dr. hab. Aliona GRATI

Neavând prestanța marilor râuri din metropolele celebre ale lumii, râul Bâc se înscrie axial în imaginea Chișinăului. De aceea toate poveștile lui merită să fie cunoscute, mai cu seamă acelea care alimentează nostalgii după râul bogat și puternic al timpurilor aurorale. Ele au un loc aparte în imaginarul nostru, alcătuind o altă eternă geografie și pot inspira noi zămisliri de lumi posibile în imaginația povestitorilor.

Cu apa lui capricioasă, șiroindu-se invizibil aproape trei sferturi din an prin matca arsă, râul nu avea nimic spectaculos pentru a inspira vreo poezie străbunilor noștri, vreo evocare mai specială. Și totuși, pe seama acestui râu s-au compus legende. Denumirea pitorească de „Bâc” și-a găsit explicație în imaginarul colectiv. Folclorul local susține că, mulți ani în urmă, pe acest tărâm, alături de oameni, trăiau uriașii. De la o vreme însă, uriașii au început să dispară. În schimb, oamenii deveneau din ce în ce mai mulți. Într-o zi, o fată de uriaș pe nume Moldava, neștiind încă de existența oamenilor, a văzut un om mânând o căruță trasă de doi boi. Fata s-a dus la părinți să-i întrebe despre gâza ciudată. Aceștia i-au povestit despre oameni și despre faptul că în curând uriașii vor dispărea cu totul, iar oamenii vor pune stăpânire pe întreg pământul. Înrăită, fătoiul a hotărât să-l găsească pe omul cu căruță pe care-l văzuse mai devreme și să-l omoare. După lungi căutări fără rezultat, uriașa a început să plângă. Lacrimile ei abundente s-au scurs iute de au ajuns din urmă căruța, înecând un bou. Se spune că prima lacrimă pe care a vărsat-o s-a transformat în izvor, care apoi a crescut într-un râu. Iar râul a fost numit Bâc, deoarece așa se numea boul la neamurile vecine. Deci, râul își trage numele de la acel bou înecat în lacrimile uriașei[1].

Nu departe de Chişinău, în dreptul localității Ghidighici, râul Bâc curge printr-un defileu stâncos. În prezent, relieful este schimbat din cauza multiplelor extrageri de calcar. În timpurile mai de demult, în acest loc stâncile se aplecau asupra râului, de părea că vor să-l sugrume. Oamenii au fabulat pe seama acestei constituiri a naturii, dându-i semnificații superioare. Locul a primit numele de Cheile Bâcului.

Să reținem că această denumire de „Cheile Bâcului” este strict populară. În folclorul moldovenesc se spune despre acestea că sunt lucrările diavolului. Într-o bună zi dracii s-au gândit să bareze apa Bâcului cu bolovani pentru ca râul să se reverse și să înece oamenii care locuiau în satele din împrejurime. Toată noaptea necurații au adus pietroaie la râu, dar când erau pe cale să-și termine treaba, cocoșii din satul din apropiere, dându-și seama de intenția dracilor, au cântat mult mai devreme de răsăritul soarelui. Speriate că-i apucă dimineața, făpturile sinistre au luat-o la sănătoasa și nu s-au mai întors[2].

Ciudata formațiune geologică (a se vedea că una din semnificațiile cuvântului „chei” indică un țărm întărit cu zid de piatră, având scopul de a preveni inundațiile) și legenda ei au fost pomenite de mai multe personalități, de la Dimitrie Cantemir, suedezul Weismantel, B.P. Hasdeu și Zamfir Arbore la rusul Zașciuk. Rătăcind pe aici în 1714 după înfrângerea lui Carol al XII-lea la Poltava, suedezul Weismantel a aflat de la localnici că diavolul însuși ar fi făcut o gaură mare într-un munte stâncos cu gândul de a abate apa râului.

Pană în secolul trecut, acolo se mai afla un şir de pietre foarte mari, aranjate în linie dreaptă, de parcă au fost aliniate înadins de nişte oameni. Aceste pietre în patru colțuri, lungi de 3–4 coți, se întindeau pană la Nistru şi, mai departe, pană în Crimeea. În capitolul IV, „Despre ținuturile și târgurile Moldovei” al monumentalei lucrări „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir scria astfel despre ținutul Lăpușnei: „Ca urmare, cetatea cea mai de seamă din acest ținut este acum Lăpușna, așezată pe râușorul cu același nume, unde se află doi pârcălabi rânduiți de domn să grijească de nevoile ținutului. Pe lângă aceasta (cetate) se află pe râul Bicu (Bîcului; de la „bîc”= taur, sau „ a da bîca”= a nu reuși), Chișinăul, un târgușor de mică importanță. Nu departe de el se vede un șir de pietre foarte mari așezate în linie atât de dreaptă de parcă ar fi puse de mâna omului. Dar ce mă împiedică să cred aceasta este atât mărimea pietrelor, cât și lungimea traseului pe care se află, căci unele au trei sau patru coți pe fiecare latură a unui pătrat, iar șirul lor se întinde dincolo de Nistru, spre Crimeea. În limba țării li se spune Cheile Bicului și țăranii, în simplitatea lor, spun că ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat să astupe apa Bicului.”[3]

Căpitanul rus Zașciuk, care a fost trimis de țar ca să cerceteze la fața locului această lucrare, scri despre ea că, după felul cum arată, seamănă să fi fost semne de marcat hotarul[4]. Citându-l, în lucrarea sa Basarabia în sec. XIX, B. P. Hasdeu era de părerea că îngrămădirea de pietre era o lucrare omenească din perioada antică, constituind un zid de apărare. Potrivit lui Hasdeu, aliniamentul de pietroaie începea de la Prut, mai exact de la Ungheni, trecând prin codrii Căprianei, traversa râul Bac pe la miază-noapte de Chișinău, se întindea prin moșia Petricani și ajungea pană la malul Nistrului. Savantul consideră că: „Nu prin nume Bâcul are o importanță istorică, ci printr-un monument dintr-o epocă imemorabilă, cu mulți secoli mai devreme decât prima apariție a Slavilor pe țermurile Dunării. Acel monument se chemă în popor Cheile Bâcului (…) Acest aliniament de pietroaie pe direcția vest-est începea de la (Ungheni) Prut (însărcinarea sa nedepășind acest râu), trecând prin codrii Căprianei, pe la miază-noapte de Chișinău, peste moșiile (satelor) Ghidighici și Petricani, care se află lângă Bic și mergând înainte traversa râul Bicu, după care se izbea de malul Nistrului”.

Eruditul știa de la tatăl său, Alexandru Hasdeu, că localnicii desprindeau periodic câte o piatră care le era de trebuință în gospodării, încât lucrarea risca să fie nimicită. Ceea ce s-a și întâmplat: „În fine, după o notiță manuscriptă rămasă de la tatăl meu, se constată că el însuși a văzut acele blocuri de piatră înfipte în pământ, aproape de Chișineu, pe moșiile Petricani și Ghidighiș – singura indicațiune topografică precisă pe care o avem până astăzi”[5]. B.P. Hașdeu menționează că monumentul s-a bucurat de o mare atenție a cercetătorilor, de exemplu, la a 1781 un oarecare Sulzer scria că zidul ar fi fost construit de avari, goți sau de romani, iar colonelul rus Meier din timpul împărătesei Ecaterina  a dat o ipoteză cu totul absurdă că construcția ar fi fost ridicată de Ioan Huniade pentru a pune hotar între Basarabia și Moldova.

Tot renumitul filolog îl citează pe scriitorul Constantin Stamati care, într-o lucrare în limba rusă Despre Basarabia și cetățile ei vechi, publicată în revista Societății imperiale de istorie și antichități din Odessa (1850)[6], menționează șirul de lespezi de lângă Chișinău, despre care spune că sunt numite de locuitori Cheile râului Bâcu. Acestea încep la râul Prut, trec prin codrii Căprianei taie în lat întreaga Basarabie. Mai mult decât atât, Hasdeu crede că în hrisovul lui Alexandru cel Bun de la 1420[7], cuvântul „gradiște” care marca pe atunci partea de nord a seliștii Chișinău se referea tocmai la construcția Cheile Bâcului, care era un mur, un lung zid. Acest lucru ar însemna că uriașul mur au fost construit de un popor înainte de 1200-1300 și acest popor nu poate fi decât unul care a fost „un neam statornic, în curs de mulți an, în Basarabia de jos de Bâc până la gurile Dunării.

Printr-o operație logică, istoricul și filologul exclude bulgarii care au stat temporar pe aceste teritorii ajungând la concluzia că „Așadar înainte de anul 650, pe când Basarabia meridională era ocupată de Slavi, existau deja Cheile Bâcului; atunci ele existau, firește, nu prin acele slabe rămășițe despre care vorbește Stamati și Zasciuk, ba nici chiar așa cum le văzuse Cantemir, ci existau în deplinătate, ca un adevărat zid ciclopic de blocuri de piatră pătrată, înalte de trei sau patru coți, întins de la Prut până la Nistru și tăind latul Basarabiei actuale în două jumătăți. Orice popor care trecea Nistru în intervalul dintre Dubăsari și Bender, trebuia să dea peste acest zid, care-l ducea drept la unghiul său drept în unghiu” (astăzi locul de trecere a zidului peste Prut se numește Ungheni). B.P. Hasdeu crede că zidul ar fi putut să fie ridicat de Bastarni: „Deci singura conclusiune la care ne este permis până acum a ajunge printr-o cercetare metodică este că originea Cheilor Bâcului, anterioară erei creștine, se datorează naționalității celei celtice a Bastarnilor: dânșii s-au fost format din Basarabia sudică o formidabilă cetate, înconjurată din trei părți de Prut, Nistru, gurile Dunării și Marea Neagră, iar din partea a patra apărată de o zidărie gigantică, din care după o durată de două mii de ani, secolul următor nu va mai găsi niciuna”[8].

Prezentând râul Bâc în nu mai puțin monumentalul studiu Basarabia în secolul XIX, Zamfir C. Arbore atestă faptul că urmele pietroaielor existau încă pe vremea lui: „Altă dată, povestesc bătrânii, Bâcul nu se usca, dar pe atunci malurile sale erau acoperite cu păduri, iar acum aceste păduri au dispărut. Pe malurile Bâcului, de-a lungul său, adică trecând cam pe linia ce s-ar întinde de la Ungheni prin Codrii Bâcului (mănăstirea Chipriani) și până la gurile Bâcului, există până acum rămășițele unui fel de zid uriaș, din care au rămas pietre și bolovani mari, pe cari poporul le numesc Cheile Bâcului”[9]. Istoricul consideră aceste pietre una din „rămășițele antice… rămase încă nestudiate de către oamenii competenți”. Dintre acestea, „Cel mai vechi monument istoric, cea mai antică rămășiță istorică, ale cărei nume s-a mai păstrat pe ici pe colea până în zilele noastre dincolo de Prut, sunt incontestabil Cheile Bâcului”[10]. Din nenorocire, țăranii au răpit treptat pietroaiele astfel încât au nimicit acest monument al antichității, „această zidărie originală și măreață”.

În mare, studiul lui Zamfir C. Arbore se bazează pe multe date prezentate de B.P. Hasdeu pe care îl citează pe larg și pe care îl completează cu alte două mărturii ce conțin bucăți din legendarul Cheile Bâcului. Istoricul citează dintr-un manuscris al unui profesor de liceu din Chișinău, un oarecare Cerneavski care, ocupându-se de geografia Basarabiei și călătorind prin multe locuri ale acestui ținut, descrie valea Bâcului în felul următor: „Pentru a străbate din valea Bugeacului spre înfundătura (cotlovina) din Bălți, dincolo de Orheiu, singura cale este aceea care duce spre Orheiu din Chișinău spre Pașcani; dar și aici călătorul este oprit prin veriga munților, care la nord se încep cu înălțimea muntelui Măgura. Această configurațiune a solului Basarabiei centrale firește că a fost din cauza pentru care în antichitate popoarele slave, care locuiau în sudul Basarabiei și dincolo de Nistru, precum și la gurile sale, au numit această parte a țării «ugol». Linia Bâcului care se isprăvește spre nord-vest tocmai prin linia verigei muntelui Măgura, iar de la sud-vest prin satul Ungheni, nume ce derivă din cuvântul moldovenesc unghiu, formează un unghi ascuțit perfect, care desparte Basarabia de la nord de Basarabia de la sud”[11].

O altă mărturie consemnată de Zamfir Arbore aparținând unui contemporan al său din Chișinău, Alex. Petica, conține o legendă foarte interesantă legată de acest subiect: „Cheile Bâcului nu s-au distrus până acum și chiar secolul viitor totuși va mai moșteni ceva din rămășițele uriașului zid, care altădată a despărțit Basarabia în două jumătăți. În codrii mănăstirii Căprieni, prin desișul pădurilor, pe drumul spre Lozova, cale de vreo opt verste, se află și acum 28 de pietroaie mari, așezate în pământ, care formează un adevărat zid, așa că drumul e înconjură; aceste 28 de pietroaie ocupă în lungime o distanță de peste 9 stângeni, fiecare piatră e de doi coți cel puțin deasupra pământului. Poporul d-acolo povestește despre aceste pietre următoarea legendă: pe timpul Tătarilor, un călugăr din mănăstirea Hâncul seu Vărzărești, mergând prin pădure a fost întâmpinat pe acest loc de Tătari, care mergeau pe o cărare unul după altul; călugărul speriat s-a întors către păgâni și i-a afurisit cu o cruce ce avea pe piept; și într-o clipă toți tătarii s-au prefăcut în lespezi, care au și rămas locului.”[12]

Așadar, atât B.P. Hasdeu, cât și profesorul rus, considerau că construcția Cheile Bâcului ar fi fost în timpurile străvechi un zid de apărare care forma pe râul Prut un unghi, numit azi Ungheni. Cercetătorul Paul Emil Rașcu a polemizat însă cu ipoteza că pietrele au fost rămășițele unor fortificații. Comparându-le cu menhirele din Bretania (în limba bretonă men înseamnă piatră, iar hir, lung, deci pietre lungi), cercetătorul era de părere că această construcție în linie își afla în adevăr originea în vremurile foarte vechi, doar că avea pentru ele o altă explicație. Pietrele enorme prin pădurile de aici aveau funcție indicativă, erau niște borne marcând un drum străvechi care lega spațiul Nord-Pontic de Asia Centrală care constituiau centre spirituale. Cel puțin așa procedau romanii cu drumurile lor care legau cetățile din lumea cunoscută[13].

Ipoteza că pietroaiele indicau în antichitate o cale importantă își are una dintre cele mai strălucite presupuneri istorice care, pentru noi, valorează mai ales în sensul de legendă. Este vorba de interpretarea pe care o face istoricul Nicolae Densușianu în celebra lui Dacia preistorică. El consideră că felul în care arăta „șirul de lespezi împlântate vertical în pământ” nu semăna cu un mur, gigantica construcție megalitică nu a avut niciodată caracterul unei construcții de apărare. „Atât după natura locurilor pe unde trecea, cât și după direcțiunea sa de la apus spre răsărit, această lungă înșirare de lespezi brute împlântate în pământ prin pustietățile cele sălbatice ale Sciției vechi nu era făcută ca să împiedice o invaziune”[14] Pentru a demonstra menirea și originile acestor pietre, Densușianu recurge la studii despre antichitate. În unul din ele, semnat de Quint Curțiu Ruf, despre războiul regelui Alexandru (fondatorul orașului Alexandria) împotriva sciților, istoricul român găsește o referire la o construcție care s-ar afla cam în locurile care s-au numit mai târziu Basarabia: „… Alexandru îi persecută tot restul zilei și trecu chiar dincolo de Stâlpii lui Liber Pater. Acești Stâlpi ai lui Liber Pater, ne spune Quint Curțiu, «erau niște monumente ce consistau din bolovani sau lespezi mari așezate în șir regulat la mici intervale unele de altele»”[15]. Densușianu consideră că aceste pietre menționate formau o ramură a unei construcții megalitice, care purta numele de Termini Liberi Patris și din care făcea parte șirul numit la basarabeni Cheile Bâcului. Gigantica construcție romană avea o utilitate publică, columnele de piatră brută indicau călătorilor direcția drumurilor prin ținuturile mai puțin populate și lipsite de semne de orientare. În „Deșertul geților”, „în aceste timpuri depărtate istorice, singurul drum, care reprezenta mai puține dificultăți pentru comunicațiunea dintre Carpați și ținuturile de lângă lacul Meoitic, era pe valea Bâcului din Besarabia de astăzi, și care apoi de la Nistru se prelungea către Don”[16]. Așadar, Termini Liberi Patris, ca simple columne itinerare prin deșerturile sălbatice, indicau călătorilor și comercianților linia drumului celui mai mare dintre Asia și Europa.

Nu era o cale simplă, numele ei era menționat până și în literatura artistică, Ovidiu a consemnat-o în Fastele sale drept „căile triumfale ale lui Bach sau Liberi Pater prin Sciția”, iar Pindar i-a dedicat ode considerând că ele sunt monumentele unor fapte glorioase: „…în țara hiperboreilor, există o mulțime nenumărată de stâlpi itinerari, din piatră tăiată, înalți de câte 100 de picioare și așezați în șir”[17].

Trebuie spus că argumentele lui Nicolae Densușianu încântă, căci ne trimite spre o istorie cu rădăcinile spirituale împlântate profund în timpurile străvechi. Cu toate rezervele care i s-au arătat, lectura acestor reconstituiri imaginare nu te poate lăsa indiferent. Reiese, potrivit istoricului, că șirul de pietroaie exista încă pe timpul lui Pindar și că indicau fapte glorioase.

Dar încântările pe care le provoacă narațiunea lui Nicolae Densușianu nu se încheie aici, istoricul lansează încă o ipoteză potrivit căreia sciții numeau în limba lor aceste căi  „Exampaeos”, care, în traducere grecească, însemna „Căile sacre”: „În antichitatea grecească se numeau «căi sfinte» drumurile de comunicațiune, ce erau stabilite între centrele principale și între locurile religioase mai importante. Pe lângă aceste drumuri sfinte se aflau înșirate în vechime diferite sanctuare și temple ale divinităților, columne, statuie, mormintele eroilor și ale persoanelor de distincțiune și alte monumente comemorative. Pe aceste căi se făceau procesiunile solemne ale clerului și ale poporului, pe ele se cântau imnele funebre, peanele de rugăciune, de învingere, de laude și de mulțumire zeilor. În fine, pe aceste drumuri de siguranță publică se transportau darurile particularilor, ale orașelor și populațiunilor la sanctuarele zeilor. (…) Sciții, după cum ne spune Herodot, nu ridicau divinităților sale nici statuie, nici altare, nici temple. Monumentele principale, ce decorau căile cele sfinte ale sciților, nu puteau fi, așadar, decât o serie lungă de tumule enorme, precum și stâlpii cei faimoși ai lui Liber Pater, considerați sacri”[18]. O probă că drumul care trecea pe lângă Chișinău și ducea spre Prut era de fapt o „Exampae-os” este, potrivit lui Densușianu, denumirea satului Speia, localitate de pe malul stâng al Nistrului situată nu departe de satul Gura-Bâcului pe unde faimoasa linie de monumente monolite traversa Nistrul.

Revenind la mențiunea lui Pindar că drumurile evocau fapte memorabile de război, Densușianu concluzionează: „Era o cale triumfală, identică cu Scythici triumphi ai lui Bach sau Liber Pater. Numirea acestei căi în limba triburilor scite era Exampae-os, după Herodot, cuvânt de origine pelasg a cărui formă națională se vede a fi fost «sîm-biae», adică sanctae viae”[19]

Așadar, Cheile Bâcului se numeau cândva Sîm-biae – Calea sacră. „Sîm” în limba română există în combinațiile cu sens de sfânt Sîm-Petru, Sîm-Medru.

Legenda aceasta, cu sau fără demonstrație precisă, despre o cale străveche considerată sacră nu poate decât să îmbogățească patrimoniul spiritual al orașului. Și ca să nu încheiem povestea aici, continuăm cu o altă ipoteză a istoricului care răstoarnă etimologia numelui râului Bâc provenind de la „bou”. „Originea acestei numiri, susține Densușianu, se reduce la legenda cea veche despre drumurile lui Bach sau ale lui Liber Pater prin Tracia și Sciția. În cântecele eroice poporale ale românilor se mai face încă și astăzi amintire despre «Bîcul viteazul», «Bîcul haiducului» care instituise un serviciu de străji pe lângă drumul cel lung dintre Odriu (Adrianopol) și Diu (Vidin).

«Înălțatul împărat

Că el, măre, mi-a aflat,

De numele Bîcului,

Bîcului haiducului,

Bîcului, viteazului,

Ce a pus streajă drumului

Din dealul Odriului

Pînă-n preajma Diului…»

                 Teodorescu, Poesii populare”[20]

Reiese de aici că nu pietroaiele au luat numele râului Bâc, ci râul poartă numele străvechilor columne care indicau o Sîm-biae.

Cu alte argumente, dar tot pentru ideea de semne cu care era marcat un drum străvechi pledează istoricul Paul Emil Rașcu: „Obiceiul de a marca drumurile de mare circulație este bine cunoscut la români. Pe munte, ciobanii, pentru a feri locurile relepe timp de ceață, marchează drumurile lor cu grămezi de pietre numite momâii. În lungul șoselei spre litoral din București prin Urziceni, Slobozia și podul de la Giurgeni, exista din loc în loc mari cruci de piatră, frumos decorate cu sculpturi. Am socotit această deprindere potrivit obiceiului creștin de a implanta o cruce pe locul altarului vreunei biserici dărâmate de timp. Am găsit scris însă într-o publicație a lui N. Iorga că aceste cruci au cu totul alta semnificație, aceea de a marca în Bărăgan, pentru timp de toamnă, pe drumurile de transhumanță ale ciobanilor către bălțile Dunării, locurile bune de popas unde se găseau apa și lemne de foc în apropiere”[21].

Vechimea narațiunii despre Cheiurile Bacului dovedește existența unei tradiții legendare mai vechi legate de râul orașului Chișinău. Povestea pietrelor are confirmarea și în vorbele înțelepte ale poporului. Consătenii mei din Ghidighici utilizează adesea expresia „a trăi cât Cheiurile Bâcului!” fie ca o urare, fie ca o ironie hâtră la adresa interlocutorului care exagerează în tărăgănare și lene. Și doar în uzul popular, platoul de deasupra stâncii de lângă râul Bac dinspre satul Ghidighici este numit Dealul Cheiului. Chiar și cei mai tineri care au pierdut deja semnificația cuvintelor, numesc locul, în care șoseaua din direcția satului atinge artera Balcani tangentă orașului, „În Deal la Chei”, fiind precedat de un segment numit „Între chei”.

---

[1] Legendele geografice și istorice ale poporului român, alese și povestite de Boris Crăciun. Iași: Ed. Porțile Orientului, 2004, pp. 74–75.

[2] Legendele geografice și istorice ale poporului român, alese și povestite de Boris Crăciun. Ibidem, p. 77.

[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. Chișinău: Hyperion, 1992, p. 25.

[4] А. Защук, Матерiалы для географiи и статистики Россiи, собранные офицерами Генеральнаго штаба. Бессарабская область. Часть 2, СПб, 1862.

[5] B.P. Hasdeu, Cheile Bâcului, în Dicționarul limbei istorice și poporane, tom III, v. Bâc, p. 2795.

[6] Constantin Stamati, Despre Basarabia și cetățile ei vechi, în Scrieri. Îngr. Vasile Ciocanu. Chișinău: Știința, 1992, pp. 459.

[7] „Iar hotarele acelor sate cari sunt pe Bâcoveț: de la Chișineul mănăstirii Vărzar în sus la priseca lui Acibec, pe vârful grădiștei în sus la Lozova, la podul lui Grălan, de la fântâna mică până la cea mare, iar de la fântâna mare în sus la poiana de la Târnova, mergând pe malul lui Bâcoveț…”. De remarcat că nu departe de satul Lozova există satul Horodiște care își are etimologia în „gradiște”.

[8] După Zamfir C. Arbore, Antichitățile din Basarabia, în Basarabia în secolul XIX, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1898, p.377.

[9] Zamfir C. Arbore, Basarabia în secolul XIX, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1898, p. 61.

[10] Zamfir C. Arbore, Antichitățile din Basarabia, în op. cit., p. 368.

[11] Ibidem, p. 377-378.

[12] Ibidem, p.378.

[13] Paul Emil Rascu, Un drum străvechi prin spaţiul nordpontic spre Asia Centrală; http://dacia.8m.net/Diverse/Istoria_mai_putin_cunoscuta/istoria_mai_putin_cunoscuta.html

[14] Nicolae Densușianu, Dacia preistorică. Text stabilit de Victorela Neagoe. Studiu introductiv și note de Manole Neagoe. București: Editura Meridiane, 1986, p. 148. Gigantica lucrare  a apărut la București, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1913.

[15] Ibidem, p. 149.

[16] Ibiddem, p. 150.

[17] Ibidem, p. 151.

[18] Ibidem, p. 152-153.

[19] Ibidem, p. 153.

[20] Ibidem, p.153.

[21] Paul Emil Rascu, Un drum străvechi prin spaţiul nordpontic spre Asia Centrală; http://dacia.8m.net/Diverse/Istoria_mai_putin_cunoscuta/istoria_mai_putin_cunoscuta.html