Ecouri din Chișinăul de altădată

Continuare
(Fragment din „Neamul românesc în Basarabia” de Nicolae Iorga, Partea Întâi – aici, Partea a II-a – aici, Partea a III-a aici)

Chişinăul e un oraş bisericos. Prin toate părţile, pe jos şi în trăsuri, vezi preoţi chemaţi pentru deosebite pricini la Mitropolitul exarh al ţării, care e astăzi un rus. El se înfăţişează neobişnuit pentru noi: pălărie neagră, tare sau moale, fără margeni mari, un lung anteriu de coloare cenuşie, pantaloni care se văd dedesupt. Poartă părul împletit în coadă sau răsfirat în viţe neunse, care fâlfâie sălbatec. Pe piept li atârnă o cruce argintie prinsă cu un lanţ de grumaz. Merg rău, răpede şi nu fac nici-o impresie de demnitate cucernică în alergăturile acestea ale lor.

Bisericile sînt multe, din toate stilurile. Una pare a-şi aduce aminte de clădirile moldoveneşti, dar, când te uiţi bine, vezi că are, în litere de aur, o inscripţie polonă. Altele au tot felul de umflături, turnuleţe, copereminte verzi. Am văzut chiar un paraclis, la şcoala de fete, care era săpat în piatră cu o deosebită îngrijire. Cui îl place stilul muscălesc poate să le admire: oricum, sînt mari, curate şi bine încunjurate.

Multe clădiri publice măreţe. Tribunal, palat al guvernului, două gimnasii de băieţi, gimnasiu de fete, şcoală eparhială de fete, urcată sus, cu o cupolă de biserică, în drumul spre gară, orfelinat al nobililor, club al nobilimii, fundaţia bătrânului Balş, mort acum vreo cincisprezece ani, muzeu, care se clădeşte în stil maur cu brâul de smalţ. Se vede că Împărăţia aceasta nemărgenită a vrut să-şi vădească prin aceste enorme mase de piatră puterea şi trăinicia ei, pe care nimic nu le poate zgudui, şi prin gospodăria cu care sînt ţinute, disciplina ei ostăşească, introdusă în toate. Pare că răsufli greu când vezi aceste uriaşe faţade de piatră albă care apasă pământul şi sufletele. Ghiceşti o temniţă după acele împrejmuiri totdeauna închise, după acele uşi lăcătuite, după acele fereşti moarte. Pare că acea pajure de sus stă să-şi înfigă ghiarele şi în inima ta. Ceia ce s-ar potrivi aiurea, în oraşe mari, deopotrivă de monumentale şi de curate, uimeşte şi înspăimântă aici, mai mult decât câştigă.

Nici vorbă de o potrivire cu obiceiurile sau gusturile noastre. Totul e ca la Petersburg şi Moscova. Cine nu şi-a deprins ochii trebuie să simtă o mirare desplăcută văzând unele turnuri de pază, unele biserici aşa de urât împleticite şi înzorzonate.

O strălucire, o bogăţie sălbatecă se desface din ele.

Nu prea văd case mari ale particularilor, deşi boierimea stă destulă vreme în Chişinău, iarna, pentru petreceri mai ales. Numai într-o mare casă cu două rânduri, deasupra căreia flutură steagul alb-roş-albastru, mi se spune că ar locui un mare bogătaş. Unii proprietari stau pe la moşii, căutându-le singuri, sau păstrându-şi măcar casa, grădina, via. Alţii băciuiesc prin Petersburg. Sînt şi puţini, căci armenii şi evreii îmbogăţiţi, ba chiar cutare rus sau polon, om modern de afaceri, nu pot intra în socoteală.

Şi e grozav acest lucru că aici nu poate fi vorba în niciun alt strat decât ţeranii de o viaţa românească, oricât de slabă. Negustorii, câţi sînt, intelighenţia, destul de multă la număr, boierimea aproape toată, sînt rusificaţi. Aici să te fereşti de a cerceta pe cineva acasă, nu numai pentru că prin aceasta poţi să-l pui rău cu poliţia rusească, dar şi pentru că n-ai ce vorbi cu el. Graiul lui va fi împestriţat sălbatec cu vorbe ruseşti, franţuzeşti, nemţeşti. El nu te va înţelege şi tu nu-l vei înţelege. Idealele tale nu sînt ale lui; precum nu e nicio carte românească la Biblioteca publică, nici în librării, aşa nu o vei afla nici la purtătorii celor mai bune nume româneşti. Ei se simt bine; în şcoală au învăţat că sînt slavi, că limba moldovenească e o limbă slavă, că Moldova a fost o umilă provincie turcească, foarte barbară, că România de astăzi e o nimica toată şi că în ea nici nu se vorbeşte moldovenește, ci o limbă amestecată cu franţuzisme, pe care basarabeanul n-o poate înţelege. Măreţia rolului şi chemării Rusiei le striveşte sufletele. Apoi fiecare se găseşte bine. Preotul e foarte bine privit şi are venituri frumoase; de ce n-ar cânta şi ceti numai slovenește în biserică? Funcţionarul poate ajunge şi ministru plenipotenţiar, ca Onu de la Atena; unde-i pot da românii aşa ceva? Boierul are privilegii de clasă, şi în România ele au fost de mult înlăturate. Tânărul generos din universităţi se gândeşte mai mult la chestia socială în toată lumea, la nedreptatea ce sufăr cei săraci, cei mici fără deosebire de neam. Alţii, ca bietul Sârcu, ca Buzescul, autorul unei cărţi frumoase despre antichitatea greacă, înţeleg bine că o situaţie la Petersburg e lucru frumos, şi ei scriu ruseşte, numai ruseşte, ba poate nici n-ar putea scrie româneşte. Nu vorbi nimic acestor oameni; ei au ajuns prea străini de tine.

Totuşi sînt legături de familie şi legături de interese cu Moldova, chiar cu Bucureştii. Se fac călătorii, dar nu se vede de la noi decât răul. Fireşte că Bucureştii nu se pot compara cu strălucita Odesă, dar cît de mult te doare când ţi-o spune un român, care nu mai are nici faţa, nici de multe ori graiul românului! Şi în aceleaşi cercuri cu ei se învârte şi germanul din colonii, al cărui tată chiar a stat în Rusia de prin 1812, dar care e născut din mamă germană, şi-a luat o germană de soţie, vorbeşte perfect nemţeşte, fiindcă, zice el, ca funcţionar rus, e “limba sa” şi are desigur acasă la locul de cinste clasicii Germaniei, din care se soarbe frumuseţă şi înţelepciune.

De fapt, basarabeni naţionalişti sînt numai aceia care au trecut la noi din deosebite pricini. Astfel, d. B. P. Hasdeu, născut în părţile Hotinului, dintr-o veche şi vestită familie românească, în care s-a amestecat însă prin căsătorii un covârşitor sânge străin, e un mare duşman al Rusiei şi lumea vede în d-sa de mult timp un reprezintant al “românismului”. Dacă aceşti români din Basarabia ar face, cu toată prudenţa care poate să împiedece o nenorocire, acasă la ei a suta parte din ce zic la noi, lucrurile ar avea pentru neam o altă faţă dincolo de Prut.

Aceasta fără să am de gând a supăra anumite persoane, ci numai ca o mărturisire de adevăr.