Ecouri din Chișinăul de altădată

Continuare
(Fragment din „Neamul românesc în Basarabia” de Nicolae Iorga, Partea Întâi – aici, Partea a II-a – aici)

În otel sânt şi români; una din scrisorile ce aşteaptă în cutie e din România şi are adresa unui Dragomir, din familia actorului de la Iaşi, poate. A doua zi am auzit vorbindu-se româneşte, aşa şi aşa, de doi domni în vârstă, pe terasa otelului. Încolo însă, par a fi numai străini. Toţi umblă foarte măreţ, chiar şi un moşneag pleşuv, care are un cucuiu mare, ca un nasture, drept în vârful goliciunii capului său. Femeile, toate pudrate, foşnesc din rochii de mătasă. Mă gândesc la echipajele de o înaltă şi scumpa eleganţă, trase de cai focoşi, care au fulgerat pe lângă birja nenorocitului ce ne-a adus aici. Am văzut şi rochii de dantele târâte prin praful stradelor. Aici ne-au întrecut.

E interesant şi personalul otelului sviţerian, stăpânit de un armean. Portarul cu favorite lungi negre e un polon din Cameniţa Podoliei, şi e foarte bucuros că d. Flondor îi poate vorbi în limba lui. Femeia de la odăi e moldoveancă, nu din Chişinău, ci de afarâ, de la un sat. Cutare chelner ştie bine moldoveneşte, altul mai puţin: mulţi, de loc. Dumnezeu îi ştie ce or fi fiind aceştia: par ruşi, dar de aiurea decât din Basarabia.

Despre otel trebuie să spun că doresc Iaşului, cu spurcatele-i tainiţe jidoveşti, unul aşa de bun, de bine orânduit şi servit, de ieften şi de elegant ca acesta. Şi nu e singurul otel de ”întâiul rang” în Chişinău. Cu mai puţin de cinci lei pe zi are cineva o odaie care nu lasă nimic de dorit.

De mult n-am avut o noapte aşa de liniştită ca aceasta…

Mă trezesc în cântecele sălbatece, de război, durere şi moarte, ale soldaţilor, muscalilor ce trec pe bulevard. Corul lor răsună, prevestitor de tulburări şi vărsări de sânge, pare că, în acest oraş unde 80.000 de jidani stau în calea a 40.000 de creştini care nu se vor putea împăca niciodată cu fiinţa şi câştigul acestor “necredincioşi”.

lsvocicul din Chişinău are pălărie naltă cenuşie, mantă de aceiaşi coloare cu două rânduri de nasturi argintii la spate şi o cingătoare de piele cu alămuri. Trăsura lui e joasă, foarte uşoară, dar destul de largă ca să poată cuprinde comod doi oameni. De cele mai multe ori e un singur cal. La evrei, el e destul de păcătos, pe când caii creştinilor, ruşi sau moldoveni, mari, graşi, plini de foc şi de avânt, sînt neîntrecuţi ca frumuseţă şi iuţeală. lsvocicul, de alminterea, nu-i lasă niciodată să meargă în voia lor şi nici nu-i croieşte jidoveşte cu biciul. Abia dacă-i atinge cu stârcul; încolo, el îi îndeamnă printr-o hăţuire dibace la fiece clipă. Nici unul nu vrea să se lase întrecut de altul, şi un drum la gară e o adevărată întrecere, în care şi caii par a simţi că e o datorie de cinste să nu rămâie în urmă, cât se mai poate.

Drumul acesta la gară e foarte puţin plătit, cu o jumătate de rublă (vreun leu şi 25 de bani). Oara în oraş e numai 60 de copeici. Tarifele se văd pe toate trăsurile şi pe spatele birjarului atârnă un pătrat de metal cu numărul lui. Ceia ce nu împiedecă pe isvocic de a-şi cerea norocul în sama muşteriului. Mai ales dacă acesta i-a dat încă de la început prea mult.

Într-o astfel de birjă vedem dimineaţa cartierele funcţionăreşti şi militare, care alcătuiesc deci un al patrulea oraş, – cel mai frumos din toate. Unele case sânt mici, acoperite cu olane roşii, umflate, după moda anilor 1830 – 40, când au fost zidite, pe vremea când poetul Puşkin, care şi-a aflat sfârşitul într-un duel aici, făcea farmecul caselor primitoare din Chişinău şi Costachi Negruzzi al nostru se întâlnia poate cu dânsul. Felul de clădire nu samănă cu acela obişnuit la noi. Faţada casei priveşte totdeauna strada şi deasupra uşei de intrare se bolteşte adesea un pridvor pe stâlpi. Coloarea nu e niciodată alta decât cea albă. Aproape nu mai întâlneşti locuinţe care să-ţi amintească vechiul tip de casă boierească, ce a trebuit să existe totuşi, până pe la jumătatea veacului trecut, şi aici ca în toată această ţară.

Stradele sînt desăvârşit drepte, tăiate geometric. Basarabeanul s-a deprins aşa de mult cu aceste oraşe făcute, iar nu născute, încât orice însuşire a Bucureştilor dispare pentru ei înaintea cusurului hotărâtor al uliţelor înguste şi strâmbe. La capăt se văd copaci aliniaţi şi un petec de albastru pe care-l pătează însă colbul năvalnic cu care necontenit se joacă vântul, ridicându-l de pe acele strade unde e gros de un deget. Într-o mică parte din oraş sânt trotoare pe margine şi lespezi la mijloc. De cele mai multe ori, ai şosea, care e straşnică, sau macadam bunişor. Pentru un oraş aşa de mare, capitala unei gubernii de 2.000.000 de locuitori, mai cât o treime din România, se poate crede că e prea puţin.

Unele maidane neîngrădite au plantaţii rău ţinute. Multe grădini însă pot sluji drept model, şi în toate părţile dai numai de grădini. Ba am văzut un petec din stradă îngrădit pentru ca să se samene în el iarbă şi să se sădească pomi. Pretutindene se încearcă bulevarde.