriei Moldovei din 1763”, unde, de rând cu alte staţiuni de poștă din Țara Moldovei, sunt trecute și cele dintre Prut și Nistru (Ismail, Bugeac, Căușeni, Bender, Hotin), între care și cea de la Chișinău. Pe atunci aceasta era deservită de lipcani (curieri), care asigurau transportul de pasageri, de corespondență și alte expedieri poștale. Aceste legături erau efectuate prin intermediul unei rețele de staţii poștale interne și internaționale, astfel fiind făcută legătura respectivă cu Iașul, capitala Moldovei, cu Istanbulul, capitala Imperiului Otoman, și cu alte centre din străinătate și din ţară. Aceste stații de poștă erau situate la o anumită distanță una de alta, care, de regulă, era parcursă într-un interval de timp numit pe atunci și ulterior „cale de o poștă”, circa 15-20 km, distanță parcursă în 4-6 ore. La început, la această rețea poștală, care trecea și prin Chișinău, în calitate de curieri și corp de pază erau folosite echipaje speciale de tătari, iar în sec. al XVIII-lea – și din rândurile băștinașilor. La stațiile de poștă se schimbau sau se odihneau caii, echipajele de poștă și călătorii.

După războiul ruso-turc din 1768-1774, sultanul, în scopul informării cât mai rapide asupra evenimentelor politice și militare, a reorganizat serviciile menzilului împărătesc (poștei). Conform acestei reorganizări, fiecare stație avea câte un căpitan de poștă, iar întreaga instituție era coordonată de un vel căpitan de menzilgii, controlat de marele spătar, ajutat de un logofăt de menzil. Fiecare stație, inclusiv cea de la Chișinău, ținea o condică cu toți pasagerii care foloseau oficial serviciile cu taxă ale poștei. Către sfârșitul sec. al XVIII-lea această instituție evoluase în Țara Moldovei destul de mult, ajungând una bine organizată și era înzestrată cu cca 3400 de cai și cca 1000 de căruțe, devenind una dintre cele mai rapide poște din Europa .

Ținem să arătăm că activitatea rețelei poștale continua și pe timpul războaielor ruso-turcești din sec. al XVIII-lea – înc. sec. al XIX-lea, deși uneori aceasta suferea de pe urma „abuzurilor demnitarilor militari [ruși – n.n.]”, care duceau la „ruinarea poștelor”. Aceasta i-a determinat pe boierii Divanului Țării Moldovei să se adreseze, la 26 mai 1808, președintelui Divanurilor ambelor țări românești și să solicite apărarea menzilurilor. Se vede că această plângere a avut un anumit efect, căci la 23 iunie același an membrii Divanului îl înștiințează pe S. Kușnikov, președintele acestei structuri domnești, că din porunca sa au fost numiți la Iași „doi călărași […] cercați întru învechite slijbi” și un „scriitoriu ce va fi rânduit la poșt-expediție […] pentru purtatul poștilor și a estafetelor”. Şi aceasta se făcea nu pentru că autoritățile ruse de ocupație voiau să contribuie la menținerea unei anumite ordini, ci pentru că aveau nevoie, în condiții de război, să ajungă la timp expedierile lor poștale.

Nu se știe când, dar se pare că la începutul sec. al XIX-lea – stația de poștă fiind situată într-o mahala deosebit de aglomerată a târgului Chișinău, poate și datorită numeroaselor echipaje care se opreau aici din diferite părți ale țării și din străinătate, dar și ca urmare a necontenitelor tensiuni cu Mănăstirea Galata –, domnul țării a decis scoaterea stației de poștă din dricul târgului în afara acestuia, găsindu-i loc pe moșia lui Dimitrie Râșcanu.

Treptat, aici, se pare după 1812, în zona vămii și a poștei din preajma Chișinăului a apărut o mică așezare rurală, ulterior numită Poșta Veche. Stația de poștă și-a continuat activitatea și după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus . Treptat, pe parcursul sec. al XIX-lea, această așezare a fost înglobată în orașul Chișinău.

Trebuie de arătat că după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, conform unor impresii de călătorie prin această provincie a lui I. H. Zucker în 1831, rețeaua poștală care trecea prin Basarabia a continuat să activeze, fiind destul de înalt apreciată de acesta: „…poșta este una dintre cele mai bune organizații din Basarabia, și chiar în puține țări, poate în niciuna […] călătoriile nu se fac mai repede ca aicea” .

În concluzie, vama și poșta de la Chișinău, situate într-un ţinut de margine, aveau statut internaţional și asigurau expedierea și circulaţia până la destinație a corespondenței, a mărfurilor și a pasagerilor care treceau prin această urbe, și serveau drept centru vamal și de popas pentru o zonă mai largă din sud-estul Ţării Moldovei. Deși situate pe teritoriul orașului, vama domnească și poșta de la Chișinău nu se subordonau autorităţilor locale, ci direct domnului Țării Moldovei, care o controla prin intermediul unor concesionari, cu care el încheia un contract unde erau stipulate obligațiile reciproce și împărţirea veniturilor.

Activitatea vămii și poștei din Chișinău, după aprecierea specialiștilor, a constituit un avantaj de prim rang în procesul urbanizării sale.

În: Identitățile Chișinăului. Orașul interbelic:  Ediția a 5-a / coordonatorii volumului: Sergiu Musteaţă, Alexandru Corduneanu. Chișinău, 2020, pp. 101-105.

Fotocredit: Poșta Moldovei