Ecouri din Chișinăul de altădată

1. Pe una dintre tăblițele sumeriene stă scrijelat următorul text: „Orașul este legătura între Pământ și Cer și noi locuim aici”.

2. În pământul și pe cerul Chișinăului se arata în palimpsest câteva paradigme culturale, ca orașe diferite, suprapuse arheologic și cultural, crescute spațial și urbanistic unul prin celălalt. Patrimoniul material și imaterial al acestei îmbinări, istorice și culturale deopotrivă, este inepuizabil și, deoarece nu mai poate fi regăsit în altă parte, poartă caracter de unicat.

3. De la o vreme locul memoriei noastre culturale, Chișinăul istoric, suferă schimbări evidente, spontane și contradictorii sub aspect urbanistic, economic și social. Ariile de-a lungul Bâcului, zona Pieței Centrale și a Gării de Nord, trotuarele, intersecțiile, rondurile, vârfurile copacilor, dar și fețele orășenilor, toate vădesc același haos progresiv. Transformările se înmulțesc și sporesc dezechilibrele psihourbane și degradarea spațială a toposului care poartă amprenta identitară a etapei inițiale de fondare a localității.

4. Pe acest câmp arhitectonic un sentiment de slăbire treptată de lumină și culori dă ton peisajului și relațiilor interpersonale. Privirea comună nu observă decât landșafturi viciate. Pe fundalul unei disoluții, unei ruinări a ideii de vecinătate, inconștientul colectiv semnalizează frica de celălalt. Un neobarbarism a pus stăpânire pe habitatul urban. Între Chișinău și locuitorii săi s-a lăsat o distanță interogativă. Iar clivajele nu se explică definitiv nici administrativ, nici politic.

5. Relația noastră cu spiritul locului este una neîmplinită, anevoioasă, chiar defectuoasă. Orașul ne este „necunoscut” (Iurie Colesnic), „ascuns” (Lică Sainciuc), „fără identitate” (Mircea V. Ciobanu) și, drept expresie a viciului estetizat, este „urât” (Adrian Ciubotaru). Mihai Cimpoi, cu aplecarea sa specifică pentru orice obiect cultural, ne trimite, sub semnul lui „se pare”, spre o marcă ontologică, meniuc-iană, a Chișinăului, „închiderea” (cu precizare de „marginarism”). Or, pentru o bună parte din mediul intelectual și artistic Chișinăul e loc în stare de „ascundere”, de ocultație, e „dincolo”. Un altul, un străin, un dușman. Un viciu. Un fals. Un „non-loc”. Şi când nu îl luăm ca fapt divers sau nu îl folosim, cu superioritate, ca pe un oarecare bun de consum, atunci îl tratăm, din perspectiva minoritarului de ieri, drept loc al străinimii (al rusului, evreului, omului sovietic) și al străinătății, zonă dincolo de hotarele noastre, loc de pribegie.

6. Ce o fi însemnând această situare a noastră în afara orașului, hașurarea lui atât de emoțională, barbară? Este oare fobia tradiționalismului față de spiritul citadin, expresia fracturii biografice și culturale a celor care sunt pe jumătate rurali, pe jumătate orășeni ori nici rurali, nici orășeni până la capăt?

7. Deja și într-o geografie culturală românească, unde Bucureștii sunt regali, Iașii plini de istorie și cultură elevată, Clujul – apolinic și Timișoara – Madonă de sare, pe locul Chișinăului stă strâmb, confuz și complexat „basarabenitatea”, expresie a consolidării „mai lentă la noi a formelor de civilizație urbană” (Mircea Martin), dar și a stării de neliniște și tulburare a transprutenilor în fața unor amenințări niciodată adeverite.

8. Sau poate că orașul acesta are vocația „secretului”?

9. Scriitorul Gala Galaction, părinte-profesor la Facultatea de Teologie, figură tolstoiană, care în decurs de 14 ani (1926-1940) a dat farmec și expresie Chișinăului interbelic, îl găsea – așa, „ciudat și eteroclit”, „cu miile lui de curiozități topografice și antropologice” – tot într-un fel de ascundere: „Centrul Chișinăului, bogatele și unduioasele lui împrejurimi, chiar și periferia lui […] n-au găsit încă printre noi pe marii dăruiți, capabili să ridice, din varietatea și din aspectele vieții, dijmele de aur ale talentului”.

10. În „Război și pace”, Lev Tolstoi sugerează că spiritul locului poate fi surprins prin contemplarea de pe o înălțime, în lumină potrivită, a imaginii de ansamblu a orașului cu tot cu împrejurimi. Înălțimile deschid priveliști nebănuite mai ales pentru Chișinăul istoric, care la cota statului de om pare prozaic, bidimensional, neîngrijit, plin de forfotă, înghesuială, în paragină, lipsit de vlagă și culoare. Un alt oraș se deschide la înălțimea vârfurilor de copaci și a turlelor de biserici. Ne stă în față textul geografiei simbolice a orașului vechi – istorică și culturală deopotrivă – pe liniile drumurilor, străzilor, construcţiilor, lăcașelor de cult, care a împletit și despletit în structura sa limba, tradiţiile și cutumele românilor cu cele ale grecilor, armenilor, polonezilor, nemților, evreilor, rușilor, rutenilor, bulgarilor. Şi mai sus, dincolo de înălţimea zborului de pasăre și al dronelor, Chișinăul e geografie pură, formă și culoare, sunet și aromă, oraş în fața soarelui-răsare.

(Fragment apărut în Identitățile Chișinăului: Ediția a 4-a / coordonatorii volumului: Sergiu Musteaţă, Alexandru Corduneanu. Chișinău, 2018, pp. 79-81).

(Va urma)