Autor: Dr. Ion DUMINICA
Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM

Mai bine de jumătate de mileniu, romii/țiganii sunt stabiliţi pe teritoriul Republicii Moldova. Ei sunt aşezaţi cu traiul aproape în fiecare localitate. Majoritatea populației posedă anumite cunoștințe despre această minoritate, în raport cu alte grupuri etnice conlocuitoare: credincioși ruși de rit vechi (lipoveni), ucraineni, belaruși, găgăuzi, bulgari, evrei, polonezi etc. Totuşi, în pofida faptului că romii/țiganii din Republica Moldova constituie o comunitate etnică destul de cunoscută, investigațiile romologice în acest spațiu au fost instituționalizate abia în anul 2004.

Din păcate, la nivel de percepție, informaţiile despre romi de care dispune fiecare reprezentant al populației majoritare deseori sunt sau inexacte, sau false, sau marcate de prejudecăți. Ce-i drept, mai multe trăsături caracteristice romilor sunt predispuse la o preconcepție statornicită, rareori cineva se hotărăşte să se apropie de ei şi să afle realitatea obiectivă cu care aceștia zilnic se confruntă și care își găsește explicația în modul de viaţă tradițional ţigănesc.

O comunitate etnică cu o istorie contorsionată

Romii o perioadă îndelungată au trăit izolat, fapt ce a fost determinat în mare parte de maniera fi rească a acestora de a duce un mod de viaţă nomad în mijlocul unei populații majoritare sedentare. Ei s-au deprins imperativ cu atitudinea suspicioasă a populaţiei majoritare, precum și a autorităţilor, suportând această situaţie discriminatorie din generaţie în generaţie. Consecinţele unui mod de viaţă cvasi-nomad au lipsit populaţia romă de aspiraţiile legate de practicarea unor ocupaţii social-comunitare durabile. O politică conştientă a autorităților publice implementată în parteneriat cu reprezentanții societăţii civile cu timpul vor determina ca prejudecăţile ţigăneşti să devină un artefact. Pentru realizarea acestui deziderat social-politic, în primul rând sunt necesare a fi  studiate istoria și tradițiile romilor, să fi e cunoscută multiculturalitatea  acestei comunități etnice.

În prezent, este imposibil de a găsi pe glob o comunitate etnică cu o istorie mai contorsionată decât cea a romilor. Evoluţia comunității romilor/țiganilor de până la secolul al XIV-lea d. Hr., este încă în mare parte un teren al ipotezelor. În istoria fi ecărui popor, momentul trezirii conştiinţei de neam a însemnat primele întrebări privind originea, trecutul şi condiţia socială. Aceste întrebări, atât de fi reşti conştiinţei umane, îşi fac loc spre lumină abia atunci când se afi rmă valorile spirituale, capacităţile intelectuale, în măsură să cerceteze și să interpreteze prin argumente istorico-factologice, semnalând prezenţa în lume a unei etnii distincte. Ascensiunea Islamului, prăbușirea Imperiului Persan și Imperiului Bizantin au împins spre Europa diverse grupuri etnice orientale, între care au fost și romii/țiganii [1].

La 8 aprilie 2002 s-a sărbătorit jubileul milenar „1000 de ani de atestare a romilor în Europa”. Cu acest prilej unic, în numeroase ţări de pe toate continentele s-a desfăşurat Ceremonia Râului. Lumânări aprinse şi fl ori au fost aruncate pe ape curgătoare în memoria strămoşilor romi, care şi-au început acum un mileniu drumul către Europa. Cu acest prilej, fondatorul Institutului Indian de Studii Romani din Chandigarh, Dr. Weer Rajendra Rishi, a declarat: „La 8 aprilie 2002 ne vom aduna la râul Gange unde vom aprinde lumânări și vom arunca fl ori în apă, pentru a ne onora străbunii care acum 1000 de ani și-au părăsit pământul unde s-au născut – India”. Acest exod masiv al strămoșilor romi a fost provocat de emirul Imperiului Ghaznavid, Mahmud din Ghazni, care a întreprins în anul 1001 prima invazie pe teritoriul Indiei.

Spre deosebire de statele europene invadate de arabi sau turci, unde relaţia dintre stăpânii musulmani şi noii lor supuşi creştini se conforma unor structuri social-politice și norme juridice prestabilite, situația din India era diferită. În legea mahomedană, hinduşii nu erau considerați „popoare ale Cărţii Sfi nte”, ci idolatri; din această cauză se afl au în afara limitelor tradiţionale ale toleranţei. Invazia musulmană în India a produs imboldul care le-a „impus” strămoșilor romi să primească decizia crucială în urma căreia ei au fost nevoiţi să ia calea unei pribegii eterne. După trecerea unui an de la invazia musulmană, pe parcursul anului 1002, strămoșii romilor s-au refugiat pe continentul european, iar emirul Mahmud din Ghazni a generat apariția cuvântului – gadjo (limba romani „străin; nerom”) [2].

Astfel, în virtutea descoperirilor lingviştilor, etnologilor, istoricilor şi, mai recent, ale geneticienilor specializaţi în studiul populaţiilor, originea indiană a romilor este un fapt stabilit. Odată cu apariția romilor/țiganilor pe continentul european, apar primele informaţii succinte despre modul lor de viață, ocupații, statutul social etc.

1054 – Călugărul georgian Gheorghii Mtharsmindeli din mănăstirea Iviron, situată pe muntele Athos, în cadrul manuscrisului hagiografi c „Despre viaţa Sfântului Gheorghe de pe muntele Athos” menționează: „În timpul domniei împăratului bizantin Constantin  IX  Monomachos, în anul 1054 au sosit la Constantinopol, din  Asia  Mică, mulți athinganoi (άσίγγανοι), care erau renumiți prin  priceperile lor de ghicitori și vrăjitori”. Bazileul le-a cerut athinganoilor să-l scape de fi arele sălbatice care devorau celelalte animale exotice din parcul palatului, lucru pe care, se pare că, aceştia l-au făcut, dându-le fi arelor carne descântată [3].

Originea numelui „ţigan”

Majoritatea cercetătorilor romologi sunt de părerea că originea numelui „ţigan” provine de la termenul grecesc athinganoi – o sectă maniheică samariteană din Frigia şi Licaonia (considerată de creştini „eretică”), menţionată în sursele istoriografi ce până în sec. XIII d. Hr. În izvoarele bizantine există mai multe referinţe la athinganoi – „oameni care nu vor să fi e atinși de alţii, care sunt de neatins, intangibili”.

La ora actuală se atestă o confuzie vădită cu privire la denumirea corectă a comunităţii rome atât într-un cadru național, cât și cel internațional. Niciun popor din lume n-a primit atât de multe apelative ca romii. Cauza acestui lucru este răzleţirea romilor în diferite ţări şi printre mai multe popoare, care îi numeau după impresia iniţială: după ţara de unde îi credeau de origine; ţinând seama de variatele şi multiplele lor însuşiri pozitive sau negative care, deseori, erau atribuite într-un mod subiectiv. O parte din popoarele eurasiatice îi cunosc pe romi sub următoarele denumiri:

Afganii îi numesc pe romi – „djati”: [Rom = Zott > Djati = „persoană de provenienţă hindusă”].

Albanezii – „evgjit”: [Rom = Evgjit = „egiptean”].

Arabii – „nawari”: [Rom = Nawar = „comerciant”].

Armenii – „boşa”: [Rom = Boşa = „vagabond”].

Azerii – „karaci”: [Rom = Karaci > Qara = negru].

Egiptenii – „halebi”: [Rom = Haleb = „persoană originară din or. Aleppo, situat în nordul Siriei”].

Englezii – „gypsy”: [Rom = Egyptian > Gypsy = „egiptean”].

Evreii – „ha-tso’anim”: [Rom = Tso’anim = persoană originară din provincia Tanis a Egiptului antic].

Finlandezii – „mustalainet”: [Rom = Mustalainen = negru].

Francezii – „bohémien”: [Rom = Bohémien = „locuitor din Bohemia”].

Grecii – „Γύφτος”: [Rom = Αιγύπτιος > Γύφτος =„egiptean”].

Uzbecii: „luli”: [Rom = Kabuli > Kauli > Luli = „actor ambulant de stradă originar din or. Kabul”].

Macedonenii – „ghiftu”: [Rom = Ghiftu = persoană care se supraalimentează].

Maurii – „haram”: [Rom = Haram = persoană fără stăpân].

Olandezii – „heyden”: [Rom = Heyden = păgân].

Perşii – „zinger”: [Rom = Zinger = şelar].

Scoţienii – „tinker”: [Rom = Tinker = căldărar].

Sirienii –  „ghurbat”: [Rom =  Ghurbat = persoană izolată].

Spaniolii – „gitan”: [Rom =  Egiptanos > Gitan > = egiptean].

Suedezii – „tattar”: [Rom = Tattar = tătar].

Tadjicii – „djugh”: [Rom = Djug = cerşetor].

Însă, cel mai cunoscut apelativ etnonimic, atribuit romilor de majoritatea popoarelor europene, este  „ţigan” şi derivatele acestuia: [цыган – limba rusă]; [zingari – limba italiană]; [zigeuner – limba germană]; [çingene – limba turcă]; [cigányok – limba maghiară]; [ciganin – limba sârbă]; [cygan – limba poloneză] [čigonas – limba lituaniană]; [tzigane– limba franceză]. Semnifi cațiile teoretice vehiculate în privința originii cuvântului ţigan  –  „persoană intangibilă”, converg în conţinut spre percepţia pe care o aveau comunităţile creştine medievale despre popoarele eretice care se stabileau cu traiul permanent pe teritoriile acestora şi intrau în contact socio-economic direct cu „creştinii neprihăniţi”.

Totuși, cum în limba romani nu există cuvântul „ţigan”, în prezent, în majoritatea ţărilor europene, denumirile derivate din termenul grecesc athinganoi sunt considerate peiorative de către liderii comunităţilor rome. La începutul anilor ’90 ai secolului XX, liderii romilor europeni practic „au impus” la nivel internaţional utilizarea apelativului Rom (limba romani „bărbat”) – care denotă „numele corect” specifi c  acestui popor „transnațional”. Totodată, în cadrul cercetărilor istorice noțiunea „țigan” este utilizată în baza surselor istoriografi ce originare, care nu atestă documentar termenul endonimic – „rom” [4].

Cercetătorul romolog englez Sir Angus Fraser precizează că apelativul endonimic al ţiganilor utilizat în cadrul limbii romani – Rom – se regăseşte în limba persană sub forma dom, iar în armeană sub forma lom, cu aceeaşi semnifi caţie, anume aceea de: „bărbat, soţ, stăpân al casei”. Această similitudine de semnifi cații sociale se regăseşte în mentalitatea tradiţională asiatică şi în cadrul societăţilor patriarhale, în care bărbatul, în general, şi soţul, în particular, au un loc şi un rol privilegiat în familie, acela de „stăpân”. Astfel Rom – este numele tradiţional pe care-l utilizează ţiganii; în prezent, majoritatea asociaţiilor obşteşti se numesc „ale romilor” şi tot mai puțin „ale ţiganilor”, fi indcă numele de „ţigan / cingar / paria” le reaminteşte, prin instinct, originea lor destul de umilitoare în societatea de castă, de unde strămoşii lor au emigrat [5].

Primele atestări documentare ale strămoșilor romi pe continentul european

• – Monahul franciscan Simeon Simeonis semnalează prezența la Candia (Iraklion) pe insula Creta – a urmașilor lui Ham (fi ul lui Noe) „ce locuiau în corturi și grote, care staționau nu mai mult de 30 de zile într-un loc”.
• – Istoricul bizantin Nicephorus Gregoras în lucrarea Istoria romană face referiri la o grupă de „țigani acrobați” care a plecat din Constantinopol și a dat reprezentații la curțile cârmuitorilor locali din Macedonia și Serbia.

1335 – În Nomocanonul lui Matei Vlastares sau Sintagma alfabetică apărută la Tesalonic sunt atestate relatări despre țigănci care fac magii și despre țigani care poartă șerpi la piept și-i etalează /…/ de asemenea, despre țigani din preajma mănăstirii Ksiropotamos din Athos și despre văduva Ana, care are un nou bărbat „țigan (egiptean)”.

1346 – Pe teritoriul insulei Corfu (Kerkira) a fost creată o „feudă tigănească” feudum acinganorum, care a fi ințat până în secolul al XIX-lea și în care membrii săi, în mare parte fi erari și căldărari, nu depindeau decât de bulibașa lor Aloysius de Citro (primul lider rom atestat pe continentul european).

1348 – Regele Serbiei Ștefan Uroș IV Dușan, legiferează dările în potcoave cingarie pe care trebuiau să le achite meșteșugarii șelari și potcovari, afl ați în stăpânirea mănăstirii Prizren.

1350 – călătorul italian Lionardo di Niccolo Frescobaldi, în timpul pelerinajului către Pământul Sfânt, la jumătatea drumului dintre Veneţia şi Jaffa, a vizitat  cetatea Methoni (Modon) din Peloponez, unde a văzut în afara cetății mai mulţi romniţi pocăiți, care erau supuși penitenței pentru păcatele lor; tot aici călătorul atestă prezența „țiganilor fi erari” și a „mandopolinilor”.

1373 – Sunt menționați „țiganii-meșteșugari” la Zagreb [6].

Primele atestări documentare ale strămoșilor romi în principatele dunărene

1385 – Prima dovadă incontestabilă a prezenţei romilor în nordul Dunării are loc la 3 octombrie 1385, când Dan I voievodul Ungrovlahiei (13831386), dăruiește o listă de bunuri mănăstirii sfântului Antonie cel Mare din Tismana, printre care fi gurează: patru sute de găleți de grâu din județul Jaleșului, toți copacii de nuci de la Dăbăcești (situat pe râul Jaleșului); totodată, anual de la casa domnească vor fi  dăruite 10 burdufuri de brânză, 10 cașcavaluri, 10 pături, 10 postavuri pentru îmbrăcăminte, 10 postavuri pentru încălțăminte, miere și ceară pe măsură cât va aduce anul. Concomitent cu bunurile dăruite personal, voievodul ungrovlah Dan I întărește ofi cial și toate donațiile oferite în scris, și cele primite ca dar de mănăstirea Tismana de la unchiul său, sfântul voievod răposat Vladislav: „satul Jidovștița cu Potocul și la Dunăre, vâltoarea de la mijloc toată și venitul de la opt pescării și Dunărea de la Padina Oreahova până la Mostiștea de Sus și Vodița Mare pe amândouă părțile, cu nucii și cu livezile și cu seliștea Bahnei și moară în Bistrița și ațigani («ацигани»), 40 de sălaşe” [7].

În spațiul medieval creștin românesc donațiile credincioșilor către mănăstiri erau considerate un act suprem de evlavie, calea spre mântuirea păcatelor, care era predilecția domnitorilor țării. Faptul că voievozii dăruiau sălașe de țigani mănăstirilor, denotă că acesta era un dar de preț. Romii/țiganii, în virtutea statutului lor social de „robi”, erau utilizați zilnic în calitate de servitori, muncitori auxiliari, meșteșugari, aducând un venit stabil pentru așezămintele religioase. Totodată, acest act de donație atestă indirect o prezență mai timpurie a țiganilor în Țara Românească, deja în perioada domniei voievodului valah Vladislav I Vlaicu (1364-1377), cel care de fapt a donat mănăstirii Tismana 40 de sălașe de ațigani.

1414 – Domnitorul Țării Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432), printr-un act ofi cial emis la Suceava, îi dăruieşte lui pan Toader Pitic, pentru „dreaptă și credincioasă slujbă”, trei sate: „un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde [este] a fost Veriş Stanislav, iar alt sat la gura Jeravăţului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lie şi Ţigan-eştii (n.a.), iar al treilea sat pe Bârlad, unde este altă casă a lui, unde sunt cneji Tamaş şi Ivan” [8].

În virtutea faptului că acest document atestă indirect o prezență istorică timpurie a romilor/ țiganilor în Țara Moldovei, concomitent cu procesul formării statalității moldovenești, în cadrul lucrărilor Conferinţei ştiinţifi ce romologice republicane „Romii/Țiganii din Republica Moldova: comunitate etnosocială, multiculturală, istorico-tradițională (1414 – 2014)”, organizată de Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM la 8 aprilie 2014 [9], participanții au expus două versiuni asupra semnifi cației termenului Țiganeștii din actul de donație emis la începutul secolului al XV-lea de cancelaria domnească din Suceava.

Primo. În perioada medievală, atât în Ţara Moldovei, cât şi în Ţara Românească, căpeteniile sălaşelor de romi erau numiți „cneji de ţigani”, având un rol de intermediari dintre ţiganii-robi şi stăpânii acestora – domnitori, egumeni şi boieri. În versiunea unor cercetători, documentul dat atestă doi cneji de țigani, unul dintre care este poreclit sau numit Țiganeștii (versiunea actuală a numelui de familie Țigănescu  n.a.). Totodată, prezența cnejilor de țigani se referă la o situaţie existentă în trecut: „unde au fost cneji Lie şi Ţigăneştii”; deci, indirect prezența țiganilor este posibilă să fi  avut loc în Țara Moldovei mai devreme de anul 1414 [10].

Secundo. Cuvântul Țiganeștii nu este caracteristic unui nume de cneaz, ci mai degrabă este un toponim răspândit în mai multe localități din spațiul românesc [11]:

Mănăstirea Țigănești, situată în satul Țigănești, raionul Strășeni, Republica Moldova;

Mănăstirea Țigănești, situată în satul Țigănești, comuna Ciolpani, județul Ilfov, România;

Comuna Țigănești, județul Teleorman, Romania;

Satul Țigănești, comuna Vultureni, județul Bacău, România;

Satul Țigănești, orașul Topoloveni, județul

Argeș, România;

Satul Țigănești, comuna Munteni, județul Galați, România;

Satul Țigăneștii de Beiuș, comuna Drășănești, județul Bihor, România;

Satul Țigăneștii de Criș, comuna Brusturi, județul Bihor, România.

Oricum, apelativul sau toponimul Țigănești, menționat în documentul emis de cancelaria domnitorului Alexandru cel Bun, atestă cu certitudine prezența romilor/țiganilor în Țara Moldovei începând cu secolul al XV-lea.

Sclavia ţiganilor

În istoriografi a română originea robiei din Principatele Dunărene nu a constituit obiectul unui studiu independent, în general, fi ind acceptată ideea că acest fenomen este atestat în perioada anterioară constituirii Ţării Moldovei. Istoricii români N. Iorga, M. Kogălniceanu, G. Potra, Boris Th. Scurtulencu, Alexandru I. Gonţa considerau că romii erau iniţial robi ai tătarilor, iar după anul 1241 aceștia au fost preluaţi de populaţia locală după ce oastea tătară a năvălit masiv în teritoriul est-carpatic, părăsind stepa din nordul Munților Caucaz. Astfel, apariţia sclaviei în ţările române devine o consecință a luptelor băştinaşilor cu diferite popoare, inclusiv cu tătarii, luptă în care prizonierii capturaţi împreună cu servitorii lor (printre care un grup masiv îl constituiau romii fi erari şi potcovari) erau transformaţi în robi [12]. În congruență cu această ipoteză istorică intervine o legendă populară culeasă în orașul Hâncești care relatează următoarele: „Strămoşii romilor au ajuns în Moldova odată cu invazia oștirilor lui Ginghis Han. Înainte de a năvăli în aceste teritorii, Ginghis Han i-a preluat din India în calitate de servitori. La mijlocul secolului XIII, oştile tătaro-mongole au ajuns la hotarele Moldovei, unde au fost zdrobite la Valul lui Traian (peste care nu au putut trece caii lor). Ostaşii tătari care şi-au pierdut caii, precum şi slugile rome care au rămas pe câmpul de luptă şi nu au dovedit să se retragă, au fost capturaţi ca prizonieri de război. După această întâmplare nefastă, romii și tătarii au fost înrobiţi. De atunci şi până în prezent romii tânjesc după caii „cei iuți” care au fost pierduți, unicii care puteau să-i ducă înapoi în ţara lor. Și astăzi acest popor mereu peregrinează, căutând un loc mai potrivit pentru traiul său” [13].

Astfel, putem admite că o parte dintre robii țigani

au pătruns în Țara Moldovei din regiunile de la răsărit de Nistru prin fi liera tătară; până în prezent țiganii din Danemarca, Suedia, Finlanda și unele regiuni ale Germaniei sunt numiți „tătari”, iar suburbiile târgurilor din Țara Moldovei locuite de țiganii robi se numeau „Țigănii” și „Tătărași”. Pe de altă parte, cel mai mare număr de țigani s-a îndreptat spre continentul european prin Asia Mică, stabilindu-se pe o perioadă îndelungată de timp în Imperiul Bizantin și în alte state sud-dunărene, ca Bulgaria și Serbia. În virtutea faptului că la începutul secolului al XIV-lea întreaga Peninsulă Balcanică devenise un teatru de luptă, țiganii au migrat spre Țara Românească, iar de aici au fost aduși în Țara Moldovei (inițial în calitate de pradă de război, ulterior prin  intermediul actelor de donație sau vânzare-cumpărare; uneori au fost atestate și cazuri de țigani nomazi fugari care au emigrat benevol în Moldova din alte țări învecinate) [14].

Aceste supoziții sunt argumentate la nivel documentar, care atestă o permanentă deplasare de romi din Ţara Românească în Moldova. Cronica Moldo-Germană ne informează, spre exemplu: „În luna martie, în ziua 7 anul 6979 [1471], într-o joi, a pătruns Ştefan voievod în Muntenia şi în aceeaşi zi, a avut o mare bătălie cu Radu voievod, pe un câmp, lângă un târg numit Soci. Acolo a omorât multă oaste şi le-a luat 17 000 de ţigani cu dânsul în robie”. La fel, cronicarul Grigore Ureche relatează în Letopiseţul Ţării Moldovei un alt caz relevant de capturare în robie a romilor, în urma războaielor duse între domnitorii Ştefan cel Mare (Ţara Moldovei) şi Radu cel Frumos (Ţara Românească): „A luat Ştefan Vodă cetatea Teleajănului (1 octombrie 6982 [1474]) şi a tăietu capetele pârcălabilor, şi muierile lor le-au robitu, şi mulţi ţigani au luat şi cetatea au ars-o”. Cu toate că unii autori contestă cifrele exagerate de țigani înrobiți, totuşi aceste relatări exprimă pe deplin amploarea fenomenului robiei în ţările române [15].

Clasificarea țiganilor robi din Țara Moldovei

Inițial, toți țiganii robi din Țara Moldovei aparțineau domnitorului. Ulterior, după apartenența la stăpân aceștia au fost clasifi cați în:

Țigani domnești, care duceau în mare parte un mod de trai nomad și plăteau stăpânului lor un tribut anual, în schimbul dreptului de a peregrina pe tot cuprinsul țării. Prima categorie a țiganilor domnești se ocupa cu extragerea aurului din vârful munților și albiile râurilor – Aurarii / zlătarii. Însuși procedeul de spălare a aurului nu era atât de complicat, cât cunoașterea locurilor care conțin fi ricelele de aur. Pe lângă simțul muzical nativ și priceperea iscusită de prelucrare a fi erului, țiganii excelează prin intuiție fenomenală de a depista locurile fertile cu nisip aurifer din albia râurilor montane. În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir (1710-1711), Moldova încasa dări în aur de la aceștia în cantitate de 1 600 de drahme / 7 kg (1 drahmă = 4,38 grame; 1600 x 4,38 = 7 kg), care aparțineau domniței [16]. În virtutea atracției economice specifi ce acestei ocupații devenite cu timpul destul de profi tabilă, mai existau alte trei categorii de țigani domnești, care nu aveau privilegiul să lucreze cu aurul, ci trebuiau să se ocupe de alte meserii: Lingurarii / rudarii / blidarii – se obișnuiau să se așeze cu traiul temporar în locurile „cu păduri cu copaci buni”, din care lucrau diferite obiecte casnice de lemn: linguri, blide, coveți, fusuri etc.; Lăieșii – erau meșteri iscusiți în prelucrarea fi erului, făureau și reparau unelte agricole, arme, căruțe, potcoave etc. Nu erau supuși unor munci grele, mergeau adesea și la furtișaguri; Ursarii, care purtau prin sate și mahalalele târgurilor moldovenești urși îmblânziți, pentru jocurile înveselitoare și tămăduirea bolnavilor superstițioși [17].

Țigani mănăstirești, au fost donați mănăstirilor în calitate de robi de către domnitorii țării și boierii evlavioși, prin cucernicie și frică de Dumnezeu. Principala ocupație în care era antrenată această categorie de țigani robi era cultivarea moșiilor mănăstirești. Spre deosebire de țiganii domnești, care puteau fi  eliberați de domnitor sau obține anumite privilegii, țiganii mănăstirești nu puteau fi  dezrobiți, întrând în categoria bunurilor de mână moartă [18].

Țigani boierești sau particulari, erau donați de către domnitori – pentru „dreapta și credincioasa slujbă” – boierilor loiali puterii domnești. Deseori, țiganii deveneau robi ai boierilor în urma unor tranzacții comerciale, prin acte de vânzare-cumpărare, testamente, răscumpărarea unor datorii etc. Țiganii boierești, după serviciile prestate, se împărțeau în țigani de curte și țigani de câmp. Țiganii de curte erau servitori și meseriași: bucătari, brutari, vizitii, muzicanți-lăutari, ciubotari, fi erari, lăcătuși, lemnari, zidari etc. Țiganii de câmp lucrau pe moșiile boierilor fi ind divizați în agricultori, grădinari și pădurari. Aceștia locuiau în casa boierului stăpân, iar când boierul murea fi ul primea toată ceata țigănească în moștenire. Stăpânul putea să-i vândă pe țigani, să-i supună la orice muncă sau la orice pedeapsă, însă nu-i putea omorî.

Erau atestate cazuri când un țigan rob cădea în grația stăpânului său și atunci acesta îi oferea în dar libertatea. Însă, în virtutea acestor circumstanțe excepționale, țiganii preferau să rămână robi, deoarece stăpânul le asigura un loc de trai stabil, hrană zilnică și îmbrăcăminte aleasă. Motiv de eliberare sau de o mai bună tratare se întâmpla și atunci când o roabă țigancă năștea peste șase copii. În general, cucoana boteza creștinește, pe cheltuiala ei, toți copiii născuți de roabele sale; după botez, mamele primeau în dar o haină, o vițea sau orice alt lucru. Un boier avea putere și bogăție proporțional cu numărul robilor întreținuți la curtea sa. Boierii mai bogați aveau în posesie peste 200 de țigani robi, iar boierii mai mici aveau cel puțin 4-5 robi [19].

O altă clasifi care a țiganilor robi era utilizată după modul lor de trai: nomazi / șătrari / lăieși – sedentari / vătrași / curteni. Însă, cea mai diversifi cată divizare a țiganilor robi în Țara Moldovei este atestată în funcție de ocupațiile pe care aceștia le prestau stăpânilor lor: Lingurari, Fierari, Potcovari, Căldărari, Aurari, Ciurari, Ursari, Lăutari, Vrăjitoare, Florărese etc. [20].

Emanciparea ţiganilor din Țara Moldovei

La mijlocul sec. XIX, în termeni contradictorii au primit actul emancipării țiganii basarabeni și cei din Principatele Române. Spre deosebire de confrații lor din Basarabia, țiganii din Principatele Române, benefi ciind de existența unei elite iluministe educată în spiritul valorilor democratice europene, au fost eliberați din robie mai devreme și au tratat în mod diferit acest act dezrobitor. Ideea emancipării țiganilor a fost treptat pregătită, îmbrățișată și susținută în diferite articole, opere literare sau studii social-politice din primele decenii ai secolului al XIXlea de către reprezentanți de seamă ai iluminismului românesc, printre care –  Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Costache Negri:

„Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie / Sub asprime plecând capul unui neam de osândire / Dar românul cu-a sa mână rupe lanțul de robie / Și ţiganul, liber astăzi, se deșteaptă-n fericire! / Azi e soarele mai falnic! Lumea azi e mai voioasă! / Azi în piept inima-mi crește! Azi e viața mai frumoasă! / O, Moldovo, țară mândră! Tu ce dai sfântă dreptate!

/ Brațul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie / Ție însăți pregătește viitor de libertate!” [22].

„Cruda vânzare de oameni și mai cruda despărțire, a fi ilor de părinte prin tirana neagră-robie / Fie veșnic blestemată! și ca Iuda, vânzătorul, cine vinde vândut să fi e! și vândut cumpărătorul! [23].

„O, zi ferice, zi strălucită, în care sclavii s-au eliberat / Această lege de mult dorită, azi în Moldova s-a proclamat / Sclavul e liber de acum înainte, pe a Moldovei liber pământ / A lui soție, a lui părinte, a lui avere-s până-n mormânt! / Saltă, Moldovo, de bucurie, că astăzi triumf tu ai purtat / Prin astă faptă tu însăși ție, templu de glorie ț-ai înălțat!” [24].

 „Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi  intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpânilor de țigani. Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii. Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl găsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.

Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor. Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie. Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Dovadă – sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare, astfel, prin o generoasă renunțare, au expirat păcatele lor și ale părinților lor de a fi  fost ani lungi stăpâni pe sufl ete de țigani. Reforma emancipării țiganilor  a avut în curând efectele sale salutate: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fi arele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre. Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat industriași, artiști, ofi țeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufl etele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.” [25].

Astfel, ideea emancipării țiganilor a început treptat sa prindă contur și într-un cadru administrativ-juridico-politic, exceptând, pe alocuri, voința proprietarilor de țigani robi.

La 31 ianuarie 1844, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza adoptă Legea pentru regularisirea țiganilor mitropoliei, a episcopiilor și mănăstirile în deobște, în baza căreia țiganii robi mănăstirești deveneau liberi. Legea mai prevedea ca dările strânse de la țiganii liberi să se constituie intr-un fond special destinat răscumpărării țiganilor robi pe care particularii îi scot la vânzare.

La 14 februarie 1844, Adunarea Obștească a Moldovei a votat legea prin care țiganii statului așezați sau nomazi deveneau liberi și dobândeau aceleași drepturi cu ceilalți locuitori ai țării.

La 10 decembrie 1855, în Moldova, domnitorul Grigorie Alexandru Ghica abolea robia țiganilor boierești prin Legiuirea pentru desfi ințarea sclaviei, regularea despăgubirii și trecerea emancipaților la dare. Prin această lege „Proprietarii urmau să încaseze o despăgubire, care era de 8 galbeni pentru lingurari și vătrași și 4 galbeni pentru lăieși… Dintr-un raport al Departamentului de Finanțe a Moldovei din iunie 1856, reiese că 334 de proprietari au cerut despăgubiri pentru foștii robi, iar 264 au renunțat la ele.” [26].

Rusifi carea spirituală a elitei locale din Basarabia, care a devenit mai mult devotată țarului, a privat populația de o pătură conducătoare antrenată în efortul de emancipare națională. În plus, nobilimea basarabeană, care nu era omogenă sub aspect etnic, era interesată mai mult de şansele unei cariere profesionale, decât de o sacrifi care pentru niște idei, care nu erau acceptate de absolutismul birocratic țarist [27].

Potrivit datelor statistice din anul 1858, înainte de a fi  eliberați, în Basarabia erau atestați: 5 615 țigani vătrași; 5 876 țigani curteni; 92 țigani erau în posesiunea Ministerului Proprietății de Stat și 2 316 aparțineau trupelor militare ale Armatei Dunărene a Cazacilor [28].

Emanciparea ţiganilor basarabeni

La 5 martie 1861, în Soborul Catedralei din Chişinău a fost dată citirii Proclamația emancipării emisă de către țarul Alexandru al II-lea la 19 februarie. Proclamația oferea drepturi cetățenești depline țăranilor șerbi, inclusiv dreptul de a cumpăra pământ de la foștii proprietari. Pe teritoriul Basarabiei, din categoria țăranilor șerbi făceau parte doar țiganii particulari (curtenii, vătrașii și hoinarii), cealaltă categorie, țiganii coroanei, în anii ’30 ai secolului al XIXlea au fost incluși în categoria socială a țăranilor de stat (către anul 1861, aceștia aparțineau Ministerului Proprietății de Stat și Armatei Dunărene a Cazacilor). Astfel, în baza reformei agrare țariste din 19 februarie 1861, doar țiganii basarabeni particulari au fost eliberați, fi ind unicii şerbi în acest teritoriu. Totodată, țiganii șerbi basarabeni au fost eliberați în baza Regulilor suplimentare cu privire la persoanele din regiunea Basarabia, eliberate în 1861 de dependența iobăgistă, fi ind trecuți în categoria țăranilor contribuabili. Însă reforma agrară din 1861 nu a schimbat substanțial situația țiganilor șerbi, din simplu motiv că o mare parte dintre ei  (în special, curtenii și hoinarii) nu s-au ocupat niciodată de sine stătător cu agricultura şi, evident, după ce au fost eliberați, nefi ind împroprietăriți, aceștia au sporit rândurile țiganilor nomazi, meşteşugarilor şi lăutarilor [29].

Către sfârșitul secolului al XIX-lea, rincipala ocupație specifi că a țiganilor basarabeni a rămas fi erăria. La periferia orașului Chişinău a fost constituit un cartier al țiganilor fi erari, în baza căruia a fost denumită una din străzile sale – «Кузнечная» (română: „Fierarilor”, actualmente str. Bernardazzi) [30].

După abolirea sclaviei în Principatele Dunăre-

ne și desfi ințarea șerbiei în Basarabia, începea cea de-a doua marea migrație a țiganilor (mijlocul sec. XIX – începutul sec. XX) în țările vecine, prin Basarabia către guberniile vecine din Ucraina și Rusia. Inițial țiganii basarabeni s-au stabilit cu traiul în guberniile Ekaterinoslav, Herson și Podolsk. Ulterior, grupul etnografi c al țiganilor ursari basarabeni a fost localizat în peninsula Crimeea sub numele de «плащеватые аюджи» / „pelerinii ayudji” (căpetenia urșilor, ce se primbă „cu mâinile în sân”) [31].

Către începutul secolului al XX-lea pe teritoriul Rusiei se profi lează trei grupuri etnografi ce țigănești, care au emigrat din Principatele Dunărene, inclusiv de pe teritoriul Basarabiei: 1. «котляры – кэлдэрары» – țiganii căldărari din Moldova și Țara Românească (rus. «котел» = rom. „cazan” / producători de cazane, cazangii) [32].  2. «влахи» – țiganii valahi din Valahia (Țara Românească), ce se ocupau cu fi erăria și ghicitul [33]. 3. «кишиневцы» – țiganii basarabeni lăieși, ce se ocupau cu furturi și escrocherii [34].

Totodată, apariția primelor interpretări corale țigănești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea se datorează capelelor de lăutari depistate de ofi țerii armatei ruse la curțile boierilor moldoveni, care au fost ulterior importate și în Rusia țaristă. Aceste capele de lăutari interpretau cântecele populare din folclorul românesc într-o manieră țigănească, din acest motiv, uneori, creându-se confuzia că ei interpretau cântece țigănești. Unul din promotorii pasionați ai acestui fenomen a fost contele Alexei Orlov, supranumit „Cesmenski” (1737-1808), care după ce a repurtat un șir de victorii în războaiele rusoturce, în anii ’70 ai secolului al XVIII-lea a importat țigani-cântăreți din Moldova în reședința sa din suburbia Moscovei (Pușkino), unde le-a fost atribuit statutul de șerbi. Ulterior, acești țigani vocaliști virtuozi au stat la baza creării primului cor țigănesc din Rusia, care a fost dirijat de Ivan Socolov. Pe de altă parte, o bună parte din țigăncile basarabene au fost „importate” de către ofi țerii dvoreni ruși, care erau pasionați de frumusețea exotică a acestora. Astfel, țiganii basarabeni, pe lângă un șir de meșteșuguri practicate au adus cu ei în Rusia și arta interpretativă fl agrant-emoțională din sud-estul Europei [35].

Toponimia așezărilor țigănești în Basarabia

Relativ numeroase sunt denumirile de așezări care atestă direct sau indirect, prezenta țiganilor în Principatele Române. În afară de Țigănie sau Țigănești, tot la ei se referă și numirile de Tătărași, Făurei și Gălbenași, tustrele, diminutive. Prima îi asimilează cu tătarii robi din veacurile XIV-XV: adică, sunt tătarii cei mici. Cea de-a doua privește aptitudinea lor de a lucra fi erul: fi erarii cei mici; o întâlnim în Putna – așezare cu 105 gospodării, în Buzău – cu 40, în Ilfov – cu 35. Cea de-a treia e în legătură cu culoarea feței; sate cu acest nume găsim în Ilfov (32 de gospodării), în Râmnicul Sărat (60 de gospodării) și în Buzău (30 de gospodării). Tot în legătură cu culoarea întunecată a feței lor este și numirea ironică de Faraoane, Faraoni; harta indică sate cu numiri de acest fel în Bacău (196 de gospodării) și în Râmnicul Sărat (58 de gospodării). O altă categorie de topice în legătură cu țiganii sunt cele derivate de la numele pe care și-1 dau ei singuri, acela de Rom, Romi. În privința aceasta, e necesară însă o cercetare specială, atentă, pentru fi ecare caz în parte, cu o anchetă la fața locului, spre a nu se face confuzie cu numiri derivate din Roman și chiar din numele etnic al românilor [36].

Către mijlocul secolului al XIX-lea, aceeași toponimie și hidronimie țigănească întâlnim și pe teritoriul Basarabiei: Rediul lui Ciocan / „Pădurea fi erarului” (ținutul Chișinău, ocolul I); Dănceni / „Danci” – copil de țigan (ținutul Chișinău, ocolul III); Faraonovca (ținutul Akkerman, ocolul II); Cair / „Cairo” – capitala Egiptului, care „inițial a fost considerat patria ipotetică a romilor” (ținutul Akkerman, ocolul III); Făurești (ținutul Orhei, Ocolul III); Țigănești (ținutul Orhei, Ocolul IV); Tătărăști (ținutul Orhei, Ocolul IV); așezarea Țiganca (ținutul Hotin, Ocolul I, satul Clișcăuți);  așezarea Țiganca (ținutul Iași, ocolul III, satul Dușmani); pârăul Țiganca (ținutul Iași, Ocolul III, satul Bolotino) [37].

La începutul secolului XX, lista localităților basarabene cu toponimie țigănească este completată cu următoarele sate: Tochila-Lingurari, Ursari (ținutul Chișinău, volostea Pîrjolteni); Țiganca (ținutul Ismail, Secția a II-a de Poliție) [38].

Situația demografică a romilor basarabeni către sfârșitul secolului al XIX-lea

La fi nele secolului al XIX-lea, datele primei statistici ofi ciale țariste obținute după realizarea primului Recensământ General al Populației din Imperiul Rus în anul 1897, atestau în Basarabia 8 636 de țigani, care reprezentau 0,45 % din populația de 1 935 412 locuitori ai provinciei. Totodată, în cadrul Imperiului Rus, în anul 1897 au fost înregistrați în total 45 000 de țigani, fapt ce denotă că și spre sfârșitul secolului al XIX-lea Basarabia rămâne provincia cu cea mai mare concentrare de țigani. În anul 1897 țiganii basarabeni constituiau o comunitate distinctă în 3 orașe: or. Chișinău (ținutul Chișinău) – 146 țigani (0,1%); or. Cahul (ținutul Izmail)  –  64 țigani (0,9%); or. Orhei (ținutul Orhei) – 118 țigani (1,0%), iar în cadrul celor 8 ținuturi basarabene, țiganii formau următorul tablou demografi c: ținutul Chișinău – 1825 țigani (0,7%); ținutul Akkerman – 1127 țigani (0,4%);

ținutul Bender – 848 țigani (0,4%); ținutul Bălți – 1546 țigani (0,7%); ținutul Ismail – 1121 țigani (0,5%); ținutul Orhei – 1609 țigani (0,8%); ținutul Soroca – 452 țigani (0,2%); ținutul Hotin – 108 țigani (0,03%) [39].

Pe de altă parte, datele Recensământului localităților rurale realizat în Basarabia în anul 1907 cu ajutorul cadrelor didactice și clerului local, sistematizate ulterior de cercetătorul Butovici V., atestă 11 567 de țigani localizați în afara orașelor, ceea ce constituie 0,64% din totalul populației rurale. Aceste date denotă un număr vădit mai mare al țiganilor localizați în Basarabia, spre deosebire de cele care au fost colectate cu 10 ani în urmă (1897). Totodată, o mare parte dintre țiganii basarabeni s-au asimilat după criteriul lingvistic cu moldovenii, fapt ce face să devină anevoios procesul diferențierii acestora de moldoveni.

Astfel, la începutul secolului al XX-lea, în Basarabia majoritatea țiganilor locuiau în satele din ținuturile Chişinău, Orhei, Bălți și Akkerman, iar cea mai mare densitate s-a înregistrat în localitățile: Huzun (615 / 100%); Ursari (469 / 100%); Cârlani (389 / 100 %); Tochila-Lingurari (288 / 100 %); Bursuc (207 / 100 %); Horodca (435 / 95,5%); Faraonovca (1200 / 70 %); Cair ( 325 / 40,5 %); Unțești-Carastati (174 / 35%); Voinova (416 / 34%) [40].

În concluzie, considerăm că merită şi este oportun a fi  cunoscute şi promovate mai bine tradiţiile şi cultura acestui popor, care a devenit în ultimul timp şi mai „exotic”. Romii, popor fără un stat sau o guvernare proprie care să-i protejeze, au supravieţuit de milenii tocmai prin păstrarea, aproape intactă, a obiceiurilor ţigăneşti. Diseminarea științifi că a acestor tradiţii deosebite se doreşte a fi  o dovadă de respect şi contribuţie la o mai bună înţelegere a culturii rome. Datorită transmiterii acestor tradiţii de la o generaţie la alta, romii au devenit un popor inedit, cu o cultură bogată, care au supravieţuit proceselor social-politice de asimilare forţată, dictată de autorități în diverse perioade istorice. Chiar şi acum, la începutul mileniului III, romii din Republica Moldova, evident că sunt „oameni ca şi toţi ceilalţi”, dar cu reguli de comportament proprii, care constituie principala lor caracteristică ce le conferă statut de familii conservatoare care doresc să-şi menţină tradiţiile etnoculturale. Concomitent cu procesul instituționalizării cercetărilor romologice în Chișinău, în prezent – Limba, Cultura şi Istoria Romilor – o comunitate etnică dispersată practic în toate ţările lumii, sunt studiate în mai multe oraşe şi centre ştiinţifi ce romologice europene: Bucureşti, Budapesta, Sofi a, Praga, Paris, Manchester etc.

Bibliografie

1. Ionescu V. Rromii: cetățenie și identitate socială în România. Aven Amentza. Publicație de cultură și atitudine civică a rromilor din România. București, Nr. 16-17, decembrie 2001.
2. Grigore D. 8 aprilie 2002: Rromii – 1000 de ani în Europa. Aven Amentza, Publicație de cultură și atitudine civică a rromilor din România. București, Nr. 19-20, aprilie-mai 2002.
3. Sarău Gh. Rromii, India și Limba Rromani. București: Kriterion, 1998, p. 26.
4. Duminica I. Geneza etnonimului „Ţigan” şi endonimului „Rom”. Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice. Chişinău, 2003, Vol. IV, p. 170-176.
5. Fraser A. Ţiganii: originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa. București: Humanitas, 1998, p. 33.
6. Sarău Gh. Rromii, India și Limba Rromani. București: Kriterion, 1998, p. 29-30.
7. Documenta Romaniae Historica: B. Țara Românească. Volumul I (1247-1500). București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, p. 20-22.
8. Documenta Romaniae Historica: A. Moldova. Volumul I (1384-1448). Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, p. 52.
9. Marin Z. Ziua Internaţională a Romilor celebrată în cadrul unei conferinţe ştiinţifi ce la AŞM: 201404-08. [http://www.asm.md/index.php?go=noutati_ detalii&n=6134&new_language=0].
10. Petcuț P. Istoria Rromilor, p. 6. [http://www.isjcj. ro/crei/crei/pdfeuri/mat%20did%20romi/ISTORIA%20RROMILOR.pdf]

11. http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aig%C4%83ne%C8%99ti

12. Gonța A. I. Cercetări cu privire la robia ţiganilor din Moldova în veacurile XIV –XVI. În: Studii de Istorie Medievală. Iași: Editura „Dosoftei”, 1998, p. 103-104.
13. Duminica I. Romii cătunari din oraşul Hînceşti. Identitate etnică – opus – Integrare educaţională. Revista de Etnologie și Culturologie. Chișinău: Centrul de Etnologie al IPC al AȘM, 2010, Vol. IV, p. 115-116.
14. Grigoraș N. Robia în Moldova (de la întemeierea statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea) (I). Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol (AIIAI). Iași, 1967, Vol. IV, p. 34.
15. Portret în cronică: Ştefan cel Mare şi Sfânt (15042004). Suceava: Sfânta Mânăstire Putna, 2004, p. 23-53.
16. Chelcea I. Țiganii aurari. Natura. Revistă pentru răspândirea științei. București: Ofi ciul de Librărie, 1942, Anul XXXI, Nr. 4 (aprilie), 124-129.
17. Scurtulencu B. Th. Situația juridico-economică a țiganilor în Principatele Române. Iași: Institutul de Arte Grafi ce „Albina Românească”, 1959, p. 15-16.
18. Filitti I. C. Principatele Române de la 1828 la 1834: ocupaţia rusească şi Regulamentul organic. București: Institutul de Arte Grafi ce Bucovina I.E. Torouţiu, 1934, p. 204.
19. Lecca O. G. Istoria Țiganilor. Caransebeș: Biblioteca Noastră, 1898. p. 74.
20. Panaitescu I. C. Robii. Aspecte țigănești. București: Tipografi ile României Unite, 1928, p. 9-13.
21. Alecsandri V. Dezrobirea țiganilor. În: Opere complete. Poezii. București: Editura „Cugetarea-Georgescu Delafras”, 1941, p. 122-123.
22. Negri C. Strofe improvizate la 31 ianuarie 1844. Ziua dezrobirii țiganilor. În: Scrieri. București: Editura pentru Literatură, 1966, Vol. I, p. 21.
23. Asachi Gh. La Moldova, în ocazia emancipației Țiganilor (28 noiembrie 1855). În: Opere. București: Minerva, 1973, Vol. I „Versuri și Teatru”, p. 434.
24. Kogălniceanu M. Dezrobirea țiganilor. În: Opere alese. Chișinău: Cartea Moldovenească, 1966, p. 321-325.
25. Sandu M. Romii din România: Repere prin istorie. București: Vanemonde, 2005, p. 15-19.
26. Argint L. Refl ecții istoriografi ce asupra lichidării autonomiei regiunii Basarabiei la 1828 și manifestările nobilimii locale. Revista de Istorie a Moldovei. Chișinău: Centru Studii Istorice al IISD al AȘM, 2009, Nr. 4, p. 90.
27. Крушеван П. Бессарабия. Графический, Исторический, Статистический, Экономический, Этнографический, Литературный и Справочный Сборник. Москва: Газета «Бессарабец», 1903, с. 189.
28. Sîrbu T. Ţiganii din Basarabia (1812-1918). In: Rromii în istoria României. Antologie şi bibliografie. Bucureşti: Aven amentza, 2002, p. 94-102.

29. Крушеван П. Бессарабия. Графический, Исторический, Статистический, Экономический, Этнографический, Литературный и Справочный Сборник. Москва: Газета «Бессарабец», 1903, с. 193.

30. Лашков Н. Бессарабия. К  столетию  присоединения к России. 1812-1912 гг. Географический и историко-статический обзор состояния края. Кишинев: Тип. Бессарабского Губернского Правления, 1912, с. 61.
31. Бессонов Н. Цыгане шумною толпою… Вокруг света. Журнал Русского Географического Общества. Москва, № 6 (2801), Июнь 2007.
32. Деметер Н., Бессонов Н., Кутенков В. История цыган. Новый взгляд. Воронеж: Институт Этнологии и Антропологии им. Н.Н. Миклухо-Маклая РАН, 2000, с. 102.
33. Бессонов Н. Этническая группа цыган-кишиневцев. Revista de Etnologie și Culturologie. Chișinău: Centrul de Etnologie al IPC al AȘM, 2011, p. 62-75.

34. Штейнпресс Б. К истории «цыганского пения» в России. Москва: Государственное Музыкальное Издательство, 1934, с. 22-24.
35. Giurescu C. C. Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea. București: Editura Științifi că, 1957, p. 110.
36. Списки населенных мест Российской империи. Санкт-Петербург: Центральный Статистический Комитет Министерства Внутренних Дел, 1861, Часть III «Бессарабская Область», с. 3-73.
37. Бутович В. Материалы для этнографической карты Бессарабии. Киев, 1916, с. 48-55.
38. Берг Л. Население Бессарабии. Этнографический состав и численность. Петроград: Труды Комиссии по Изучению Племенного Состава Населения России РАН,1923, с. 36-38.
39. Бутович В. Материалы для этнографической карты Бессарабии. Киев, 1916, 59 с.

Sursa: http://www.akademos.asm.md/