Și câte unul, cum mă vede,
Îşi strânge gura toată nod

Și în obrazul meu repede
Scuipat şi cocoloşi de glod.

Și râd cu toţi, şi-o veselie
De nedescris pe toţi îi ia,
Pentru că-am plâns peste sicrie

Și nu se poate-aşa ceva;

Și nu-i primit să-nclini talentul
Spre-un fleac, ca libertatea, vai!
C-apoi te râde Occidentul,

Și printre geniali nu stai.

Ei trec de mine mai departe,
Către plăcerile din burg

Și-o întristare ca de moarte
Mă-nvăluie-n acest amurg.

Tei înfloriţi

Fiindcă ai venit tu, teii daţi în floare abia azi au început să-şi răspândească miroasele.

Oraşul e beat, tu eşti beat, eu sunt beată.

Teii scot oamenii din case, noaptea, şi-i umplu cu dorinţe de tei.

Și ei păşesc ameţiţi pe străzi, se reazemă de tulpini, îşi cufundă capetele în frunze, stau cu obrazul lipit de flori, îşi amintesc de-o vreme, pe când erau copaci. Și se îmbolnăvesc. De frumuseţe.

Aerul e fericit şi trece ca un dar de la unul la altul, înfiorat de-un dulce miros de tei.

Și noi părem doi tei înfloriţi, dragule, smulşi din pământ de iubire.

Mergi lin prin noapte, mergi lin, să nu-ţi atingi minunata coroană de sârme. Sunt multe în oraş.

Poate ar fi fost mai bine să fugim pe lume, într-un crâng de tei deschis cerului. Și mai bine ar fi fost să fugim într-o pădure bătrână, sub cel mai înţelept, cel mai înalt şi cel mai frumos copac de tei. Să ne apere. De pustiul de frunză, de floare, de miros. Ca pe Eminescu odată.

Ce n-am pierdut noi, ce n-am putea pierde, pentru a ne câştiga pe noi înşine?

Uită-te la tei: atât de bine ştie să-şi aparţină sieşi, încât niciun altul dintre copaci nu-i mai repetă mirosul.

De ce dar să-i întrebăm pe alţii când să înflorim, iubitule, şi cum să înflorim?

De ce să-i întrebăm, dragule, şi ce au ei a ne spune, dacă nu sunt tei?