1436 – 1812

Chişinăul, din perioada anterioară devenirii sale drept capitală a regiunii Basarabia, a fost considerat a fi o aşezare sătească, structura urbană a căreia era apreciată numai cu calificative negative. Istoria Chişinăului a fost tratată obiectiv doar în ultimii ani, dar cunoştinţele despre structura sa urbană – au rămas la nivelul anterior, în cel mai bun caz, a unor ipoteze, unele având caracter de legende şi obţinând cu timpul calităţi de mit. Dintre ele cele mai vehiculate următoarele:

1. Chişinăul, anterior alipirii interfluviului Prut-Nistru la Imperiul Rus, era un sat mare, care, graţie amplasării sale în centrul Basarabiei, a crescut odată cu alegerea sa drept capitală a regiunii noi formate.
2. Chişinăul, anterior sistematizării ruseşti, avea o structură haotică, fără vre-o sistemă, cu ulicioarele întortocheate, strâmbe şi neamenajate.
3. Oraşul istoric s-a ridicat treptat din partea riverană, deplasându-se de la est spre vest, drept argumente fiind invocate datele de construcţie a bisericilor.
4. Cantonarea armatei ruse, la vest de Chişinău, în anul 1788, a constituit în viitor axul principal al oraşului, care a devenit actualul bulevard Ştefan cel Mare. Afirmaţiile de mai sus, în viziunea noastră, şi-au făcut apariţia în lipsa unor studii de natură istorico-urbanistică de elucidare a originii Chişinăului printr-o analiză detaliată a structurii sale medievale şi a etapelor de formare a oraşului, precum şi a importanţei sale comerciale şi a potenţialului uman, calităţi ce-au atras mai apoi lansarea sa drept capitală a regiunii Basarabia.

Secvenţe istorice

Pentru a înţelege mai bine etapele de dezvoltare a Chişinăului, punctăm pe scurt principalele evenimente din istoria localităţii Chişinău.

Toponimul Chişinău apare pentru prima dată în documentul de la 17 iulie 1436, menţionat printre reperele naturale ale hotarului moşiei lui Oancea Logofătul (pe care s-a format apoi satul Visterniceni) “…lângă Bâc, … în dreptul Chişinăului lui Acbaş, la Fântână, unde este seliştea tătărească”. Prezenţa acestui izvor cu un mare debit al apei, a avut un rol decisiv în crearea structurii sale urbane. Confruntarea Fântânii Albişoara cu Fontalul de mai târziu, amenajat cu mai multe guri de scurgere, aflat sub biserica Mazarachi, este redată în documentul din 1800 „Fântâna mare unde şi acum să află fântâna şi sunt săpate di piatră cu izvoare cu destul curgătoare şi cunoscute di vechi”. Importanţa izvorului pentru localitate este ilustrată de faptul că prima stradă pavată a Chişinăului s-a pornit de la această fântână.

Documentul din 8 octombrie 1466, prin care “[unchiului nostru dum]nealui Vlaicu…i-am dat şi i-am întărit lui… pre [o silişte]٭ la Chişinău, la Fântâna Albişoară …”, este considerat actul de naştere al localităţii, dar localitatea deja exista, fiind cumpărată de către Vlaicu Pârcălab de la „Toader, feciorul lui Feodor, şi de la fratele lui […]” . În 1576 satul Chişinău este vândut de către Vasiutca, strănepoata lui Vlaicu pârcălab, lui Dragoş. Urmaşii săi vând Chişinăul marelui vistiernic Constantin .

După primele atestări istorice, Chişinăul este des menţionat în documentele interne, în legătură cu aşezările din apropierea sa – satul lui Oţel, atestat în 1436 , din 1517 devenit satul lui Ieremia Vistiernicul, actuala suburbie Visterniceni, satul Buiucanii, atestaţi documentar în timpul lui Ştefan cel Mare , denumirea căruia a dat nume unui sector al Chişinăului, satul Hrusca, atestat în timpul lui Ştefăniţă satele Vovinţenii, Gheţeoanii (partea de jos a satului Visterniceni), Munceştii.

Destinul de mai departe al Chişinăului şi a satelor din vecinătatea sa, va fi legat de intrarea lor în proprietatea unor mănăstiri ieşene. Satul Buiucani în 1620 este dăruit mănăstirii Învierea din Ierusalim , fiind de acum înainte administrat de către călugării de la mănăstirea Galata din Iaşi, devenită şi ea mai înainte dependentă de aceleiaşi mănăstire. Chişinăul, deşi nu s-au păstrat documente care ar confirma acest eveniment şi nici data când ar fi avut loc, probabil în jurul anului 1640, a devenit proprietatea mănăstirii din Iaşi a hatmanului Melentie Balica, cunoscută mai târziu sub denumirea Frumoasa. În anul 1641 domnitorul Vasile Lupu impune pârcălabilor de Lăpuşna să facă hotarul satului Chişinău dinspre alte sate, poruncă repetată şi în 1642, – acestea sunt primele atestări ale Chişinăului devenit sat mănăstiresc.

A fost o intenţie a domnitorului Eustratie Dabija de a preface Chişinăul în târg, pentru care alipise satul Visterniceni la ocolul târgului Chişinăului. Din timpul acestui domnitor locuitorii Chişinăului se vor numi târgoveţi. Peste câţiva ani domnitorul Duca şi el va întări ocolul târgului Chişinău prin alipirea satului Gheţeoani de dincolo de Bâc. În 1671 sunt atestaţi funcţionarii domneşti caracteristici târgurilor – pârcălabul de Chişinău şi şoltuzul, încheindu-se procesul formării structurilor administrative proprii oraşelor medievale. Cronicarul Miron Costin, relatând firul unor evenimente istorice din anii 1677 pomeneşte Chişinăul printre oraşele Ţării de Jos, anul 1677 fiind considerat, eronat, prima menţiune a Chişinăului ca târg, pe când Chişinăul era târg format în mod firesc deja de peste 12-15 ani. D. Cantemir, în lucrarea sa Descrierea Moldovei, îl califică târguşor de mai mică însemnătate. În documentele cancelariei moldoveneşti, începând cu anul 1712, Chişinăul va fi numit în exclusivitate târg. Potenţialul Chişinăul ca târg este relevat prin prezenţa dughenelor care aduceau venit şi a marilor depozite domneşti cu mălai.

În anul 1683 Cişinăul este devastat de cazaci în timpul companiei în Moldova a regelui polon Ian Sobieski, în 1690 – de turci şi tătari.

Anul 1739 devine important pentru istoria localităţii, semnalând începutul unei noi etape în care are loc deplasarea târgului Chişinău, care încorporează o porţiune de teren al satului Buiucani. Informaţiile preţioase cu privire la dinamica extensiunii teritoriale a Chişinăului prezintă litigiile dintre târgoveţi şi mănăstirile proprietare a Chişinăului şi a satului Buiucani.

După cum atestă documentele, la 20 ianuarie, anul 1739, arhimandritul mănăstirii Galata, descrie situaţia deja creată „Buiucanii … intră şi în vatra târgului Chişinău, că târgoveţii au casă şi dughene şi pivniţe pe locul Sf. Mormânt (a mănăstirii căreia aparţinea satul Buiucani – n.n.) … şi calcă locul acela cu vitele lor … târgoveţii creştini, şi armeni şi jidovi”. Situaţia incertă a hotarelor se agravase în urma devastării în 1739 a Chişinăului de către armata turcească, în următorul an fiind necesare noi departajări de hotare între moşiile Chişinău şi Buiucani. Despre incendierea relaţiilor dintre târgoveţi şi mănăstiri, este grăitor faptul că patriarhul Ierusalimului a scris carte de blestem asupra târgoveţilor, iar aceştia – o plângere comună împotriva egumenilor mănăstirilor Galata şi Frumoasa (ultima numită şi Sf. Arhangheli), susţinând că locuiesc pe pământ domnesc şi nu mănăstiresc . Cu această ocazie, marele vornic al Chişinăului, Constantin Razu, a clarificat, că „mai înainte vreme au fost tot târgul [al] mănăstirii Sf. Arhangheli, iar de la vremea răscoalelor, când au venit moscalii la Hotin, arzându-se toate casele târgoveţilor aşezarea după răscoale s-ar fi tras mai sus aş face case şi dughene ajungând şi pe Buiucani, pe moşia mănăstirii Galaţii”. Deoarece litigiile continuau, domnitorul Matei Ghica, cedând presiunilor egumenului de la Galata, a eliberat o carte domnească, în care se afirma contrariul „… târgul Chişinău este descălecat dintr-un început pe locul Buiucanilor, moşia mănăstirii Galata” . Aceste litigii erau inspirate de interese comerciale. În 1756 este menţionat pentru prima dată mezilul, poşta turcească, care trecea prin Chişinău, orientat spre vadul Bâcului de pe lângă heleşteul Chişinăului, arteră rutieră devenită importantă şi din punct de vedere comercial. Din scrisoarea egumenului mănăstirii Galata, reieşea că venit aduceau mănăstirii târgoveţii, impozitul fiind perceptat de la fiecare stângen al frontului ocupat de proprietatea imobiliară „de la faţa târgului”, pe când cei aşezaţi periferic – nu plăteau venit.

În 1788, are loc al doilea mare dezastru din istoria Chişinăului. Construcţiile oraşului sunt date pradă focului de către armata turcească la retragerea ei în urma înfrângerii suferite într-una din ciocnirile militare cu armata rusă. Aproape toate construcţiile urbane din centrul localităţii au fost ruinate în timpul acelui conflict militar. Una din bisericile târgului era Sf. Nicolae, care fusese atestată chiar de domnitori drept „domnească”, indiciu al opiniei formate cu privire la statutul de oraş al Chişinăului, care după obiceiul ţării, era domeniu domnesc, dar Chişinăul era, după cum s-a văzut mai sus, – târg mănăstiresc. Vatra târgului a stat o perioadă pustiită, urmând peste doi ani o adresare specială a egumenului mănăstirii Sf. Arhangheli din Chişinău, pentru „ca să se adune lăcuitori la numitul târg” .
Fiind târg mănăstiresc, aşezat pe două moşii ale mănăstirilor ieşene închinate, Chişinăul a devenit liber doar în 1818, când guvernul rus a propus să se facă schimb – în locul Chişinăului acestor două mănăstiri au fost propuse alte sate. Chişinăul împreună cu satele Buiucani, Hrusca şi moşia Vovinţeni, au fost dăruite statului de către proprietarii acestor localităţi, patriarhul Ierusalimului şi arhimandritul mănăstirii Muntelui Sinai, transmitere oficiată, împreună cu toate documentele necesare, la 22 aprilie 1818 . Mănăstirile şi-au rezervat dreptul de „a folosi curtea … şi dughenele ca persoane particulare”, proprietăţi în cadrul localităţii.

Documentele de cedare a moşiilor conţin explicaţia, că „oraşul numit Chişinău, o parte a căruia este amplasată pe două moşii, una a mănăstirii Galata, aflată într-un hotar cu Vovinţeni şi Buiucani, pe ultimul fiind amplasat satul Buiucani, dăruiesc pentru totdeauna în vistieria Împăratului, numitele ocine, împreună cu biserica de piatră în care se sărbătoreşte Soborul Sf. Arhistratigi”.

Din această notă, este evident că satul Buiucani nu făcea parte din vatra istorică a oraşului Chişinău, iar Vovinţenii la această dată prezentau doar o moşie. În monografia jubiliară a Chişinăului din 1912 a fost expusă istoria extinderii târgului cu concluzia, că „Poate cea mai captivantă filă din istoria Chişinăului este contopirea cu satul vecin, dar aceasta demult a fost considerată neinteresantă pentru istoria oraşului”, afirmaţie care s-a dovedit, de fapt, că nu corespunde realităţii, dar prin semnalarea problemei, a incitat spiritele.

După cum se observă din relatarea principalelor evenimente istorice, circumstanţele nefavorabile, sociale şi politice, au frânat în repetate rânduri elanul dezvoltării târgului Chişinău. Aflat în arealul războaielor ruse-turceşti din secolul al XVIII-lea, târgul a suferit mereu din partea participanţilor la conflictele militare. Documentele istorice atestă că refacerea din ruină a târgului după dezastrul 1739 a avut loc cu schimbarea vetrei sale istorice, mai favorabilă pentru comerţ devenind partea de nord-vest a oraşului, fapt care a generat mai multe litigii între târgoveţii din Chişinău şi proprietarii satului Buiucani, pe moşia căruia se deplasase Chişinăul. Explicaţia acestei schimbări de hotar, şi implicit al centrului istoric al urbei, ţine de condiţiile ascensiunii urbane rapide a Chişinăului din această perioadă.

Analiza urbanistică

Fixarea grafică a planului oraşului Chişinău datează dintr-o perioadă destul de târzie. Avem peste 10 schiţe şi planuri de sistematizare, care la o cercetare atentă servesc drept documente istorice în studierea evoluţiei urbane a localităţii. Primele sunt cinci schiţe de plan cu destinaţie militară.

Primul plan datează din februarie 1789. El este important pentru redarea precisă, aproape topografică a planului Chişinăului, într-o joncţiune cu malul stâng, unde se aflau satele Visterniceni şi Râşcani.

Din acest plan se distinge prezenţa bisericilor: Sf. Iachim şi Ana (vechiul hram al bisericii Naşterea Maicii Domnului, cunoscuta ctitorie a serdarului Vasile Măzarachi), Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Bunavestire, ultimele două, după cum reiese din legenda anexată, devastate, şi biserica Învierea Domnului pe teritoriul satului Râşcani (viitoarea biserică Sf. Împăraţi). Centrul târgului, reprezentat după incendierea din toamna 1788, prezintă o grilă rezultată din intersecţia a trei străzi longitudinale care urmează curbele de relief, cu alte trei trei străzi, care converg spre Fântâna Mare, aflată sub promontoriul cu ctitoria lui Mazarachi. Străzile longitudinale, deşi sunt reprezentate numai în centrul localităţii, ţin direcţia spre strada Uliţa Mare, viitoarea Petru Rareş, pe care trecea mizilul. O cale, indicată în afara centrului târgului, ţinea calea spre aceiaşi trecătoare, pornind dinspre satele Buiucani şi Durleşti, după cum este indicat în desen, o cale – venea dinspre localitatea Ialoveni, aflaţă la sud-vest de Chişinău formând prima stradă longitudinală, actuala A. Hâjdău; o stradă longitudinală făcea legătura cu a doua trecătoare a Bâcului, acolo unde mai târziu va apărea podul străzii Izmail, posibil actuala stradă Romană, şi a treia stradă, se afla între acestea două, posibil – actuala Gr. Ureche.
Al doilea plan, datează din 4 septembrie 1789, care s-a păstrat în două variante – unul în limba rusă şi altul în limba franceză , prezintă o schemă a tramei stradale cu masive insulare ale târgului Chişinăul, şi cu trei biserici – Sf. Arhangheli, Buna Vestire şi Mazarachi. Este sugestivă acumularea drumurilor de pe malul drept pentru trecerea podului peste Bâc în continuarea Uliţei Mari. Strada mijlocie, care corespunde prin străzii Gr. Ureche, se afla în continuarea drumului care realiza legătura cu cetatea Bender, Pe acest plan este indicată tabăra militară rusească a armatei Ekaterinoslav, dislocată spre vest de Chişinău, pe un teritoriu viran şi, relativ, plat. Caracterul amplasării taberei de-a lungul unei axe centrale, orientate nord-sud, ca şi a viitorului Chişinău extins pe acest loc, a sugerat ipoteza privitor la folosirea pasajului taberei militare, după plecarea armatei în 1792, pentru trasarea arterei principale a oraşului Chişinău .
Ultimul plan militar al Chişinăului datează de la 30 septembrie 1789, fiind păstrat în două variante, în care se repetă acelaşi cadru cartografic şi urbanistic, cu excepţia indicării numărului de biserici. Una din ele a servit drept ciornă , în ea fiind indicate patru biserici, dar varianta curată este similară celor anterioare, fiind indicate cele trei biserici deja cunoscute. Posibil că a patra biserică, amplasarea căreia s-ar potrivi cu a bisericii armeneşti de mai târziu Sf. Maica Domnului, se afla în stare de vestigii.Pe toate aceste planuri ale Chişinăului, executate cu un diferit grad de iscusinţă, sunt indicate: tabăra militară rusă, drumurile de acces în Chişinău, aceleaşi biserici pe teritoriul târgului, precum şi cetatea bastionară, construită (?) pe promontoriul Râşcani.
Interesante informaţii cu privire la Chişinăul înainte de 1812 ne furnizează, la o atentă lectură a documentelor istorice, şi planul Chişinăului, îndeplinit de spătarul Manolache Donici şi Ioan Tăutu sulgerul, publicat de I. Halippa .
Acest document grafic a fost conceput drept o explicaţie grafică a unui document din anul 1800, pentru indicarea moşiilor mănăstirilor Galata şi Frumoasa în scopul delimitării lor de cele ale boierului Dumitru Râşcanu. Fiind apropiat cronologic de hărţile din 1789, găsim şi aici aceleaşi repere geografice şi edilitare.
În planul de la 1800 se arată şi morile (care formau cauza litigiului), iezăturile şi podurile peste Bâc. Sunt arătate casele boierilor Donici şi Râşcanu, heleşteul de lângă Fântâna Mare. „Moşia Buiucani a mănăstirii Galata” se începe din faţa Fântânii Mari, de la o construcţie, posibil de la baia, numită în documentul din 1525 „Baia lui Lazu”, care figurează mai apoi şi pe planul din 1817. Pe această parte a târgului, cea mai întinsă ca suprafaţă şi concentraţie edilitară, se află „vatra târgului” cu biserica Sf. Arhangheli şi Buna Vestire. „Moşia Chişinău a mănăstirii Sf. Vineri”, includea partea de sud a Chişinăului, cu câteva case, mult mai sărăcăcioase, unde se afla biserica Sf. Ana şi Iachim şi Fântâna Mare. Este remarcabil, că izvorul era comun pentru ambele părţi ale Chişinăului, prin faţa lui trecând hotarul dintre aceste două moşii mănăstireşti.
Planul, executat într-o manieră convenţională a redării structurii urbane, indică că târgul Chişinău avea străzile centrale construite perimetral cu case orientate cu faţada spre străzi, unele din care conţineau unităţi comerciale, numite în documentele timpului – dughene şi crâşme. Se disting următoarele străzi: una orientată spre Fântâna Mare, viitoarea stradă Mincu şi partea de jos a actualei străzi Puşkin; a doua, trece pe lângă biserica Sf. Arhangheli, s-a păstrat un mic fragment al străzii Sf. Arhanghel Mihail, cu direcţia spre podul Bâcului, dar traseul ei este oprit, în centrul târgului, şi a treia stradă, reprezintă o porţiune lărgită a unei străzi longitudinale, care era, probabil, piaţa Sf. Ilie (dispărută).
Prin cărţile de cedare Imperiului Rus a moşiilor mănăstireşti, pe care era situată localitatea, s-a săvârşit întregirea teritoriului urban, de jure, pe când de-facto – Chişinăul reprezenta un organism urban format în mod firesc, integrat prin sistema stradală şi de pieţe comerciale.
Acest plan nu a fost apreciat la justa sa valoare informativă. V.M. Borovsky, consideră digurile pentru stăvilirea apei, drept poduri, patru la număr, care legau teritoriul oraşului cu malul stâng, mai slab populat. Nu a fost înţeleasă nici rolul zăgazurilor pe Bâc, considerate a fi încercări de a regula apa în Bâc.
Un important document grafic în soluţionarea originii oraşului Chişinău îl prezintă primul proiect de sistematizare a Chişinăului elaborat în 1817 . Pentru prima dată, dezvoltarea de mai departe a Chişinăului era propusă printr-o porţiune nouă, sistematizată prin cartiere rectangulare, cu dimensiunile variate. Oraşul Vechi era păstrat cu trama stradală veche, ea continuând în structura urbană neoclasică printr-o zonă de bufer, cu cartierele poligonale, rezultate din necesitatea ajustării ambelor structuri urbane la situaţia urbanistică propusă pentru Chişinău.
Al doilea plan de sistematizare a Chişinăului a fost confirmat în 1834, după care s-a dezvoltat în continuare oraşul. Acest proiect conţinea redresarea părţii vechi a oraşului prin „îndreptarea” traseelor străzilor şi comasarea masivelor locuite insulare.
În aceste două proiecte urbanistice a fost acceptată existenţa a două porţiuni urbane diferite: partea târgului vechi se va numi moldovenească, Chişinăul Vechi sau Chişinăul de Jos, spre deosebire de partea nouă, numită rusească, sau Oraşul Nou sau Oraşul de Sus.
Centrul public al oraşului devenea cartierul pe care a fost amplasată Mitropolia, care prin dimensiunile şi amplasamentul său a dictat soluţia urbanistică a întregii urbe. După cum se relatează într-o scrisoare a vechililor mănăstirii Galata, din aprilie 25 anul 1813, „…locul pentru aceste [sediul mitropoliei, a şcolii şi a altor dependinţe] pe moşiile Vovinţeni şi Buiucani ce sunt a sfintei mănăstiri Galata din Eşii Moldavii, … s-au dat de noi … înalt preosfinţii sale… cât au socotit înalt preosfinţia sa că a fi în destul, adică câte una sută treizeci stânjeni, 130, în câte patru părţile cvadrat (s.n.), măsurându-se cu stânjenul câte opt palme domneşti, după obiceiul pământului, pe care să facă înalt preosfinţia sa sfânta mitropolie şi altele zidiri”.
Cartierul Mitropoliei din componenţa planului urban are parametrii dimensionali – este un pătrat cu latura de 130 stânjeni, parametri stipulaţi în înţelegerea făcută anterior între mitropolitul Gavriil şi arhimandritul mănăstirii Galata, când Chişinăul era târg mănăstiresc. Această lăţime a cartierului a fost folosită drept modul şi a dat scara întregii soluţii urbanistice. Geometria cartierelor vecine Mitropoliei au rezultat din împărţirea modulului în patru cartiere pătrate, cu latura de 60×60 de stânjeni, cu străzi între ele de 10 stânjeni, amplasate simetric faţă de axa cartierului reşedinţei mitropolitane. Strada principală a Chişinăului, spre care era orientată Mitropolia şi o despărţea de cartierul catedralei mitropolitane, domina prin lăţimea de 20 stânjeni.
La sfârşitul secolului al XIX-lea a fost elaborat planul oraşului împreună cu suburbiile sale, trama stradală scoţând în evidenţă, după cum era şi de aşteptat, sistematizarea diferită a Chişinăului şi a suburbiilor sale.
Deosebit de util s-a dovedit a fi pentru studiul nostru planul situaţiei urbane a oraşului prelucrat de arhitecţii români înainte de cel de al doilea război mondial (cca. 1940), concretizat prin măsurările de perigheză a dimensiunilor în 1945 de către Trestul Gheotopociemca al Ministerului gospodăriei comunale a RSS Ukraineşti.
În toate aceste documente grafice, descrise mai sus, este redat planul Chişinăului, în perioada de după deplasarea centrului său istoric, petrecută, după cum s-a arătat mai sus, începând din al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea. Centrul său istoric din această perioadă este desenat de piaţa comercială, numită „Bazarul vechi”, care prin forma sa cu configuraţie poligonală neregulată mărturisea geneza oraşului – veritabil târg la intersecţie de drumuri, o piaţă cu valoare de unicat în istoria urbanisticii medievale europene.
În planul din 1940-1945 a fost fixată trama stradală reală a oraşului vechi şi divizarea exactă a spaţiului urban în proprietăţi imobiliare cu indicarea configuraţiei hotarelor gospodăriilor şi a caselor. Aceasta a permis estimarea unor concluzii importante privitor la geneza şi evoluţia teritorială a spaţiului urban. În cercetarea structurii urbane vom folosi metoda arheologică – inversarea evenimentelor/straturilor. Prima situaţie analizată va corespunde ultimei etape a structurii urbane a Chişinăului moldovenesc, situaţie realizată după 1834, fixată în planul din 1940 şi distrus în timpul celui de al doilea război mondial şi supus resistematizării postbelice după alte criterii urbane. Perioada intermediară, cu centrul urban deplasat după 1739, dar ne redresat de prima administraţie rusă, o va ilustra planul din 1817. Situaţia urbană a Chişinăului de până la 1739 o vom reproduce într-o schemă ipotetică retrospectivă, rezultată din potenţialul oferit de analiza tuturor planurilor cunoscute.
Este necesar de atras atenţia asupra faptului, că condiţiile geografice ale Chişinăului erau deosebit de propice unei aşezări umane, cu particularităţi individuale, ceea ce a imprimat oraşului vechi un aspect urbanistic unic.
Aşezarea medievală Chişinău era amplasată pe un promontoriu cu o pantă cu înclinaţie lină spre nord-est, teritoriul său fiind cuprins între râul Bâc şi actuala stradă Alexandru cel Bun. Această orientare nu a fost întâmplătoare, oraşul fiind mărginit de albia unui râu cu mlaştini şi bălţi create de zăgazurile formate pentru morile de apă, una din ele numită Balta Chişinăului (1517) sau Iezerul Chişinăului (1525). Din această cauză, mai multe drumuri de tranzit şi din hinterland erau orientate spre anumite vaduri (una din ele aflată în continuarea străzii Petru Rareş şi alta a străzii Izmail, azi dotate cu poduri solide), care în mod inevitabil se intersectau pe teritoriul oraşului. Asta a condus la formarea tramei stradale specifice Chişinăului vechi, produsă după schimbarea vetrei sale istorice. Piaţa comercială, numită „Bazarul vechi”, prin configuraţia sa poligonală denotă geneza oraşului – veritabil târg la intersecţie de drumuri.
Geneza localităţii, ajunsă la statutul de târg clasic, a fost întipărită în structura sa urbană. A devenit un loc comun afirmaţia că târgul Chişinău s-a ridicat în urma schimbării direcţiei drumurilor, care s-au orientat prin Chişinău. Aşezarea a apărut la încrucişarea drumurilor străvechi, în primul rând, a drumului Mare Tătăresc, care lega trecătoarele de la Prut – Ţoţora şi Zagorancea de vadul şi vama de la Tighina, numit în 1671 „Drumul tătăresc al Tighinei”. Urmează drumurile care uneau oraşele şi cetăţile de la Dunăre şi Marea Neagră – Chilia, Izmail şi Cetatea Albă, precum şi Tighina de la Nistru, cu oraşele şi cetăţile de la nordul Moldovei – Hotinul, Soroca, Orhei ş.a. Importanţa Chişinăului ca târg la încrucişare de drumuri este subliniată de oprirea aici de câteva ori a domnitorilor Radu Mihnea în 1618 şi Miron Barnovsky în 1627. În hărţile drumurilor din secolul al XIX-lea, oraşul Chişinău reprezenta o intersecţie firească a mai multor drumuri mari. În anii’40-’50 a avut loc strămutarea căii comerciale Iaşi-Cetatea Albă prin Chişinău şi prosperarea economică a acesteia în timpul domniei lui Vasile Lupu şi a urmaşilor lui”. Unul din aceste drumuri, care trecea prin Chişinău, lega centrele de la sud, supuse Porţii Otomane de raiaua Hotinului, fiind orientat şi spre ţinuturile ruseşti, drum devenit deosebit de utilizat în timpul războaielor ruso-turceşti din secolul XVIII. Această situaţie se menţinuse şi în 1807, când este amintit „drumul cel Mare, ce merge la Chişinău până la Ichel” . Traversând Chişinăul, acest drum a devenit strada sa principală, Drumul Mare sau Uliţa Mare, calea pe unde trecea poşta turcească – minzilul. De-a lungul acestei străzi s-au creat condiţii favorabile pentru apariţia obiectivelor comerciale, spre care erau orientate, din interes economic, căile rutiere cu localităţile din hinterland.
Judecând în baza materialelor grafice, susţinute de sursele literare, observăm două argumente care infirmă mitul, conform căruia Chişinăul anterior perioadei ruseşti ar fi fost un simplu sat, fie şi unul mare. Un argument este adus de numărul pieţelor comerciale. Existau deja Piaţa Mare (devenită după 1834 Piaţa Veche) şi piaţa de lângă biserica Sf. Ilie, intuită în planul din 1800 şi indicată în planul oraşului din 1817. Aceasta din urmă era, de fapt, o stradă comercială, despre care aflăm din informaţia lui Wiliam Mac-Michael, călător englez: ”Bazar, aşa se numea strada îngustă pe care stau prăvăliile cele mai mari din Chişinău”. Numărul pieţelor arată însemnătatea localităţii ca centru comercial, iar numărul iarmaroacelor – popularitatea oraşului. În 1798 în oraş activau 34 de târgoveţi moldoveni şi 27 – evrei , erau 70 de dughene şi 30 de cârciume.
Al doilea argument este oferit de numărul mare al bisericilor. Conform relatării maiorului vor Raan din 1788, târgul Chişinău înainte de cel mai mare dezastru din acelaşi an, „avea şase sau şapte biserici”, informaţie confirmată şi de schiţa planului oraşului executată de ofiţerii ruşi din 1789. Nici o aşezare urbană din interfluviul Prut-Nistru nu făcea concurenţă Chişinăului în ce priveşte numărul lăcaşurilor de cult, care sunt un indiciu sigur al mărimii localităţilor: oraşul Orhei avea trei biserici, dintre care una era armenească; Soroca – două biserici, o capelă de cimitir şi un schit desfiinţat; Bălţi – trei biserici, dintre care una catolică şi alta armenească; Cetatea Albă – trei biserici şi una armenească; Hotin – patru; Tighina – două; Ismail – patru; Chilia – două .
Planuri retrospective ale Chişinăului vechi anterior redresării tramei stradale, au mai fost elaborate. V.F. Smirnov a fost folosit planul din 1834, din care au fost eliminate casele construite pe conturul rectiliniu ale străzilor îndreptate. Ca idee, metoda a fost ingenioasă, fiind folosită în continuare şi de alţi cercetători ai fenomenului urbanistic medieval. Dar rezultatul aplicării acesteia, în cazul Chişinăului a fost minim, pentru că exista planul Chişinăului din 1817, pe care autorul nu-l cunoştea, în care trama stradală era indicată perfect, şi care făcea inutilă munca depusă pentru depistarea planului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mai ales este regretabil faptul, că în textul lucrării lipsesc comentariile autorului privitor la rezultatul acestei experienţe. Mai jenant este faptul, că planul obţinut nu corespunde situaţii sfârşitului de secol XVIII, după cum se pretinde. Fiind folosit planul din 1834, unele elemente urbanistice, formate pe parcurs, au fost considerate existente la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cum ar fi strada cu front perimetral construită în continuarea actualei străzi Puşkin, şi nici biserica Sf. Gheorghe încă nu exista în acel timp. Nu l-a frustat faptul că unele străzi sunt fundacuri, într-adevăr „fără logică şi încurcate!”. Folosind planul din 1834, în mod firesc apare străzile din partea moldovenească în corespundere cu partea rusească, o ilustrare la ipoteza lui V.A. Voieţehovski. Reieşind din opinia exprimată la acea oră, că obârşia Chişinăului este un sat, planul rezultat a fost prelucrat anume să corespundă acestei păreri. Cel mai mare pericol l-a constituit propria opinie, a cărui prizonier a devenit, că casele erau amplasate haotic, fără a fi vre-o logică în amplasamentul lor şi în consecinţă, linia faţadelor aliniate străzii, nu a fost considerată front stradal perimetral, specific târgurilor. Or, se cunoaşte că, în planurile din februarie 1789 şi din 1800 unele străzi din partea centrală erau construite perimetral, într-un front continuu, cu dughene. Un alt neajuns al planului rezultat a fost apariţia unor cartiere insulare cu o configuraţie incertă şi un contur bizar, specifice aşezărilor rurale, unde condiţiile reliefului dictau amplasarea construcţiilor. Dar necătând la aceste neajunsuri, uliţele şi străzile restabilite ale târgului, formează împreună o tramă stradală ajustată la condiţiile de relief şi a traficului rutier de tranzit şi interurban, dintre care se evidenţiază acele trei străzi longitudinale, dar fără a fi determinate, direcţiile.
Câteva planuri au fost eliberate de L. Sainciuc, la baza căruia au fost puse schemele militare din 1789 şi planul Chişinăului din 1817. Fără rigorii ştiinţifice, această lucrare prezintă o imagine romantică şi idealizată, a Chişinăului moldovenesc .
O schemă retrospectivă a Chişinăului vechi a fost propusă de B. Bendersky, care prezintă o desfăşurare a parcelelor insulare din schema militară din 4 septembrie 1789.
Noua metodă implimentată de noi – cartarea proprietăţilor imobiliare indicate pe planul Chişinăului din 1940-1945, a oferit posibilitatea de a detecta, cu o anumită aproximaţie, unele structuri ale vechii localităţi de până la 1788, când târgul a fost incendiat, după care a urmat chemarea pentru ca “… să se adune lăcuitori la numitul târg, … pe locul ce vor cuprinde după obicei”. În planul Chişinăului moldovenesc, în interiorul cartierelor redresate cu contururi poligonale, unele proprietăţi imobiliare îşi aveau hotarele trasate după altă „temă”, care nu se înscria în conturul rigid al noilor formaţiuni geometrice. Liniile de demarcaţie a gospodăriilor, uneori de forme curbe, treceau dintr-un cartier în altul, fiind întrerupte doar de conturul străzilor. Caracterul acestora sugerează hotarele vechi ale parcelării teritoriului urban şi trama stradală veche. Este logic de admis, că în condiţiile create în urma cataclismelor naturale şi sociale, proprietarii îşi revendicau vechile bunuri imobiliare, păstrându-se departajarea veche dintre vecini, iar redresarea situaţiei urbanistice a condus la dispariţia unor porţiuni a străzilor, iar altele noi au apărut.
În urma studiilor grafice a planului din anii 1940-1945 a fost elaborată schema, care prezintă o reţea deasă de ulicioare cu câteva artere rutiere importante ce traversează teritoriul târgului. Partea târgului cea mai divizată într-o mulţime de proprietăţi, se află la capătul de sud al oraşului vechi, cuprinsă între biserica Mazarachi, biserica actuală armenească, biserica Învierii, catedrala actuală a bulgarilor şi Sf. Haralambie. Anume aici, pe străzile actuale A. Vlăhuţă, Al. Hâjdău, O. Goga, se găseşte cea mai îngustă şi alungită parcelare a sectoarelor, indiciu că ne aflăm în preajma centrului istoric al unui târg. Caracterul tramei, subliniază relieful locului, cu promontoriile pe care au fost construite bisericile, străzile urmând curbele de relief.
În partea de nord, în regiunea viitoarei străzi Petru Rareş, formată pe moşia Buiucani a mănăstirii Galata, şi nu a satului Buiucani, după cum se pretinde în unele lucrări, trama stradală şi parcelarea este mai lejeră, cu proprietăţile mai mari, care denotă lipsa stratificării etapelor, contrar situaţiei din partea de sud, unde se afla Chişinăul iniţial. Aceasta este un indiciu sigur, că aici s-au tras târgoveţi, cum atestă documentele, construind case şi unităţi comerciale pe pământ viran.
Drumurile care treceau prin Chişinău şi deveneau pe teritoriul său străzi, erau construite cu case de-a lungul lor, de o parte şi alta, ieşind pe o lungime considerabilă din vatra târgului, aidoma cozilor unor comete. Aceste drumuri şi-au păstrat direcţia până la redresarea situaţiei urbane a oraşului din 1834, capetele lor fiind estompate în spaţiul interior al cvartalelor rectangulare din zona de bufer dintre oraşul rusesc şi oraşul moldovenesc, influenţând parcelarea din cartierele respective. Străzile sus menţionate, care ieşeau din perimetrul oraşului, cu imobile construite de-a lungul lor, nu erau orientate spre cartierele alungite ale taberei militare ruseşti, după cum s-a afirmat. Continuarea traiectoriei acestor străzi conduce la confluenţa cu drumurile de legătură cu localităţile din hinterland – unul din care erau orientat spre Buiucani şi Durleşti, altul spre Gura Galbinei, al treilea spre Bender, etc. Sunt aceleaşi drumuri, menţionate în planurile militare ruseşti din 1789, o dovadă în plus, că căile rutiere, în lipsa unor cauze majore, păstrează direcţia formată în mod firesc în raport cu mediul geografic şi antropic.

Astfel, în concluzie putem afirma, că analiza situaţiei urbanistice a târgului vechi a permis înlăturarea mai multor mituri false din istoria Chişinăului:
1. Târgul Chişinău, înainte de 1812 era unul dintre cele mai evoluate de pe teritoriul fostei Basarabii. La alegerea sa în calitate de capitală a contribuit, sigur, şi poziţia sa, de centru natural al regiunii, unde se intersectau drumurile orientate spre anumite vaduri naturale ale râurilor, limitrofe interfluviului Prut Nistru.
2. Partea oraşului, anterioară restructurării urbane neoclasice din perioada rusească, avea structura urbană cu trama stradală logică, rezultată din condiţiile geografice şi rutiere. Traversarea Chişinăului de drumuri importante, direcţia cărora urmau spre vadurile Bâcului, râu mlăştinos, oprit din cursul său de numeroase diguri pentru mori. La intersecţia acestor drumuri s-a format Piaţa Mare, sau Bazarul Vechi, centrul oraşului din etapa a doua.
3. Direcţia drumurilor de tranzit, care pe teritoriul oraşului au devenit străzi, înglobate în fondul construit al cartierelor neoclasice, contestă prezenţa legăturilor rutiere dintre Chişinăul vechi cu tabăra rusă dislocată în 1789 spre vest de oraş, care ar fi format baza viitoarelor cartiere rectangulare din partea rusească a Chişinăului.
4. Chişinăul nu a înglobat satul Buiucani, ci doar o parte a moşiei acestuia. Extinderea teritorială a Chişinăului prin încorporarea satelor vecine – Visterniceni, Râşcani (Gheţeoani), Vovinţeni, Munceşti, Buiucani, a avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Chişinăul era deja format ca un organism urban integru, cu potenţial sinestătător, mărturie fiind claritatea structurii sale urbanistice, diferită de cea a satelor, fiecare din ele cu situaţia urbanistică proprie.
5. Caracterul acvatic şi palustru al râului Bâc, numit în unele documente şi pârău, precum şi direcţia străzilor din trama stradală reconstruită retrospectiv, infirmă prezenţa unui port în partea centrală a târgului.

---

Tamara Nesterov,
http://www.istoria.md/articol/258/Chi%C5%9Fin%C4%83u,_etapele_devenirii_urbane

Bibliografie (surse):

1. DIR – Documente privind istoria României, Bucureşti 2. DRH – Documenta Romaniae Historica, Bucureşti. 3. RIM – Revista de Istorie a Moldovei 4. КЕФ – Кишиневские Епархиальные ведомости (Buletinul Eparhial) 5. MEF/МЕФ – Молдова ын епока феодализмулуй, Chişinău 6. ТБГУАК – Труды Бессарабской Губернской Ученой Архивной Комиссии 7. A. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, Editura Fundaţia regală, doc. Nr. 76. 8. Miron Costin, Opere, Chişinău, 1989. 9. Кишинев. Энциклопедия, Chişinău, 1987. 10. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, Editura Hiperion. 11. Ion Neculce, Letopiseţul Moldovei, Chişinău, Editura Hiperion, 1990. 12. История Кишинева, Chişinău, 1966. 13. Arhiva istorico-militară a Rusiei, Fondul ВУА, dosarele 696, 2561, 2532, 2575. 14. История Кишинева, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1966 15. В.А. Войцеховский, Военный лагерь – основа плана города Кишинева, în Материалы третьей научно-технической конференции Кишиневского Политехнического Института, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1967. 16. P. Mihail, Gh. Bezviconi, “Fapte trecute şi basarabeni uitaţi”, Chişinău 1992, Editura Universitas. 17. A. Agachi, Restructurarea căilor de comunicaţie din Moldova medievală, în contextul central şi sud-est european, în Itinerarii istoriografice, Iaşi, 1996. 18. A. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orhei, Bucureşti 1844. 19. N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, 20. Б. Бендерский, Город и время. Архитектура Кишинева ХVIII-ХХ вв., Кишинев, s.e., 2004.