„Odată auzită, niciodată uitată!” spunea Lisa della Casa despre Maria Cebotari. A fost născută la 10 februarie 1910, la Chişinău – o cifră care rimează perfect cu soprana de nota zece, atât de iubită, nu doar de spațiul românesc, ci și de tot spațiul european. Această „Fetiță în alb” – poreclă binemeritată pentru filmul „Fetele în alb” – și-a cucerit publicul chiar de la prima apariție în scenă, la o serbare școlară. Mai jos vor urma câteva amintiri despre soparană, semnate de Irina Moşinschi din Bucureşti, o colegă a Mariei:

„Erau primii ani după Unire. Eram elevă în clasa a treia la Şcoala primară de aplicaţie de pe strada Inzov (azi Serghei Lazo) din Chişinău.

În clasa a 3-a, printre alte colege era şi Maria Cebotari. Era o fetiţă slăbuţă, cu care institutoarea noastră avea unele probleme. Aceea a cerut să vină mama Mariei la şcoală.

Mama Mariei, o femeie simplă şi destul de nevoiașă vroia chiar în clasă s-o pedepsească pe Maria, trăgându-i o bătaie. A fost oprită de institutoarea care a spus, că nu cu bătaia se vindecă o greşeală. Atunci pentru prima dată a fost remarcată Maria.

S-a apropiat Crăciunul. Şcoala medie de care depindea Şcoala primară a noastră a dat o mare serbare la Teatrul Naţional. M-am nimerit şi eu acolo. Am rămas mirată, când am văzut că pe scena teatrului apare colega mea, Maria Cebotari.

Micuţă, slăbuţă a început să cânte. În imensitatea teatrului s-au revărsat sunetele puternice şi frumoase, cântate de micuţa Maria: „Oltean mândru şi voinic, n-are frică de nimic”. Sala teatrului s-a zguduit de aplauze. A fost debutul Mariei Cebotari.

Mama Mariei neavând posibilitate să ţină fata la liceu, Maria a făcut numai vreo două clase şi s-a angajat ca solistă la corul catedralei din Chişinău. Corul era dirijat de preotul Berezovschi, mare cunoscător al muzicii bisericeşti, având multe compoziţii proprii. Fiica lui Berezovschi, Elena Basarab, a fost solistă la opera din Bucureşti. Deci, Maria Cebotari ca solistă în corul catedralei a avut ce învăţa în privinţa muzicii.
Anii treceau. Lumea admira vocea solistei din corul catedralei din Chişinău. Dar întâmplarea a făcut, ca cineva, venit din Bucureşti, care se pricepea la muzică şi voci, să audă pe Maria. Soarta ei s-a schimbat. Maria a plecat la Bucureşti. Acolo cred că a trecut printr-o şcoală, şi mai mult vocea şi ţinuta.

Dar de câte ori venea acasă să vadă mama, trecea la catedrală să-şi vadă colegii din cor şi pe dirijor.
A fost angajată ca solistă la Opera din Berlin unde vocea ei inegalabilă a răsunat în arii din cele mai renumite opere. A făcut şi film.
S-a căsătorit cu un german. Verişoara mea ca avocat a făcut actele necesare acestei căsătorii în Germania hitleristă. A vrut să vie la ea mama şi sora. S-au pregătit. Au ajuns la Bucureşti, dar nu au mai plecat. Germania era în război şi ştim cu toţii cum s-a terminat acest război pentru nemţi.

Nu s-a auzit nimic despre Maria Cebotari, fetiţa cu o voce inegalabilă din Chişinău.

Au trecut mulţi ani. Într-o zi am plecat la Timişoara. În compartiment era o doamnă în vârstă, care se întorcea din Bucureşti acasă la Buziaş.
Doamna mi-a spus că odată la doi ani pleacă în Germania, la fiul său. El a făcut facultatea în Germania unde l-a prins războiul şi a rămas acolo. E medic la o mare întreprindere din Germania. Doamna Ileana Horodniceanu-Troceanu mi-a spus că băiatul ei era medicul Mariei Cebotari. Ea avea cancer la gât şi acest doctor o îngrijea şi o ajuta băneşte.

Soţul ei a murit şi Maria a rămas cu doi copii – băieţi, şi dădaca lor. Fără nicio sursă de venit, căci nu mai putea cânta şi în Germania, care a pierdut războiul atunci se trăia foarte greu. Doctorul a ajutat-o până la moarte.

Băieţii au fost luaţi de o englezoaică bătrână şi bogată, care i-a înfiat şi i-a luat în Anglia. Pe dădacă n-a vrut s-o ia şi aceea s-a sinucis înecându-se.

Acesta este sfârşitul trist al Mariei Cebotari, cântăreaţa, posesoarea unei voci unice de o frumuseţe extraordinară”.

---

Text preluat din: Colesnic, Iurie. În culisele istoriei: Poveste frumoasă cu final tragic… [Maria Cebotari] / Iurie Colesnic . –784(478-25). – În: Timpul. 7 p., 2013.