Ecouri din Chișinăul de altădată

Continuare… (Partea I vezi aici)

Atmosfera Chişinăului, capitală a guberniei ruse. 1913-1918

Deși Povestea vulturului nu este genul de proză fiziologică care ar caracteriza tabloul uman al orașului interbelic, putem desprinde totuși suficiente referințe fugare, dar exacte și extrem de prețioase, pentru reconstituirea chipului generic al chișinăuianului. Bunăoară, scriitorul evocă câteva detalii definitorii ale ținutei funcționarului țarist. El recuperează din narațiunile sentimentale ale mamei sale imaginea logodnicului Fiodor Costenco: „Tata se răsuci în călcâie, era în cizme lustruite, se purta curat, pantaloni galife, numai în cămașă”. O altă secvență decupată din viața nobilimii mici a Chișinăului țarist din anii Primului Război Mondial sau imediat postbelici atrage atenția prin evocarea detaliilor de viața burgheză. Vesela-i de porțelan, marfa din magazinele negustorilor capitaliști este dintre cea aleasă. „… Tatăl meu, își amintește Costenco, într-o ceașcă nouă de porțelan (sub conducerea împăratului Neculai al II-lea erau în magazinele negustorilor capitaliști tot felul de rarități scumpe), ciocănea cu lingurița…”. În altă parte, tot Fiodor Costenco este surprins „învârtind lingurița de argint în ceașca de farfor, care zângănea ca un clopot de la gâtul calului”.

Chişinău, capitala „minusculei” Basarabii din România Mare

Unirea Basarabiei cu România rămâne în zona gri a amintirilor copilului, amintiri pe care le va pune în pagina memoriilor sale prin 1955. „Românii, îşi aminteşte exilatul Nicolai Costenco, au intrat în Chișinău, reunind Basarabia cu România în urma revoluției, într-o noapte. Eram cu rușii, ne-am trezit cu românii.

Eu vedeam soldații negricioși, țigani, cu chipiul cu colțunași al răcanilor. Ofițerii români, cu chipiul franțuzesc, pintenați, galonați, cu rălioane zur-zur zur, umblau pe străzi ca niște actori. Eu nu eram impresionat nici de ruși, nici de români.

Tatăl meu, rămas fără slujbă, limba românească fiindu-i nu numai de neînțeles, dar și de neînvățat, deoarece în orgoliul său rusofil, al cinovnicului, el ura tot ce era al «mămăligarilor ocupanți». Într-o bună zi a dispărut și ne-a lăsat în voia soartei, ca un tată rus ce era”.

Vestimentația de epocă („Hainele mele de stofă de lână, călcate și ajustate de croitor după ultima modă, parfumate cu odecolonul meu preferat și neschimbat de «lavandă»”), schițată într-o succintă descriere, asemenea unei fulgurații cinematografice, a ecoului vieții ce se îndepărta iremediabil, atribuie memoriilor scriitorului aerul de neuitat al Chișinăului interbelic, „capitala minusculei așezări geografice cu denumire temporară de Basarabia”. Şi detaliile care alcătuiau viața avocatului la Chișinău arătau diferența de nivel social. Cum s-a spus, locul „tatălui rus”, dispărut peste Nistru, fu ocupat de Teodor (tot un fel de Fiodor) Păduraru, tatăl vitreg, care mai întâi fu chiriașul tinerei „văduve”, cum se pomeni madam Costenco, apoi soțul ei. „Pe la nenea-avocatul, îşi aminteşte Costenco la vârsta de 42 de ani, mă duceam din când în când și el mi-a arătat niște lucruri interesante: un revolver automat cu țigări și brichetă, un pulverizator cu parfum, el, când se pieptăna, își scălda capul în odecolon”. Totodată, „fiziologia” urbei este marcată și de imaginea boierilor mâncând semințe şi bârfind. Serile de iulie personalizează prin uzajul amănuntelor atmosfera Chișinăului interbelic „boieresc”. „Serile de iulie sunt minunate la Chișinău. După căldura zilei, ai mei udară florile în grădinițele de sub ferestre, ușa de la paradă, din stradă, era deschisă, și boierii ședeau pe scaunele scoase afară, sub salcâmii cu frunziș moale, mâncând răsărită și bârfind pe alții, mărindu-se pe sine. Între acești boieri mă întâmpinară mama, tatăl vitreg avocatul”.

Amestecul de lux şi spoială definea Chișinăul interbelic al lui Nicolai Costenco (între paranteze fie spus, capitala provinciei de cândva păstrează și azi același amalgam). Iată ce reține scriitorul în una din nu atât de frecventele evocări ale urbei sale natale: „Pe strada Pușkin, în fața grădinii Soborului, în fața hotelului și restaurantului Londra un lustrugiu mustăcios din ghetele foste galbene cândva, acum iarăși făcu să lucească lună. Ce mai este și fața mărfii! Lustrul și spoiala încântă ochiul omului și-i iau mințile uneori. Pe asta se bazează succesul comerțului și al vânătorii de inimi”.

Este de reținut de asemenea memorabilul autoportret, la persoana a treia, plasat în mijlocul furnicarului urban al Chișinăului de atunci. „Costenco era educat la școala românească, scrie memorialistul, însușise la perfecție limba română, ceea ce dovedea că moldovanul de baștină, prin cultură, se poate unifica cu oricare alt om cult din România (Nevoia de „sincronizare” şi competiția sunt semnele unui complex pe care scriitorii sau chiar basarabenii în general l-au resimțit mereu în raport cu centrul – notă M. Ş.), dar poseda cu o știință, ce i-ar fi putut-o invidia și un lingvist ori filosof, dialectul moldovenesc, viul grai al satului din Basarabia. Ca orice artist din fire, Costenco iubea să placă, și dacă avea un auditoriu interesat, vorbea ușor, aducând la viață scenele trecutului, retrase în amintiri. Ca prozator, pe Costenco nimeni nu-l știa, și el, cu încăpățânare, vroia să fie poet. Pe cât reușise? Se vede că nu a spart gheața nepăsării populare spre a deveni cerut. De tipărit se tipărea, de numele lui auziseră, dar scrisul lui ermetic, simbolist, deși sincer, nu se da ușor la prima citire”. De bună seamă, autoportretul este mai mult decât relevant.

(Fragment apărut în Identitățile Chișinăului: Ediția a 5-a / coordonatorul volumului: Sergiu Musteață. Chișinău, 2020, pp. 72-78).