<!–[if !mso]>
st1\:*{behavior:url(#ieooui) } <![endif]–>
Eminentă personalitate a culturii naţionale. Elena Alistar, pedagog, medie, savant, deputat în Sfatul Ţării, votantă a Unirii, directoare a Şcolii Normale Eparhiale de Fete din Chişinău (1918–1938), mărturisea: „Sunt fericită că elevele mele căror m-am străduit să le trezesc dragoste fierbinte pentru neamul românesc au păşit pe calea cea mai dreaptă spre a cunoaşte poporul din care facem parte si pentru luminarea căruia muncim cu totii“.
Una din fericitele eleve ale Elenei Alistar, promoţia 1932, a fost Ana, fiica butnarului Trofim (polonez) şi a Elizavetei (româncă din neamul Marinescu) Grancovschi, sosiţi la Chişinău din Cetatea Albă.
La 29 iunie se împlinesc o sută de ani de la naşterea ei.
Doamna Ana Grancovschi, după soţ Harghel, în anii 1932-1944 a activat în mai multe sate din sud (Romanovca – Leova; Volontiri – Tighina; Marianca – Tighina; Boghiceni” – Chişinău; Liceul „Dadiani”; Şcoala Nr. 12 din Chişinău; Valea Prahovei) în calitate de învăţătoare. În 1949-1983, profesoară la Catedra de limba şi literatura română a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă”, apoi (după închiderea acestuia) la Universitatea de Stat din Moldova, a rămas în memoria noastră, a multor generaţii de studenţi care şi-au făcut studiile la această facultate în perioada respectivă.
Om de o cultură deosebită; energică, bonomă, Ana Harghel cu nespusă măiestrie ne-a iniţiat în tainele metodicii de predare a literaturii române, un accent aparte punând pe dicţie, declamarea artistică a textului literar, arta oratorică.
Peste ani, fiecare dintre noi, în calitate de profesori şcolari prin satele basarabene, la lecţiile de literatură, involuntar o imitam, care cum puteam, cultivând deja la învăţăceii noştri atitudinea estetică şi dragostea faţă de tezaurul literar, viţă de neamul nostru cel mare.
Anul acesta, pe Aleea Clasicilor, lângă bustul Poetului-Nepereche, cu prilejul celor 163 ani de la naşterea-i, au răsunat versuri spuse din suflet şi cu suflet: „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca nici odată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea frumoasă fată…”. Ascultam şi în minte îmi reapărea chipul blând al Doamnei Ana Harghel, iar cel care declama, mi-am zis, e un fost student al ei. Iar dacă declamatorul era mai tânăr, mi-am zis, e un elev de la ţară al cărui profesor a fost de asemenea un student de altădată al Doamnei Ana Harghel.
Aceleaşi versuri eminesciene le-am auzit declamate (spre plăcerea noastră comună) şi de către unii politicieni de vârf sosiţi la bust cu buchete de trandafiri – însă pe loc, mi-am zis, Domnul cutare, cu regret, nu a fost învăţăcel al Doamnei Ana Harghel…
La prelegerile universitare ale Doamnei tehnicile reci ale metodicii ca atare a literaturii ni le transmitea nu numai cu raţiunea, ci, ai impresia, şi cu inima, împletite cu tainele artei oratorice, cu pasiunea clocotitoare a unui mare artist. La o eventuală analiză^a tropilor în pastelul alecsan- drian, subliniind găselniţa plastică a poetului, ne relata cu aprindere unele sintagme (parcă-i aud şi astăzi vocea!): „clo-cot clo-co-titor”. „po-top po-topi-tor”…
La catedra şcolară sau universitară fiecare din noi, învăţăceii, am avut mereu, repet, în faţă chipul luminos al înaintaşilor şi îndemnul intern de imitare a faptelor bune, a artei lor profesionale.
Doamna Ana Harghel, cum am mărturisit în nenumărate rânduri, s-a plasat cu demnitate în rândul de frunte al unei întregi pleiade de colegi de breaslă universitari, cum au fost să fie un Anatol Ciobanii, sintaxa; Ion Osadcen- co, curs special Eminescu; Gh. Dodiţă, literatura română veche; Cleopatra Vnorov- schi, psihologie; Gr. Grin- co, teoria literaturii; Natan Grinbaum, latina; Lev Caţ, literatura universală; Vladimir Potlog, istoria antică; Iosif Şlaen, istoria Evului Mediu; Constantin Drachenberg, istoria universală, – dascălii noştri, care, pe lângă înalta cumsecădenie profesională, atitudine creştinească faţă de cei de la pupitre ne-au cultivat pe îndelete frumoasa noastră limbă, demnitatea omenească şi tendinţa spre verticalitate.
Cu spiritul dreptăţii istorice să menţionăm că anume acestei pleiade de profesori universitari îi aparţine, în particular, marele merit în plămădirea din faşă, de-a lungul anilor, a mişcării naţionale de după 1989, în ctitoria molcumă, dar conştientă a intelectualităţii acestui meleag, înzestrate spiritual şi profesional – profesori de elită, medici, agronomi, oameni de artă şi cultură, în special a unei armate de scriitori.
Deci, ne plecăm fruntea în faţa luminoasă a Doamnei Ana Harghel şi a colegilor ei de breaslă nominalizaţi, dar şi a învăţăceilor lor trecuţi în anonimat, promoţie după promoţie de cadre didactice ce au avut chemarea sfântă de destin să activeze Ia catedrele respective din şcolile rurale de cultură generală, cu mintea şi cu sufletul lor consacrându-se pe deplin misiunii de apostoli ai luminii.
De regulă, am studiat pe îndelete dosarul personal (114 pagini); păstrat la arhiva universitară, al Doamnei Ana Harghel. Cu deosebită satisfacţie am constatat că pretutindeni, în faţa studenţilor şi a colegilor ei universitari, s-a bucurat de un profund respect. Din partea rectorului şi a ministerului s-a transmis mereu tradiţionala „gratitudine”. De altfel, unica distincţie oficială a fost, desigur, Insigna de Eminent al învăţământului Public din R. Moldova.
A avut însă şi o „mustrare” sovietică la 17.02.1968 din partea rectorului Medvedev, acuzată că n-a „lucrat” suficient cu studenţii „naţionalişti” din grupa de ziaristică, al cărei tutore fusese numită. Profesoara (care zeci de ani a fost, pe drept cuvânt, un profesor de elită) a fost astfel înjosită, imputându-i-se „o activitate educaţională deficitară” în rândurile studenţilor, neglijarea unor „ore politice” ordinare.
Acelaşi rector venetic chiar intenţiona să o concedieze din cauză că… „crede în Dumnezeu” – în locuinţa sa au constatat că are icoane, l-au luat atunci apărarea colegul meu de facultate Şt. Panfilov, prorector. Ion Osadcenco, secretar de partid, şi Vitalie Marin, şef de sindicat, care au confirmat explicaţia profesoarei că aceasta locuieşte împreună cu bătrâna ei mamă, Elizaveta (ii. 1878), femeie credincioasă.
în faţa acelui rector ideologizant subalterna mai avea câteva „păcate”: învăţase la „români” (Liceul „Dadiani”; Şcoala Normală Parohială de Fete, condusă de unionista Elena Alistar), iar în 1944 s-a refugiat în România şi a lucrat ca învăţătoare într-o şcoală de pe Valea Prahovei. La întoarcerea la baştină, în 1945, NKVD-ul a ţinut-o „în carantină”, de unde a ieşit „cu bine”, scriind că e rusoaică, din părinţi inşi.
Doamna „rusoaică” (sic!), falnică fiică a Basarabiei, demnă urmaşă a Elenei Alistar, cu o fină simţire românească, ne-a cultivat şi nouă demnitatea de neam, mândria naţională şi dragostea de frumos.
CIUBUCCIU, Vlad. O elevă a Elenei Alistar [Ana Harghel] // Univers Pedagogic Pro. – 2013. – 20 iun. (Nr 25). – P. 6.
Chișinău, orașul meu 