Premiul III la concursul de eseuri „Chișinăul european”, ediția a 2-a

Chișinău – cimitir al tinereții mele. Ce frumoase sunt cimitirele. Acele memento mori în care calci cel puțin o dată pe an, de Paștele Blajinilor, și care-ți indică prin mici săgetări neuronale, ca într-un plan de evacuare, că ești înconjurat de pereți numiți timp, și că trebuie să rătăcești până dai de ieșirea spectaculoasă și înfiorătoare – moartea. Și ce să fie Chișinăul dacă nu un cimitir nebunesc ce te ademenește într-un dans frenetic de Dia de Muertos.

Scări, porți, beciuri, lespezi, poduri „vesele în cimitir sar pietre de mormânt”. Dansează ceva sub ele. Isprăvile primului împărat al Chinei scrise în manieră arhitecturală, asta e Chișinăul. Îngropați au fost 460 de învățați în China, îngropați de vii de le dansau pietrele pe movile, osândiți din setea împăratului de nemurire. Credea el că învățații au descoperit Elixirul, dar că i-l ascund. Așa că, pentru a-i demasca, a gândit îngroparea de vii. Or dansa pietrele vreo săptămână, până ies osândiții din labirintul vieții, iar de mai dănțuiește vreo lespede după, e semn că acela știe secretul nemuriri, și-o dănțui apoi mândru și împăratul, bucuros de ispravă. Chișinăul tot încearcă înțelepciunea arhitecturii de zeci de ani, osândind-o. Din sete de înveșnicire, bineînțeles. Și încă dansează pietrele de mormânt, de mână cu bâlciuri de bălării. Dansează ca în orice oraș mare, căci, fiind mare, îți pui și Marile Întrebări, cum ar fi cea a morții și înveșnicirii. Orașul nostru – cimitir, și-o pune de mult timp, și e frumos să tragi cu ochiul prin curțile lăsate în paragină, parcă niște ruine antice sub care, dacă ai săpa, ai găsi viață.

Scări ce urcă, scări ce coboară, urcă și coboară în raport cu nivelul indicat de drumul asfaltat, punctul de referință al ziariștilor, arheologilor (dacă ne pomenim în fața Muzeului de Istorie) și a celor care-și pun Marile Întrebări. În legătură cu primii interesați nu vom stărui mult, în timp ce noi facem drumuri, în țările înalt dezvoltate oamenii au începu să le înlăture în favoarea pământului semănat cu iarbă, ca să prevină inundațiile, așa că degrabă poate nici n-o fi cazul să ne apucăm de proiecte. Frumoși sunt următorii, arheologii, căci ce poate să se întâmple mai bun într-un oraș dezvoltat dacă nu descoperirea unor vestigii în urma săpăturilor din centrul orașului. Ce frumoase sunt cimitirele. Oricând poți deshuma coșciuge în care speri să găsești măcar un indiciu a ceea ce e dincolo, istoric și existențial. Așa că acum, în centrul orașului, poți să cobori două trepte și să calci pe drumul descoperit. Scările ce sunt coborâte nu sunt, nici pe departe, o dovadă a dezvoltării precare. Să ne gândim la smochinul sacru, din cultura indiană, care îți are rădăcinile în cer și ramurile în pământ. De la idee, abstracție, divinitate, se coboară prin tulpină ca pe o scară și se ajunge la ramuri cu frunze, materie. Doar cunoscând frunzele, săpând în jos până la ele poți da de seva elaborată ce presupune existența celei brute, originare, de început. Nu trebuie să privim scările ce coboară ca pe un echivalent al josului și josniciei, ci, mai degrabă, ca unul al adâncimii. Poate de asta Librăria din Centru a Editurii Cartier se găsește într-un subsol, cum nu se putea mai potrivit pentru o instituție care promovează cultura și scoate literatură bună. Chișinăul e un oraș în care se promovează căutarea substratului, asta-l face european. Iar, pentru cei din urmă, cei care-și pun întrebări, scara, în fond, nu urcă și nici nu coboară, ea le presupune pe ambele, amândouă fiind importante în egală măsură.

Cimitir fiind și amintindu-ne de moarte, Chișinăul este un oraș care e predispus să dea oameni mari, căci, în viziunea lui Heidegger, negând moarte, greșim grozav, cu sensul de „care aduce groază”. Doar amintindu-ne că vom muri, trăim cu adevărat, în timp ce negând acest lucru – avem o existență fadă, inconsistentă. Orașul-cimitir e perfect pentru a pulsa sistematic în neuroni acest simplu mesaj: memento mori.

Chișinău – frumos cimitir al tinereții mele. Ce frumos cimitir. Ce frumos e să rătăcești prin el, ascultând piesa „Dans” de Ada Milea. Ahoahea, ahea, ahea-ho -he…. nu vi se pare că pulsează? Poate Ada Milea și-a luat cardiograf și l-a conectat la oraș. Ahoahea, ahea, ahea, ahea-ha… trăiește!

Nicoleta SCHIȚCO, Liceul Teoretic  „Spiru Haret”,
Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”