Vă recomandăm spre lectură un aricol despre viața și activitatea pictorului și graficianului Alexei GRABCO. La 16 august 2016 ar fi împlinit 80 de ani de la naștere.

La 5 iulie a.c., a plecat din această lume imperfectă Alexei Grabco – membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, Maestru al Artei, unul dintre cei mai valoroşi caricaturişti din spaţiul fostei URSS. În anii ’60-’80 ai secolului trecut, pictorul realizează în grafica noastră satirică ceea ce Petru Cărare face în parodie, Glebus Sainciuc – în domeniul şaijei şi al măştilor, Gheorghe Urschi – în dimensiunea comicului pe scenă. Caricatura era, pentru Alexei Grabco, un mod de a gândi şi a interpreta realităţile epocii în care i-a fost dat să trăiască.

Alexei Grabco lângă portretul mamei sale. 2009

S-a născut la 16 august 1936, în Camenca, RASS Moldovenească. Tatăl pictorului, Andrei Grabco, a murit pe front – în timp ce ducea o ladă cu muniţii, un proiectil a detonat. Mama sa, Natalia (numele de domnişoară – Ştirbu), muncea în unul din colhozurile organizate în acest orăşel de pe malul Nistrului. Femeia a crescut şi a educat doi feciori: băiatul mai mare a devenit cizmar, iar mezinul – pictor. În clasele superioare, Alexei avea un vis: să-şi urmeze studiile la Academia de Arte din Sankt Petersburg (atunci, Leningrad), să devină maestru al penelului, cum a fost Karl Briullov. A citit toate cărţile, câte le-a găsit în bibliotecă, despre pictorii cu renume, discipoli ai acestei prestigioase instituţii de învăţământ din oraşul de pe Neva. Situaţia materială şubredă nu i-a permis să zboare departe de casă: a depus actele la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău. I-au fost colegi Emil Childescu, Ion Daghi, Gheorghe Muntea-nu, Aleksandr Hmelniţki, Dumitru Trifan ş.a. – personalităţi care au lăsat o brazdă individuală în pictură şi în grafica de carte. Profesorul îndrăgit, care îl aprecia ca autor de acuarele, a fost Rostislav Ocuşco, cu studii la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. Pentru a-şi achita chiria şi a cumpăra pensule, vopsele, hârtie etc., Alexei făcea reproduceri de pe unele tablouri – cu vânători şi pescari –, pe care le dădea unei bătrânele să le vândă la un preţ convenabil pentru cumpărători.

Primul i-a întins o mână de ajutor Ion Podoleanu. Viitorul prozator şi dramaturg îngrijea colţul de satiră şi umor din ziarul „Ţăranul sovietic”. Alegea din poşta redacţiei scrisori cu caracter critic şi le propunea învăţăcelului timid de la Şcoala de Pictură să le ilustreze. Din 1956, începe colaborarea tânărului pictor la revista elevilor „Scânteia leninistă”. Prima sa apariţie în spaţiul acestei publicaţii e o ilustraţie la poezia „Nici umbrelă, nici pălărie” de Grigore Vieru. Peste un timp, propune „Scânteii…” câteva istorioare vesele în imagini, despre un băieţel şi prietenul său devotat – un câinişor. Este apreciat de echipa redacţiei – poeţii Vladimir Rusu, Aureliu Busuioc, Vitalie Filip, pictorul Siegfried Polingher… În genere, cei mai inimoşi susţinători ai lui Alexei Grabco au fost oamenii de litere. Fiind redactor-şef la revista „Chipăruş”, Petru Zadnipru îl angajează în serviciu. Valentin Roşea, secretar responsabil al revistei, face să-i crească aripile, încurajându-l. Petru Cărare îl îndeamnă să-şi adune istorioarele despre Trică şi Ciupică şi să le prezinte Ninei Ischimji, şefa de secţie la Editura „Lumina”. Astfel, peste mai puţin de un an, în 1960, îi apare albumul ,Aventurile lui Trică şi Ciupică”. Poetul Vitalie Tulnic scrie o cronică la prima sa expoziţie … Dintre artiştii plastici consacraţi, îl susţin Igor Vieru şi Glebus Sainciuc.

În 1967-1972, am fost colegi de redacţie. La „Chipăruş”, primeam toate revistele de satiră şi umor câte apăreau în fosta URSS (din 15 republici unionale şi din câteva republici autonome). Alte opt reviste de acelaşi profil ne erau trimise din ţările lagărului socialist (în Cehoslovacia, stat unitar în acea perioadă, apăreau două reviste satirice – una la Praga, alta – la Bratislava). În fiecare din aceste reviste, am văzut caricaturifâră cuvinte semnate de autori din Republica Moldova, retipărite din „Chipăruş”. Majoritatea lor aparţineau lui Alexei Grabco. Cel mai frecvent apăreau lucrările sale, mai cu seamă din serialul „Vecinii”, în revistele „Eulenspiegel” (Republica Democrată Germană) şi „Paiante” (Cuba).

Pe parcursul unui sfert de secol, cât s-a aflat în funcţia de redactor artistic la „Chipăruş”, avea în fiecare număr (revista apărea de două ori pe lună) câte 3-4, ba chiar mai multe desene umoristice. Pentru o serie de caricaturi publicate în revista „Krokodil” (Moscova), і s-a decernat, în 1970, premiul Uniunii Jurnaliştilor din URSS.

Realizările lui de vârf în domeniu rămân, indiscutabil, două seriale – Vecinii şi Aventurile lui Trică şi Ciupică. În „Istoria caricaturii” de Aleksandr Şvârov, apărută în 1904, la Sankt Petersburg, caricatura e considerată un gen … literar. Dacă s-ar căuta argumente în sprijinul acestei idei paradoxale, cred că, alături de istorioarele în imagini ale lui Herluf Bidstrup (Danemarca) şi Jean Effel (Franţa), ar fi binevenite şi cele două seriale de Alexei Grabco; ele pot fi povestite în cuvinte. Fiecare episod cu cei doi vecini – unul purtând căciulă de cârlan, tradiţionalist, şi altul cu pălărie, care ţine pasul cu vremea – ne duce cu gândul la o construcţie literară în proză: nodul acţiunii – punctul culminant – deznodământul.

La sfârşitul anilor ’80, pictorul pleacă din capitală, revenind în casa copilăriei, la baştină. Lucrând la redacţia revistei „Alunelul”, îl vizitam o dată pe an, vara: îi duceam onorariul pentru comicsurile cu Trică şi Ciupică, publicate în revista copiilor. Mă întorceam cu o mapă de alte istorioare, să avem ce publica până la vara următoare. Înainte de a-i expedia numerele în care au apărut, puneam în acelaşi plic câte un exemplar de „Literatura şi arta”, în care era pagina de satiră şi umor, îi decupam din „Săptămâna” desenele Margaretei Chiţcatâi – o caricaturistă înzestrată pe care a susţinut-o. I-am trimis şi câteva albume cu grafică satirică. De fiecare dată, îşi expunea detaliat opinia despre textele şi desenele autorilor din domeniul satirei şi umorului. „Caricaturile lui Ion Mâţu nu sunt realizate de un profesionist, dar ele te cuceresc, deoarece sunt pline de viaţă”. „Sergiu Puică e un un mare psiholog. Am râs mult de modul în care a reuşit să redea trăirile lui Urecheanu, Băsescu, Voronin…”. Aprecia laconismul şi expresivitatea personajelor lui Alex Dimitrov.

Într-o seară de august, stăteam la măsuţa din faţa casei lui, sub un păr cârpit cu ciment, sădit de Andrei Grabco în anul când venise pe lume Alexei. Printre altele, l-am îndemnatsă colaboreze şi cu alte publicaţii, adresate cititorului matur. Maestrul s-a gândit un pic, apoi mi-a răspuns: „Cu caricatura, nu îndrepţi lumea. Trică şi Ciupică e o altă poveste…”. Într-adevăr, mă gândeam în autobuzul care mă ducea spre Chişinău, în acest serial senin despré un băieţel şi un câinişor e o picătură de aur din eterna copilărie, ca şi în povestirile lui Spiridon Vangheli despre Guguţă.

În anii de la urmă, i se înrăutăţea văzul. „Dacă încerc să citesc numai cu ochiul drept, nu văd unele jumătăţi de cuvânt”. Maladia i se agrava. L-am dus la o instituţie medicală privată din sectorul Botanica al capitalei. Medicii oftalmologi de acolo l-au sfătuit să se adreseze la o subdiviziune a Spitalului Clinic Republican. Vizitele noastre la medici nu s-au soldat cu succes. Fie că am venit prea târziu, fie că nu s-au prea străduit să-1 trateze, fie că pacientul n-a vrut să le urmeze toate sfaturile, pentru a nu lăsa pustie casa părintească, de-o vârstă cu bojdeuca lui Creangă…

Era toamnă târzie, cu frunze ruginii pe asfalt. În timp ce aşteptam, la Autogara de Nord, autobuzul care urma să-l ducă la Camenca, şi-a amintit de copilărie: „Când eram de cinci-şase ani, tata mi-a cumpărat un câinişor. Ce mai bucurie pentru mine! Ne jucam de-a mijatca, ne întreceam la fugă, alergam după fluturi. Amândoi eram de-o minte…”.

Peste câteva luni, mi-a comunicat la telefon că a orbit. Cum orbise, cu aproape două secole în urmă, un alt pictor îndrăgit de Grabco – spaniolul Francisco de Goya. Cel mai mult regreta că nu-i mai poate desena pe Trică şi Ciupică.

Sursa: PROHIN, Victor. Trică și ciupică au rămas orfani. În: Literatura și arta. 22 sept. 2016, p. 6.