Emilian Galaicu Păun (n. 22 iunie 1964, în s. Unchitești, r. Florești, Republica Moldova), poet, romancier, eseist, traducător.
(Fragment din cartea Times New. Roman 12/18. Chișinău: Cartier, 2024;
parte din Cap. 2. Casa de corecție de tip familial)
Aceleaşi glasuri, aceleași încăperi – pînă şi curtea din str. Armenească 61, cu numeroase buzunare ascunse, din care nu aveau dreptul să iasă fără voie, făcea parte din universul închis al copilăriei lor ținute din scurt -; zile ce se deosebeau doar prin orarul lecțiilor, chit că la ore nu făceau decât să-şi corecteze notele la sfîrşit de an, acolo unde mai era cu putință; duminicile trase la indigo ce apropiau vacanţa de vară, aşteptată mai ales pentru schimbarea de decor, previzibilă şi aceasta; ultimul clopoțel, strident în comparație cu primul; timpul trecea, egal cu sine, ca o rîmă ale cărei inele se multiplicau în prostie, pînă cineva din părinți n-o reteza, scurt: „Fuga acasă, că s-a făcut tîrziu!” sau: „Toată lumea la culcare, mama/tata se scoală devreme!”. De unde, pînă de curînd, nu-şi puteau găsi o ocupație după ce se întorceau de la școală şi îşi făceau, cîine-cîineşte, temele pentru acasă, acum toată ziua era la dispoziția lor. La cât timp liber li se deschise în față, spațiul de manifestare nu le mai era de-ajuns; scotocită cu de-amănuntul, curtea se arăta ca-n palmă, golită de orice mister. Jocurile, şi ele, au ieșit în stradă, odată cu ceilalți copii, mai liberi în deambulațiile lor, de la aruncatul portmoneului legat cu sfoară sub picioarele trecătorilor la micile escapade eroice printre tarabele de fructe de la Piaţa Centrală, la numai doi paşi de curtea lor. Frustrați de a nu lua parte la expedițiile punitive ale „speculanților” – aşa le spuneau părinții lor tuturor vînzătorilor din piață, drept care cumpărau de la stat, mai ieftin (şi prost, iar adeseori şi amăgiți la cîntar), după ore de stat la coadă -, frații s-au înscris într-o bună zi la bibliotecă, nu atît de dragul cititului, cît pentru a-şi extinde domeniul. Era ca şi cum, scoţîndu-ți batista împăturită din buzunarul hainei, carourile acesteia s-ar transforma, pe măsură ce o desfăceai ca să te ștergi pe mîini sau la gură, în tot atîtea cvartale ale Ch-ăului. Acum puteau ieși liber din perimetrul curții; nici măcar nu era nevoie de pietricele sau firimituri spre a găsi drumul înapoi, sediul bibliotecii fiind situat pe aceeaşi stradă, la numai două cartiere depărtare, doar că la întoarcere ăla mic se oprea în fața fiecărui aparat cu apă gazoasă, cerînd de băut, în ciuda interdicţiei părinteşti. Ai zice, Hansel şi Gretel la plecarea de-acasă – surioara Alionuşka şi frăţiorul Ivanuşka la-ntoarcere, dacă şi unul şi altul nu ar fi fost băieței, chit că primul-născut o făcea, mai mult de nevoie, fata-n casă, iar mezinul se alinta ca un ieduț.
Tot traversind încolo şi-ncoace bulevardul Lenin – cu cărțile subsuoară spre bibliotecă, cu altele noi spre casă (nu că s-ar fi omorît după citit, dar era pentru prima dată-n viață cînd puteau să aleagă-n voie, ceea ce făcea ca şederea lor în sala de lectură să se prelungească, transformîndu-se într-un joc de-a v-ați ascunselea în care, pitite în rafturi, titlurile aşteptau să fie găsite, chiar dacă ei doi nu prea ştiau să caute) -, treceau în ochii vecinilor drept copii bine educați – nici nu-i de mirare, căci „cpaзy видно, из культурной семьи!” [18] -, cînd, de fapt, nu-i interesa decît să iasă de sub supravegherea paternă, fie și in absentia, pentru a călări cele două „zebre” de-o parte şi de-alta a străzii Armeneşti. Astfel urcau de mînuță pînă la intersecția bd. Lenin – str. Armenească, unde drumurile lor se despărțeau mai ceva ca-ntr-o poveste populară rusă – ăla mare se planta lîngă semaforul de pe partea ce da spre Ministerul de Interne, mezinul trecea pe partea ce da spre „Franzeluța”, apoi traversau la verde, fără să se urmărească din priviri, fiecare pe „zebra” lui, pentru a se regăsi pe trotuarul de vizavi şi a-şi continua împreună calea-valea. Şi tot aşa, dus-întors. Era mica lor născocire, să pună la socoteală orice „zebră” traversată, iar numărul acestora – net favorabil ăluia mai mare, cîtă vreme tocmai el era trimis după pîine, lapte etc. -, un fel de bare de preț avant la lettre, trăda fără menajamente costul libertății fiecăruia. Şi atunci, mezinul schimbă din mers regula jocului: nu „zebrele” trebuiau socotite, ci trecătorii! Cum el traversa invariabil pe partea magazinului „Franzeluța”, unde puhoiul de oameni ce cobora spre Piața Centrală sau urca să cumpere pîine nu mai contenea, în curînd îl depăşise pe frate-su, chit că acesta-şi ieşea din piele să reziste competiției, prinzîndu-se să facă toate comisioanele casei. Într-una din zile, traversînd pe partea sa, ăla mare dădu nas în nas cu profesoara de limba rusă, şi atunci fu rîndul lui să aducă modificările de rigoare: de-acum încolo, vor colecționa – acesta-i cuvîntul! – cunoştinţele întîlnite, fiecare pe „zebra” sa. De unde, înainte, traversau strada, fiecare de capul lui, fără să se urmărească din priviri, acum erau cu ochii unul pe altul, iar mezinul știu să-l tragă pe sfoară și de data asta pe ăla mare: saluta în stânga și-n dreapta, spre disperarea lui frate-su. Cel care a înclinat însă definitiv balanța în favoarea ăluia mic, și încă fără drept de apel, a fost – nici mai mult, nici mai puțin – Leonid Ilici Brejnev, Secretarul General al CC al PCUS. Se întîmpla într-o zi însorită, cînd toți locuitorii din Ch-ău se aliniaseră de-o parte și de alta a bulevardului Lenin în aşteptarea cortegiului oficial, iar pe ei doi clipa îi prinse tocmai ieşind din „Franzeluța”. Hotărîră să-l vadă pe Brejnev din două părţi, şi atunci ăla mare traversă cea de pe urmă „zebră” luată la socoteală din viața lor, deşi încă nu ştia de aceasta. Stătură cît stătură între sutele de gură-cască, cum însă cortegiul întîrzia să se arate la orizont, ăla mare hotărî să treacă pe acasă, la un singur cartier distanță, cît să lase sacoşa cu pîine. Dădu fuga într-un suflet, strada fiind practic pustie, ceea ce nu s-a mai pomenit de cînd lumea pe uliţa lor la o oră de vârf, iar la întoarcere abia dacă-şi putea face loc prin mulțime. Cortegiul tocmai trecuse, iar mezinul radia ca şi cum Leonid Ilici i-ar fi făcut doar lui din mînă, oprind maşina la semafor şi invitîndu-l să treacă pe „zebră”. Și unul şi altul ştiură, fără să-şi bată capul cu formularea gîndului, că a avut loc/a ratat întîlnirea vieții sale şi că Ilici – primul, în chip de bulevard ce taie Ch-ăul în două, şi ultimul, pe post de „продолжатель дела великого Ленина” [19] – a trecut printre ei.
După ce că, la școală, în pauzele dintre lecții cu colegii, iar uneori şi la ore cu profesorii, pe stradă şi în curte, ajunseseră să nu говоряскэ decît по человечески, acum vorbeau rusește şi în casă, sub nasul părinților, atenți totuşi să nu ajungă păsăreasca lor la urechile tatei, pe cît de încîntat să-i vadă venind de la biblioteca cu Рассказы о Ленине sau Пионеры-герои sub braț, pe atît de mînios să-i audă pocind limba lui Puşkin. Nu că ar fi fost pedepsiţi, dar, ori de câte ori erau prinşi în flagrant delict, genitorul se interesa brusc de reușita şcolară sau le cerea carnetele de note la control sau le căuta pricină în vreun alt fel, iar motivele de a se arăta nemulțumit nu se lăsau aşteptate. Faptul că, acum doi-trei ani, înşişi părinții treceau uneori în prezența copiilor la limba rusă, ca să nu fie înțeleşi, mai degrabă agrava situația, probabil şi fiindcă se simțeau deposedați de un bun cândva numai al lor. Mai era însă ceva la mijloc: oricît de greu i-ar fi venit să recunoască, nu atît viitori cetățeni sovietici creştea tata în parohia lui, cît fii care să nu-i iasă din cuvînt. Or, chiar şi atunci cînd jura: „Pe cuvîntul meu de comunist!”, bărbatul o făcea în limba maternă, adevărat, în deplină armonie cu doctrina Partidului, şi anume: „Națională prin formă, internațională prin conținut”. La rîndul lor, frații intuiseră că limba maternă era în mai mare măsură limbă paternă, de vreme ce anume tata veghea la exclusivitatea acesteia în casa lui. Și atunci, nu de frică, ci din obedienţa cultivată din anii fragezi, se înţeleseră să vorbească, cel puțin de ochii alor casei, на мулëвском” [21], ba chiar au depus eforturi să se facă înțeleși ei înde ei, în ciuda unui vocabular tot mai redus, de doi bani – cum ai primi la o rublă restul pentru şase pîini de 16 copeici -, dar la capătul cîtorva minute izbucneau în rîs, un fel de haz de necaz, şi-i dădeau pe ruseşte mai departe. Ceea ce nu i-a împiedicat să aibă o zvîcnire de orgoliu atunci cînd Felix, ciudos că nu înţelege ce pun la cale frații în jocul de-a ruşii şi nemţii, lăsă să-i scape: „все слышали как лают две собаки на своём языке?!”; în replică, îl făcură „жид пархатый” [23]. În aceeași clipă, familia Averbuh se prezentă in corpore la uşa familiei -рь, iar tata a trebuit să înghită „две собаки лают на своём языке” șі să le aplice o pedeapsă exemplară de față cu străinii. Dar acelaşi părinte îi învăţă să-l strige pe Felix, de față cu ai săi: „Abwehrbuh”, în doi timpi: „Abwehr – buh”, oprindu-le cu strășnicie să dezvăluie cine le-a pus în gură b-ul subversiv. (Era ca şi cum ar fi spus, în ajunul celei de-a 30-a aniversări a Marii Biruințe, bancul cu cei doi veterani de război care beau bere de la butoi şi se plîng că-i proastă; „Trebuia să luptați mai rău, le aruncă-n trecere un tînăr, şi acum beam cu toții bere bavareză!”.)
18 (rusă) Se vede deodată că-s dintr-o familie cultă!
19 (rusă) Continuatorul cauzei marelui Lenin.
20 (rusă) Să vorbească omeneşte.
21 (rusă) în moldovacă.
22 (rusă) Cu toţii ați auzit cum latră două javre în limba lor.
23 (rusă) Jidan împuţit.
Chișinău, orașul meu 