Ecouri din Chișinăul de altădată

Continuare
(Fragment din „Neamul românesc în Basarabia” de Nicolae Iorga, Partea Întâi – aici, Partea a II-a – aici, Partea a III-a aici, partea a IV-a aici, partea a V-a aici, partea a VI-a aici)

Chişinăul e un mare centru militar. Trăsura se întoarce iute înnapoi dintr-o stradă unde intrase; în fund se văd soldaţii venind. Merg în front desfăşurat larg, cântând; puştile mari fac cu adevărat “un gard înalt de suliţi”. Toată zarea e prinsă de mulţimea mişcătoare, străbătută de fiorul baionetelor. Şi această oaste, aceşti muscali, cum li se zice, şi de ruşi, prin înaintarea lor puternică şi greoaie apasă sufletul în acelaşi fel ca şi marile clădiri de piatră pecetluite cu vulturul răşchirat şi, ca şi la dânsele, se amestecă o întipărire de sălbătăcie ciudată, venită din locuri foarte depărtate. Barbari năvălitori, mulţi, foarte mulţi, având încă mai mulţi, mii de mii, miriade în urmă, par că trec printre ziduri ciclopice şi monumente de faraoni, făcute cu munca robilor şi legate cu sângele lor.

Căzărmi în toate părţile, muzici care încearcă imnuri războinice, ofiţeri în grupe strălucitoare sau singurateci, pe jos, în trăsuri, pe velocipede. Această Basarabie rău câştigată e o ţară bine păzită.

De la Bălţi am telegrafiat la Bucureşti, cerând să mi se împrospăteze banii, pe care-i plătiţi d-voastră, cei care cetiţi această carte. Sînt trei zile de atunci şi mă duc să întreb la poste-restante. Poşta e o clădire neîncăpătoare şi proastă. În zădar ai căuta o împărţire potrivită şi toate acele forme care se obişnuiesc în alte părţi. Funcţionarii în uniforme şi jumătăţi de uniforme stau, ca la ei acasă, lângă maşinile de socotit, care se întrebuinţează – şi nu fără motiv – foarte mult aici. În faţa lor e numai o masă lungă, goală. Trebuie să aibă o mare dibăcie ca să îndeplinească bine, cu asemenea datini patriarhale, sarcina corespondenţii întinse a unui oraş mare. Bătrânul de la poste-restante nu prea poate ceti cu litere latine, şi-l ajutăm să transcrie cu cirilice adresa unei cărţi poştale venite din Iaşi. Altfel, toţi sînt oameni de omenie şi nu se supără dacă li vorbeşti “moldoveneşte”.

Tovarăşul meu pleacă spre casă, luând linia care duce spre apus, în două ceasuri şi jumătate, la bariera tricoloră de de-asupra Prutului, la Ungheni. El duce cu sine o convorbire variată şi plină de interes, o mare bucurie de a îndatori şi cunoştinţile de ruseşte şi de jidoveşte care ni-au slujit aşa de mult. În Nicu Flondor am cunoscut un adevărat boier român de rasă, care a luat de la cultura austriacă numai elementele care pot folosi neamului nostru.

E rândul meu să plec. Plătesc odaia, care e foarte ieftenă, şi un comisionar rus, care nu mai poate de mirare că nu pot vorbi ruseşte. În tren aflu cu desperare că… am luat cheia odăii mele cu mine. Conductorul, care are aici şi atribuţii poliţieneşti, e gata însă să o ducă înnapoi, şi pecetluiesc cu jumătate de carboavă făgăduiala lui.

Am sosit la gară într-o alergare nebună. Trăsura mea a fost întrecută de un cal alb, mare, dar toate silinţile altui isvocic de a întrece au rămas zadarnice. Zburăm ca vântul. Am ajuns înainte cu un cap de cal.

E o mare învălmăşire în staţie, unde poate să intre oricine, fără să-şi plătească biletul de peron. Evreii furnică în toate părţile, aţinându-se după gheşefturi. Elevi în uniformă. În fiecare colţ ai câte ceva de văzut. O familie armenească se desparte de o rudă care venise din Armenia însăşi, judecând după căciula înaltă de astrahan şi caftanul cel lung negru ce poartă; sărută lung nişte copii, care par să fie ai lui, lăsaţi la Chişinău, ca să umble la şcoală. Un cinovnic cu drept de clasa întâia la tren ia cu dânsul un copilaş blond, pe care nu-l poate scoate destul de răpede pe fereastră când sună de plecare; şi mama care nu ştie ce să facă de frică… Aceştia sînt ruşi adevăraţi. Rusoaică e şi fata aceia bătrână cu faţa galbenă şi părul gros, sămănat cu fire tari, albe, tăiat scurt, şi pe care o întovărăşesc, ca domnişoare de companie, două tipuri albe, grase, blonde. Soldaţi încarcă bagaje, plecând la luptă. Sînt bine gătiţi; unii au şăpci roşi, alţii albe, pantaloni negri în cizme, sabia li atârnă de cingătoarea prinsă de gât, peste tunica de kaki verziu, lucios. Nu par să aibă nicio teamă şi nicio durere; merg mândru, zvârlind din cale pe oricine şi sfiindu-se foarte puţin de ofiţerii lor chiar. Unii dintre aceştia au legături negre la mânecă; de braţul unuia se ţine o doamnă bătrână, în rochie cernită. Mâne va pleca poate şi fiul cel mic spre locul unde se ucide.

Trenul pleacă în urale. Şi de aici la fiecare staţie până la Bender, vagoanele de a treia clasă, înţesate de soldaţi, răsună de cântece, cântate altfel de fiecare, cântece răcnite mai mult, imnuri sălbatece către moarte. Le auzim cu toţii şi tăcem, pe gânduri.

Din vagonul de clasa întâi se coboară un domn şi o doamnă care vorbesc româneşte. N-am vreme să fac cunoştinţa lor, care mi-ar fi folositoare. El poartă căciulă de catifea înaltă şi un lung pardesiu negru, care par să înfăţişeze aici eleganţa; e slab, vioi, mândru. În vagon găsesc o garafă goală.

Vagonul nu cuprinde acum decât un funcţionar şi un ofiţer. Acesta pare să meargă acolo unde se duc soldaţii care se închină morţii. Un om urât, fălcos, negru, cu ochelari pe nasul gros, strivit. Înnaintea lui merge prin coridoare, fredonând cântece pariziene, o domnişoară cu apucături destrăbălate. E dintre acelea care pregătesc, pentru mulţi dintre ofiţerii bogaţi şi nobili care sînt chemaţi la război, drumul jertfei celei mari.