Care sunt primele amintiri legate de Chișinău? Unde locuiați când erați mică și ce vă amintiți despre locul de trai?

Sunt născută în anul 1942, la 29 septembrie, satul Băcioi. În 1946, pe timpul foametei, familia noastră a venit la Chișinău. Aveam 4 ani. Tata a reușit, fiind un constructor bun, să vină la Chișinău, angajându-se la o moară și a construit și o casă pe fosta Karl Schmidt (acum – str. Mitropolitul Varlaam).

Casa construită de el nu era mare, a zis că „trecem foametea și ne întoarcem înapoi”, dar noi aici deja am prins rădăcini…

Satul nu-l țin minte deloc. Aici, la Chișinău, mi-aduc aminte, de sărbători, tot orașul, casele acestea mici, care dădeau în stradă, erau date cu var alb-albastru. Chișinăul de sărbători era dat cu var.

La școală mă duceam cu troleul. De aici, de la Schmidt până la Pușkin. Dacă mergeai două opriri, plăteai 30 de copeici. Dacă mergeai mai multe opriri – 45 de copeici. Dacă te duceai dintr-un capăt în altul – 60 de copeici.

Eu am crescut într-o curte plină de evrei. În total 17 familii și, doar noi, o singură familie de  moldoveni. Clar lucru, noi eram cei mai săraci. Totuși, am prietenit foarte mult timp cu evreii. Cu evreii era bine, numai că nu voiau să mă învețe limba lor. Eu am terminat școala cu medalie, învățam foarte bine și voiam să învăț limba evreiască, dar ei nu mă învățau, chiar dacă ei de la noi știau limba moldovenească (atunci româna așa se chema).

Primul troleibuz a trecut pe strada noastră, în anul 1957. O, chiar pe lângă casa noastră! El mergea de la gară pe Schmidt și o întorcea pe strada (pe atunci) Tolstoi, se ridica pe Aleksandrovskaia, care după aceea  a devenit Lenina. Primul troleibuz a fost un eveniment memorabil pentru mine.

La școală mă duceam cu troleul. De aici, de la Schmidt până la Pușkin. Dacă mergeai două opriri, plăteai 30 de copeici. Dacă mergeai mai multe opriri – 45 de copeici. Dacă te duceai dintr-un capăt în altul – 60 de copeici.

Toți eram săraci, o sărăcie lucie. După război, după foamete… În bancă, pe policioară, toți aveau câte o bucățică de pâine – asta era mâncarea pe care noi o luam la școală. Deja fiecare ce mai rodea. N-aveam uniformă, eram îmbrăcați în rochițele. Se întâmpla că elevii veneau desculțe, dar nu-i râdea nimeni.

Mămica nu lucra, era casnică, stătea cu noi, cei trei copii ai ei (mai am un frate mai mare și o soră mai mică). În ultimii ani, când trebuia să-și facă o pensie cât de mică, doar atunci s-a angajat.

Unde ați învățat? Ce vă plăcea la școală? Cum erau colegii, profesorii?

Am făcut cele patru clase la școala nr.19 pe lângă Biserica Sf. Gheorghe. Liceul l-am făcut la școala nr.1, aici, unde e liceul Gh. Asachi. Dar după aceea, ne-au mutat pe Mateevici, unde-i acum liceul „Prometeu”. Apoi, nu mai țin minte în ce an, s-a întors din nou școala pe Pușkin.

Școala nr.1, când am intrat acolo în clasa a V-a, era școală de fete. Am reușit să învățăm un an în școala de fete. Școala nr. 4 era de băieți și iată că în ‘56, au unit aceste două școli devenind, școala nr. 1, o școală mixtă. Era mult mai interesant cu băieții, tare ne plăcea cu ei. Cu fetele eram tare zbânțuite. Ne ridicam pe bănci, pe geamuri… dar când au venit băieții, clasa a șasea, noi ne-am stăpânit, ne era mult mai interesant.

Toți eram săraci, o sărăcie lucie. După război, după foamete… În bancă, pe policioară, toți aveau câte o bucățică de pâine – asta era mâncarea pe care noi o luam la școală. Deja fiecare ce mai rodea. N-aveam uniformă, eram îmbrăcați în rochițele. Se întâmpla că elevii veneau desculțe, dar nu-i râdea nimeni.

Pedagogii erau foarte buni, foarte mulți erau evrei. N-așteptau de la noi nimic. Mama mea nici nu a fost la adunările de părinți vreodată. Mama nu lucra și nici nu știa… – eu n-am avut niciun sprijin de acest fel. Pedagogii însă erau foarte obiectivi. Chiar am făcut studii, de bază. Ne-au iubit, încercau să ne ocrotească, rareori însă aveau cu ce să ne ajute.

Când am terminat 10 clase eu nu știam ce profesie să aleg. Aveam încă o prietenă care voia să fie medic și îmi spunea că ea vrea să trateze bolnavi – pe mine aceasta nu mă atrăgea.

Noi am învățat în limba română. Poate erau doar vreo două-trei școli în care se preda în limba română în capitală. Ce profesor minunat am avut noi de limbă română! – ne-a învățat cântece, poezii, ne-a „îmbibat” de Luceafărul lui Eminescu. Mergeam pe la diferite cenacluri frumoase. La cenacluri se făceau înscenări, se cânta, se recitau poezii: „Împărat și proletar” de Eminescu, „Luceafărul” de Eminescu. Prietena mea de la școală, Paulina Zavtoni, recita poezii – ea știa din clasa întâi că va fi actriță. Eu nu știam ce voi fi. Eram mai retrasă, dar învățam bine.

Cum ați determinat ce profesie veți alege?

Când am terminat 10 clase eu nu știam ce profesie să aleg. Aveam încă o prietenă care voia să fie medic și îmi spunea că ea vrea să trateze bolnavi – pe mine aceasta nu mă atrăgea.

În curte, printre evrei, erau mulți medici și unul dintre ei mi-a zis să nu dau la medicină… Eu însă voiam cel mai mult la franceză. Mi se dădea foarte ușor.

Mama și tata nu erau cărturari. Când ne-am mutat aici, la Chișinău, noi nici lumină n-aveam în casă. Mult timp făceam lecțiile la lampa de gaz. Și tot, un evreu din curte, nu știu pe unde a umblat, și a adus de la ЖЭК și ne-au pus lumina. În 47. Și la mama, după ce ne-au tras lumina, venea în casă o învățătoare și a învățat-o, pe parcursul a un an, să scrie și să citească cât-de-cât. Tatăl meu a fost o persoană interesantă. Tata cândva lucrase în Ploiești. Avea o minte ageră de negustor, îi plăcea să se târguiască. El ținea la mine, căci eu m-aș fi dus la „târguială”, la comerț. Dar pe atunci, în ‘59, nu era nicio instituție superioară de comerț. Și nu era acceptabil ca un elev care a terminat cu medalie de aur să meargă la o școală de specialitate.

Când am început să vorbesc despre franceză, la fel, evreii, care țineau foarte mult la familia noastră (tatăl meu îi ajuta cu reparații de tot felul), de fapt, o doctoriță, terapeut, m-a încurajat, mi-a zis: „du-te, du-te, vei fi medic”. Iată așa am ajuns eu să fiu medic.

Când terminam atunci studiile, eram de nimica la capitolul practică. Acești 4-5 ani de studii  îi trecusem cu istoria și comunismul științific, polit-economie, nebunii. Dar medicină foarte puțină. Mă mir cum nu am făcut nicio boroboață în sat. De ce? Pentru că ascultam felcerul, ascultam moașa, ei știau mai mult ca mine.

Și e foarte interesant. Eu am ajuns să-mi dau seama ce îmi doresc mai târziu: eu voiam să cunosc omul. Mă gândeam: „O mașină eu o voi studia, presupunem. Limba franceză eu o pot studia. Dar cine o să-mi dea dreptul ca eu să studiez omul? Nu înțelegeam nimic din ce înseamnă stomac, ce înseamnă ficat. Evreii ceia știau tot. Ei știau medicamentele, ei știau bolile și veneau, și povesteau. Noi, nimica. Când am intrat la medicină eu am vrut pur și simplu să știu și eu ce e omul. Celelalte se pot studia.

Nu pot să spun că n-am prins sensul unui medic: să ajute, să trateze, să facă bine, dar deja mai târziu, când am avut primele paciente.

Cum v-ați încadrat eventual la locul de muncă? Și ce v-a determinat să alegeți anume ginecologia?

După terminarea universității încă nu eram căsătorită și atunci era așa o lege că, dacă nu erai căsătorită, te trimiteau la sat. Patru ani de zile am lucrat în sat, în raionul Ungheni, satul Măcărești. Eu aveam 22 de ani și eram medic-șef în satul acesta, care deservea cinci sate alăturate. Singurică, prostuță încă și (vai!) fără practică, fără nimic. M-au „răsturnat” în sat, pe mine, care nu cunoșteam deloc viața de sat. A fost o perioadă deloc simplă, dar am fost insistentă. Am citit. Am luat cărțile toate cu mine, țineam legătura cu Chișinăul, cu medicii din Ungheni, cu centru raional. M-am descurcat bine, dar am luat o practică pentru toată viața. Eu făceam de toate. Și nașteri, și copii, și traume, de toate. Primele suturi le-am pus conducându-mă după cărți. Eu am fost un singur medic, dar era moașă, era felcer. Pe atunci partidul a zis „să mergem și să ridicăm nivelul ocrotirii sănătății la sat, ca la oraș”. Și iată m-au trimis pe mine. Am lucrat bine, m-au iubit, m-au stimat. După aceea, când am trecut la Chișinău (eu știam că voi pleca de acolo, eu aveam mai multe posibilități).

Când terminam atunci studiile, eram de nimica la capitolul practică. Acești 4-5 ani de studii  îi trecusem cu istoria și comunismul științific, polit-economie, nebunii. Dar medicină foarte puțină. Mă mir cum nu am făcut nicio boroboață în sat. De ce? Pentru că ascultam felcerul, ascultam moașa, ei știau mai mult ca mine.

Vă spun de ce am devenit ginecolog. În prima noapte de practică, fratele mai mare m-a adus în sat cu toate lucrurile, mi-a căutat gazdă, dar în prima noapte nu am găsit gazda potrivită și am zis să rămân pentru prima noapte în maternitate. Și iată, în prima noapte, s-a întâmplat o hemoragie, un avort spontan. Habar nu aveam ce să fac. Eu trebuia să fac raclaj. Puneam întrebări prostești, nu știam unde să pun mâna. Ea a luat instrumentul și cu mâna ei a făcut totul. Femeia aceea a avut o hemoragie foarte mare, spre dimineață însă ea se apropie de mine și îmi mulțumește, crezând că eu sunt cea care a făcut totul. Atunci s-a produs declicul și am înțeles că o să mă fac ginecolog. Când am plecat de la universitate, eu voiam să fiu endocrinolog, să tratez diabetul ș.a. Dar aici, într-o noapte la maternitate eu am zis „nu – eu voi fi ginecolog”. Așa am ținut-o 4 ani de zile. Am venit la perfecționare la Chișinău și am devenit ginecolog. Nu mi-a părut rău nicio secundă. E o specialitate interesantă, care aduce mari bucurii, mari sentimente și, desigur, o mare responsabilitate. Am avut eșecuri, ca de obicei, în toate specialitățile.

Am dobândind perfecționarea la Chișinău. După asta, am fost invitată la nunta prietenii mele de la școală. Ea devenise medic stomatolog și mi-am făcut cunoștință cu fratele mirelui, care mi-a devenit soț. Am plecat înapoi în sat, însă nu pe mult timp. Deja gravidă, în decret, m-am întors la Chișinău. Soțul lucra la Universitatea Politehnică, era profesor. Am dat examenele la perfecționare, minim candidat, m-am făcut doctorand și apoi, profesoară la catedră. La domnul academician Paladi.

Legături nu țineam deloc cu românii, nici cărți românești nu aveam. Odată, la o lecție practică, se tot spunea cuvântul «стул», eu nici nu știam ce e asta, ce legătură are cu medicina. Eu nu știam cuvintele. Dar iată așa am învățat și am terminat în limba rusă. Eram stăruitori.

La spitalul nr. 1 de pe Viaduct am lucrat pe tot parcursul vieții, acest spital se numește Gheorghe Paladi. Am fost recent la inaugurarea basoreliefului. Eu am fost discipola lui. Teza de doctor de medicină eu am susținut-o la Moscova și el a fost cu mine când am susținut teza.

Se știe că în anii ’45, Stalin a trimis o mulțime de medici originari din Leningrad la Chișinău pentru a crea Universitatea de Medicină din Chișinău. Ați avut și profesori din acea generație?

În anii ‘45, Stalin a dislocat Universitatea de Medicină de la Leningrad, care în acea vreme se afla la Kislovodsk, la Chișinău pentru a înființa Institutul de Medicină de aici. Am avut profesori și din acei medici. Primul a fost profesorul de la catedra obstetrică și ginecologie, care se găsea la maternitatea de pe Gr. Vieru, profesorul Cocerghinschi, el era venit de acolo. Au fost niște profesori extraordinari.

După aceea au început să crească și profesorii noștri, dar sub conducerea celor veniți de la Leningrad.

Existau și medici de origine română?

Nu existau doctori de origine română. Studiile toate se făceau în rusă. Era foarte complicat pentru mine, care am făcut școală română. Legături nu țineam deloc cu românii, nici cărți românești nu aveam. Odată, la o lecție practică, se tot spunea cuvântul «стул» (tredus literal din rusește, „scaun” = materiile fecale), eu nici nu știam ce e asta, ce legătură are cu medicina. Eu nu știam cuvintele. Dar iată așa am învățat și am terminat în limba rusă. Eram stăruitori. Desigur, erau și studenți ruși. Ei se evidențiau, ei erau mai sociabili, erau șefi. Noi eram fete mici, moldovence cu cosițe (eu cu gâțe am început studiile). Rusoiacele erau chitite, tunse frumos, ei ni i-au înșfăcat pe toți băieții.

Cât de bine se preda medicina atunci, în comparație cu pregătirea de acum? S-au schimbat metodele de predare pe parcursul anilor?

Calitatea studiilor, pentru a crește specialiști, medici, aș zice că era zero. Nicio practică nu ne dădeau. Istoria partidului ne stătea în gât. Acum totul e pe specialitate. Este și rezidentură, internatură. După ce termină studiile, el poate lucra deja. Eu însă m-am dus să lucrez ca medic cu studii în „научный коммунизм” (comunism științific). Am simțit pe pielea mea. Bine că aveam cărți și că telefonam la colegi și învățam de la ei. Eram stresată că nu știam foarte multe. Asta a fost un minus enorm la Institut. S-au așezat lucrurile deja după ce am trecut perfecționarea. Paladi ne-a instruit foarte bine. La studenții mei le spun că dacă vor să fie specialiști buni, când începeți să lucrați, să știți să furați: o idee de la colegi, o operație, așa veți deveni doctori. Eu tot așa am furat, așa am devenit specialist.

În ’90 s-a schimbat deja metoda de predare, s-au scris primele manuale în limba română. Trecerea la română a fost un șoc. Toate manualele erau în rusă, apoi, iată, apăreau în română. Chiar și acum, când aud româna, vorbită de peste Prut, ascult cu gura căscată cum ei vorbesc limba aceasta curată, melodioasă. Ne-am conformat și noi, profesorii, scriind manuale în limba română, din ’92.

Am terminat  doctorantura și m-au luat ca profesoară la Universitatea de Medicină, catedra Obstetrică și Ginecologie, la Paladi. Catedrele se găsesc mereu pe baza spitalelor și, iată, spitalul nr.1, cu cea mai mare maternitate găzduia această catedră. Acolo eu predam studenților și, în același timp, aveam servicii, consultații, operații, nașteri, lucram ca medic. Profesorii de la Universitatea de Medicină suntem pe două specialități: și profesori, dar și medici. Am devenit, mai târziu, și consultant, când trebuia să efectuăm operații mai complicate.

…posibilitățile în medicină erau mici. Nu aveam aparate, ne bazam doar pe cunoștințe. Am lucrat și fără ecografie. Nu știam dacă e gravidă femeia sau nu. Nu erau nici teste. Aveam stetoscop și un centimetru. Cu acestea am lucrat. Când a venit primul ecograf, aveam senzația că s-a făcut o revoluție. Iată, niște elemente așa de simple, cum ar fi testul de sarcină și ecograful, au revoluționat medicina la noi.

Nu-i poți preda studentului medicină, dacă tu nu te afli în baza clinică. Nu trebuie doar să le povestesc nașterea, cezariana, eu trebuie să-i implic. Acum pregătirea e altfel. Ei ies de la studii cu abilități practice. Mie întotdeauna mi-a plăcut să mă ocup cu studenții, acum însă, online, nu-i ceea ce trebuie. Cu studenții deseori mergeam la paciente, le puneam întrebări, îi puneam note. Vedeam cum se orientează, dacă pun diagnoza corect, dacă știu preparatele. Încă fiind studentă mi-am zis că vreau să predau medicina.

Care era situația în ceea ce ține de sănătate în general (și sănătatea femeilor în particular) în perioada anilor 1960-80 în Republica Moldova? Care erau cele mai mari probleme cu care se confruntau oamenii?

Problema atunci era că nu era nicio cultură medicală. Pacienții nu știau nimic despre boli, medicamente. Evreii din oraș știau de toate, dar cei de la sat, moldovenii, nu știau nimic. Îmi era poate chiar un pic ciudă pe evrei, căci ei știau, dar moldovenii sunt mai retrași. Simțeam că era o discriminare. Moldovenii nu erau cărturari la capitolul medicină. Apoi, a doua problemă este că posibilitățile în medicină erau mici. Nu aveam aparate, ne bazam doar pe cunoștințe. Am lucrat și fără ecografie. Nu știam dacă e gravidă femeia sau nu. Nu erau nici teste. Aveam stetoscop și un centimetru. Cu acestea am lucrat. Când a venit primul ecograf, aveam senzația că s-a făcut o revoluție. Iată, niște elemente așa de simple, cum ar fi testul de sarcină și ecograful, au revoluționat medicina la noi.

Noi lucram cu intuiții, cu studiile date de profesori. Ne făceam serviciul cinstit. Nici vorbă nu era de mită. Acum se începe comercializarea pură. Salarii mici și probabil sunt forțați…, dar e umilitor și pentru medici. Aș vrea să ajungă medicii să spună că nu este nevoie, că salariul este îndeajuns de bun. Atitudinea față de medici s-a schimbat  în rău pe parcursul anilor. E adevărat că relațiile dintre pacienți și medici sunt foarte complicate…

În URSS, pe data de 3 noiembrie 1955 au fost legalizate avorturile și se spune că deja în perioada brejnevistă, la fiecare naștere, se făceau câte 3 avorturi. Care era situația în RSSM, la Chișinău?

Mergea în paralel. Așa era politica. Voiam să fie mai multe nașteri, dar fiindcă educația lăsa de dorit, se întâmplau foarte multe avorturi. Erau cam 120 000 de nașteri pe Republică. Acum ele au scăzut, dar atunci nașteri erau multe. Maternitatea aceasta de la str. Gr. Vieru era singura unde se primeau nașteri la Chișinău și era Maternitatea Republicană. În spitalul nr.2 și nr.4 erau secții unde la fel se primeau nașteri. Acum, când s-a deschis maternitatea de la Viaduct prin anii ’67-’69. Atunci s-a mai descărcat.

Toate nașterile complicate erau aduse la maternitatea de la Viaduct. Într-adevăr, erau multe-multe avorturi. În dependență de lună, de an, era aproximativ cum spune statistica 1 naștere și două sau trei avorturi. Foarte multe avorturi erau făcute mai ales de tineret. Nu era cultura informației, nu știau ce să facă pentru a evita sarcina, ce urmări au avorturile, ce metode contraceptive pot să folosească.

În anii sovietici citim că metodele actuale de contracepție nu se practicau, dat fiind că nu prea existau pe piață. Cum stăteau lucrurile de fapt? Ce anticonceptive existau în anii sovietici la Chișinău? Când au apărut și ce făceau oamenii pentru a evita o sarcină?

Erau prezervative, erau metode băbești foarte răspândite, să se spele, să introducă lămâie. Cu acestea se ocupau mai ales moașele din sate. Ele aveau o practică și sfătuiau metodele acestea. De aceea erau foarte multe avorturi. Erau spitale cu secții pline de avorturi. Și avorturile… se făceau cu o singură metodă numai – cu raclaj (curățirea uterului cu instrumente). Și nici nu erau suficiente substanțe de anestezie și se întâmpla că se făcea fără anestezie la cei care au avut deja nașteri, atunci se deschide mai ușor colul și se face mai ușor. Doar după anii nouăzeci, când a început comunicarea cu Europa s-au introdus contraceptivele și metodele de întrerupere a sarcinii cu medicamente, pentru a nu face acel raclaj, care are urmări negative (poți să nu mai rămâi gravidă). Erau și așa cazuri.

Este o deosebire foarte mare dintre felul cum am început și felul cum se fac lucrurile acum.

Prezervative au fost tot timpul. În farmacii. Intrau în farmacie și rugau „резиновые изделия”. Le era rușine să ceară prezervative. Până am înțeles ce înseamnă asta… Aceasta era parola pentru prezervative. Acum tineretul s-a descătușat. Citesc de pe internet. Uneori le rog și eu pe studenți să-mi povestească din ce citesc, din ce află.

Avem spre ce tinde.

Cum se făceau pregătirile pentru naștere? Iar după naștere cum se îngrijeau de sănătatea mamei și a copilului? Atitudinea față de mame și față de femeile care nasc este diferită acum în raport cu cea din anii sovietici?

În șaizeci nașterile erau fără plată, nu trebuia să iei nimic de acasă, totul era furnizat de spital. Bine, erau cearșafuri din alea vechi deja. Viitoarele mame erau primite la maternitate fără nimic. Și hrana era fără plată. Bani prin maternitate nu umblau deloc. După naștere, țineam multe zile femeile. De la 6-9 zile. Fiindcă, de regulă, acasă situația era precară, se întâmpla că femeile nu aveau poate nici apă, nici sobă. Acum noi le „alungăm” deja după a doua, a treia zi. După cezariană, a treia zi – gata, acasă.

Acum, dacă numărul de nașteri s-au micșorat, în maternități s-a deschis posibilitatea să facem saloane de o singură persoană. Astăzi este foarte binevenit. Atunci nășteau 3-4 într-o sală de naștere. Toate patru strigau una la alta. Acum fiecare în sală de naștere separat și apoi în salon stă cu copilul. Acum nu se mai întâmplă cazuri când se încurcă eticheta. Atunci, dacă nășteau 4, 5, 6 într-un salon, se putea întâmpla să se încurce eticheta. S-a întâmplat și la noi așa un caz.

În jurul anilor 2000 s-a început să se facă schimburi de stagii medicale. Plecau medicii un an în America, în Anglia. Iar când s-au întors – vai de mine. Noi am întors obstetrica din cap în picioare. S-a schimbat foarte mult. Și, mai ales, deodată cum se năștea copilul, trebuia să i-l punem mamei pe burtă, ceea ce era foarte ciudat pentru noi. Copiii, după naștere, erau deodată duși la secția de copii. Mămica îi vedea la trei ore, când îi hrănea. Și gata. Dar aici – cu mama. Și fără mască – noi nu eram deprinși cu așa ceva. La noi era totul steril în maternitate, dar aici s-au deschis toate ușile. Putea veni soțul, mama. Înainte, era o instituție închisă, sterilă. Să știți că, după naștere, tații stăteau și strigau primprejurul blocului, vizita era strict interzisă. S-a dovedit, după aceea, că asta era foarte rău. Ei erau sterili. Totul era steril: pelincile, mâinile, totul spălam. La un moment dat, ne-am trezit cu o infecție septică. Maternitățile din Chișinău s-au închis, se îmbolnăviseră mamele și copiii. Prea steril era. Atunci maternitățile erau pline de toxico-infecție. Fiica lui Paladi s-a născut la Strășeni. S-a dovedit că trebuie deschisă maternitatea. Mama nu trebuie numaidecât să fie sterilă. Fără pelinci sterile. Totul simplu, să ia copilul de la naștere să se deprindă cu flora mamei și a salonului și mai departe el este mai călit. Așa, în sterilitatea aceasta, infecțiile cu stafilococul înfloreau. Acum prin maternitate poți intra liber. Desigur, trebuie să poarte un halat. Acum, dacă numărul de nașteri s-au micșorat, în maternități s-a deschis posibilitatea să facem saloane de o singură persoană. Astăzi este foarte binevenit. Atunci nășteau 3-4 într-o sală de naștere. Toate patru strigau una la alta. Acum fiecare în sală de naștere separat și apoi în salon stă cu copilul. Acum nu se mai întâmplă cazuri când se încurcă eticheta. Atunci, dacă nășteau 4, 5, 6 într-un salon, se putea întâmpla să se încurce eticheta. S-a întâmplat și la noi așa un caz.

Cezarienele se fac acuma cu anestezie peridurală. Înainte se făcea cu anestezie generală, cu intubație. Acum poate să vadă copilul, e altă modalitate.

Îmi aduc aminte când am mers să lucrez în sat am încercat să-i educ pe cei de acolo. Am încercat să le dau oamenilor o cultură sanitară și să le citesc lecții. Mulți dintre ei erau bețivani. Asta era o întrebare serioasă. Am mers în club să le citesc o lecție despre alcool. Și tot foloseam cuvântul alcool. Și deja când ieșeam de acolo, un țăran colhoznic zice: „măi dă-l în dracu, ce-mi trebuiește mie alcool? mă duc eu să-mi beau țuica și gata!”

Mi-am dat seama că nu se citește așa lecția, cu cuvinte pe care țăranul simplu ne le știe.

Cum se apărau oamenii de boli cu transmitere sexuală? Existau multe cazuri de diagnoze cu boli de acest tip în comparație cu situația de aici, din zilele noastre?

Noi colaboram cu catedra de dermatovenerologie de la universitate. Mai ales gonoreea – de trei sau patru ori pe zi se putea pune acest diagnostic. Acum de tare demult nu am pus diagnosticul gonoreea. În schimb a crescut SIDA. E o boală mult mai complicată decât gonoreea. În anii ’60, era o mare morbiditate infantilă. Se explică… mă gândesc că mămicile nu știau să se adreseze, nu chemau medicii. Nu aveau o igienă. Nu exista igiena alimentară. Dădeau și ei cu lapte de la vacă. Clar că erau intoxicații, erau limbrici, infecții. Cauza era cultura, lipsa educației de acest tip. Radioul, televiziunea au schimbat multe, ne-au mai deschis ochii.

Îmi aduc aminte când am mers să lucrez în sat am încercat să-i educ pe cei de acolo. Am încercat să le dau oamenilor o cultură sanitară și să le citesc lecții. Mulți dintre ei erau bețivani. Asta era o întrebare serioasă. Am mers în club să le citesc o lecție despre alcool. Și tot foloseam cuvântul alcool. Și deja când ieșeam de acolo, un țăran colhoznic zice: „măi dă-l în dracu, ce-mi trebuiește mie alcool? mă duc eu să-mi beau țuica și gata!”

Mi-am dat seama că nu se citește așa lecția, cu cuvinte pe care țăranul simplu ne le știe.

Am avut încă un caz foarte amuzant: în sat erau mulți păduchi. Râie și păduchi. Mă duceam la școală și controlam copiii de păduchi. Am adus ituba în sat (când vine și îi prelucrează de păduchi). Mă duceam la familiile cu mai mulți copii. Dar am făcut și o prostie… Era radio deacuma în sat. Am vorbit cu secretarul de partid spunându-i că o să țin o lecție la săteni. Eu eram în satul Măcărești, care era lângă Prut, În România, peste Prut, tot satul Măcărești era. Eu doar nu știam că și românii aud radioul de aici, din Măcărești. Iar eu am început să le țin lecția despre păduchi și se transmitea și la radio. Am vorbit tare, răspicat – și nici nu am reușit să termin lecția că secretarul de partid a fugit spre radio ca să închidă transmisiunea. Atunci am aflat că se transmite și în România „O să ne meargă vestea în România că satul e plin de păduchi” protesta secretarul de partid. Dar am reușit să spun multe lucruri! Gâfâind, secretarul de partid a ajuns la rodiotocikă să stingă mai repede transmisiunea.

Satul mă ține minte pentru că un tractorist a avut o traumă foarte gravă, încât pentru prima și ultima oară în sat a fost chemat elicopterul. Eu am ajuns la ministru, cerând un neurochirurg, pentru că eu nu aveam ce-i face. Tot satul s-a strâns și helicopterul cu neurochirurgul a venit. A încercat să-l salveze dar, fiindcă nu era transportabil, băiatul a decedat.

Eu simțeam că trebuie de vorbit, dar nici nu aveam timpul ăsta. Unii nici nu veneau. Erau tare multe otrăviri cu ciuperci. Și iată mă apuc și eu deșteaptă. Am citit, am luat desene, am venit și la Chișinău, m-am înarmat. Să le dau o lecție despre ciuperci. Dar nici nu știam ce ciuperci aveau în sat. Ei aveau ciupercile lor. Mi-am dat seama că nu am făcut corect când cineva mi-a zis: „dar noi așa ciuperci nu avem aici”. Dar eu nu le știam. Am dat în bară. Am vrut să ajut, fiindcă mulți copii, maturi, au decedat din cauza ciupercilor.

Femeia la care stăteam la gazdă mi-a arătat mai târziu ce ciuperci aveau ei. Despre acelea trebuie de vorbit.

În practica dvs ați întâlnit anumite situații neobișnuite? Ce vă amintiți?

Aveam cinci sate și aveam căruță. De la troleibuz am ajuns la căruță. Mergeam cu căruța în fiecare săptămână și controlam copiii din sate. Și sanii aveam, iarna. Aveam mașina GAZ 51 care mă ducea la întâlnirile de la spitalul centrului raional. Asta era salvarea mea. Un camion cu borduri, neacoperit.

Eram nepregătită. Cum putea ministrul să mă facă medic șef la cinci sate după ce ne-a învățat doar „научный коммунизм” (comunism științific)? Am avut așa un caz:

Un copil a venit cu febră și eu am prescris un preparat, dar am greșit doza. Am scris o doză mai mare. Nu știam. După aceea am adunat toți colaboratorii, fiindcă sora medicală care stătea cu mine la primire, când copilul s-a întors la mine cu febră și mai mare și cu convulsii din cauza medicamentului, sora medicală îmi zice: „știți, eu am văzut că doza-i mare, dar am tăcut”. Mi-au trebuit doar cuvintele acestea. În timp de cinci minute i-am strâns pe toți lucrătorii medicali și am zis că am greșit. De obicei, eu mă uitam în carte, luam rețeta și o transcriam, dar atunci nu am făcut lucrul ăsta, eram prea încrezută și, iată, am greșit o unitate. Clar că l-am resuscitat, am ieșit din situație. Dar copilașul avea 6 luni… M-au aruncat să fiu șefă de spital, o copiliță. Treptat, după un an de zile, m-am întărit eu. Știam și îmi era mai ușor. Țineam legătura cu Chișinăul. Am luat și telefonul ministrului din Chișinău. Satul mă ține minte pentru că un tractorist a avut o traumă foarte gravă, încât pentru prima și ultima oară în sat a fost chemat elicopterul. Eu am ajuns la ministru, cerând un neurochirurg, pentru că eu nu aveam ce-i face. Tot satul s-a strâns și helicopterul cu neurochirurgul a venit. A încercat să-l salveze dar, fiindcă nu era transportabil, băiatul a decedat.

Am încercat să fac bine acolo. Ziceau că „parcă a fost Lenin la noi”. Deja când m-am întors la Chișinău, vechile paciente de la Măcărești veneau la mine la consultație, cu orice întrebări. Eu îi trimiteam la alți specialiști. Dar satul se ținea de mine.

Am avut cazuri complicate care mi-au lăsat urme grele în suflet. Am avut discuții aprinse. Am avut și cazuri când am salvat vieți. În specialitatea noastră numai bine nu este.

---

Sursa foto: Arhiva curentă a Universității de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Republica Moldova.

---

A discutat: Cristina Dicusar, bibliograf, Secția „Memoria Chișinăului”