Ecouri din Chișinăul de altădată

Continuare
(Fragment din „Neamul românesc în Basarabia” de Nicolae Iorga, Partea Întâi – aici)

Intrăm apoi într-o papetărie ca să cumpărăm frumoasele vederi din Basarabia pe care le-a editat firma Wolkenberg, un alt papetier evreu, aşezat chiar lângă otelul nostru. Vânzătorul e un ovreiaş strâns în umeri. Şi el rupe moldoveneşte şi, aflând de unde sântem, pune o sumă de întrebări ca acestea:

– La voi sânt jidani?

– Nu la voi, ci la dumneavoastră.

– La voi, la dumneavoastră sânt jidani?

– Dar unde nu sânt? Crezi că în rai nu sânt?

– Şi ce fac ei acolo? Ce drepturi au?

– Multe.

– Măcar dreptul de a trăi, pe care nu-l aveţi aici, întregeşte d. Flondor.

– Aşa? Eu vreau să merg undeva, oriunde, în America. Aici nu-i câştig.

Apoi mai gândindu-se …

– Şi voi din Moldova ce ziceţi de ce este pe aici?

– Nu voi, dumneavoastră.

– Dumneavoastră, etc.

– Noi nu zicem nimica.

– Se poate? Eu am auzit că vine Moldova aici cu oaste moldovenească.

– D-ta-i fi auzit, noi nu.

E neaşteptat să-ţi auzi cele mai nebune şi nesocotite visuri spuse, de frica măcelurilor ca acel de dăunăzi, prin gura acestui biet băietan cu mintea slabă şi neluminată!

Pe stradă se mişcă multă lume, cuprinzând tot trotuarul din dreapta, înaintea dughenilor scânteietoare. Mulţi sânt evrei şi evreice, foarte gătiţi. Câţiva funcţionari cu familiile. Studenţi în uniforme. Tineri intelectuali cu plete lungi, gulere ridicate, căutături întunecate. Ofiţerii stau răzimaţi de părete, foarte cocheţi în uniformele lor perfect ţinute.

Se aud adesea, cu toată frica de prigoniri şi ura de care sânt încunjuraţi evreii, accentele cântătoare, jalnice ale jargonului evreo-german, vuăs, niştu (was, nicht) îţi sună din când în când la ureche. Cei mai mulţi însă, toţi creştinii şi unii evrei cărturari, emancipaţi, trecuţi prin universităţile Rusiei, vorbesc ruseşte. Nici un cuvânt românesc, precum mai niciodată n-auzi, chiar din partea românilor, un cuvânt românesc pe stradele Cernăuţului.

Lipsa de cultură a păstrat aşa de româneşti satele. Cei ce fac şcoală ruseşte încep însă a vorbi ca băiatul de la Dinăuţi, un fel de grai ruso-românesc, precum graiul evreilor de aici e germano-rusesc. Cine trece la “gimnasiul întîi” sau la “gimnasiul al doilea” din Chişinău, la seminariul din acelaşi oraş, la institute şi orfelinate, acela pierde pe încetul tot simţul pentru limbă. La Universitate, care nici nu se află în Basarabia, ci la Odesa, chiar la Moscova, la Petersburg, înstrăinarea merge mai departe. Intelighentul e rus ca limbă, cu toate că de un timp începe a se recunoaşte naţionaliceşte ca român. Când alţi studenţi neruşi, finlandezii de pildă, îi cer să spuie ceva despre limba, datinile, trecutul poporului său, bietul băiat se simte foarte încurcat, căci, de fapt, nu ştie nimic din ce a ştiut şi nici ceva nou cu privire la ai săi, cei ce i-au dat trupul în care se sălăşluieşte acum sufletul străin.

Mai ştii? poate că tânărul oacheş care cetia în librărie cărţi ruseşti, cu căciula de astrahan pe cap (în april) şi cu palton blănit cu astrahan în spate, era un român de aceştia. Dar poate şi un armean, un grec, un rus, un polon, un bulgar, un evreu, toate neamuri foarte bine reprezintate în această Basarabie cu oraşele şi târgurile de mosaic.

Aveam o cunoştinţă aici, pe avocatul G … , care a fost şi prin Bucureşti pentru a-şi găsi spiţa neamului. De la el aşteptam îndreptări şi sfaturi. Se întâmplă însă că e plecat fără soroc. Mă gândisem iarăşi la archivarul Halipa, care a tipărit două volume groase de acte, unele româneşti, cu privire la trecutul Basarabiei; dar nimeni nu-i poate da de capăt. Orice gând de a pătrunde în Arhiva Senatorilor, unde se păstrează toate hârtiile administraţiei ruseşti la noi, în anii 1806 – 12, trebuie părăsit. De alminterea nici nu mai am vreme, şi tovarăşul meu, din parte-i, se găteşte de plecare pentru mâne, luni. Ne vom mulţămi deci să cutreierăm oraşul cu un isvocic.