Puțini cunosc Chișinăul descris de Gib. I. Mihăiescu, scriitor român interbelic, decorat pentru acte de bravură în timpul primului război mondial. Acțiunea romanului său, Rusoaica, se petrece după revoluția rusă din 1917, căreia i-a urmat prăbușirea regimului țarist. Locotenentul Ragaiac, personajul principal, este trimis la malul Nistrului pentru a-i captura pe rușii care treceau râul pentru a scăpa de regimul leninist și pentru a-i trimite înapoi în Rusia sau a-i repatria în România. În acest context este descris un Chișinău viu, clocotind de viață:
Vara aceasta descinsese încărcată de-o stridentă lumină arzătoare, cu care ne împroșca la tot pasul. Vedeai suliți de foc aruncate de lăncierii maeștri și nevăzuți, venindu-ți pînă-n ochi și pînă-n suflet, tocmai hăt din fundul stepelor nesfîrșite. Trebuia să plecăm cu noaptea în cap la instrucție, dar ne întorceam cu mădularele muiate, parcă am fi fost de ceară. Domnul colonel ne ieșea înainte, călare, cu pieptul sus, și privirile lui agere se înfigeau ca ulii printre rîndurile încovoiate, destrămate, terciuite. Cum îl vedeam de departe, ordinele începeau să răsune surde și scrîșnite, unitățile se strîngeau învioșate subit, pentru ca dogoarea violentă a amiezilor să le dilate iarăși, numaidecît.
După-amiezile, totul înota în torpoare, somnolență, semiinconștiență. Dar cum se furișa prin geamurile larg deschise primul suflu al clarului și grăbitului amurg, o însuflețire generală cuprindea pe cei de sub scundele acoperișuri. Ieșeau cu toții în cernerea insensibilă și binefăcătoare a pulberei ușoare de întunerec, familii numeroase își aduceau scaunele afară, etalîndu-și cămășile multicolore și ciorapii dubioși dinaintea dughenilor pustii ori lîngă imensele gîrliciuri, presărate de-a lungul străzilor, pe linia ce s-ar cuveni trotoarelor, ca niște pîntecoase cavouri, cu grele obloane de fier.
Uneori, cînd veneau vînturile din răsărit, bura fină a colbului depunea straturi nesimțite pe fețe și haine; ulițe nepavate, presărate ici, colo, cu mari blocuri de piatră, dispuse lateral între gîrliciuri ori vărgînd transversal strada din loc în loc ca niște punți, păreau în timp de ploaie adevărate lagune de adînc noroi. Cleiul negru și lucios ca păcura îți făcea impresia că se scurge în șuvoaie, sub jocul nedomolit al picăturilor.
Atunci galoșii noștri, din vechiul regat, nu mai produceau nici o utilitate: numai cizma înaltă putea rezista puterei aspiratorii a acestui clei negricios. Trebuia să recurgi fatal la cal ori la isvoscik. Trăsurelele mici cu un cal, în fundul cărora abia pot încăpea doi oameni subțiri și bine înghemuiți, înoată atunci ca luntrile în acest mohorît decor. Dar intimitatea lor e plăcută, tocmai din pricina acestei restrîngeri, și adeseori noaptea binecuvîntezi coșul ridicat, care-ți amintește, cînd îl vezi întîi, cărucioarele mai mari pentru copii. Postavul jerpelit al pernelor, harnașamentul sărăcăcios, dar extrem de bogat în amănunte inutile, arcul lungăreț cu clopoței, indispensabilă podoabă deasupra căpățînei animalului trăgător, și toată claviatura coastelor acestuia, lunecînd sub plușul ros al pielei, îți devin atunci simpatice, se îmbibează în amintire și în depărtare te cheamă cu nebănuite puteri nostalgice.
Eu nu le simțisem, desigur, pentru că în timpul rămînerei noastre din urmă pe Nistru, evenimentele de acolo și zadarnica, dar intensa mea așteptare, întrecuseră orice altă putere a gîndului și-a amintirei. Dar acum, revăzîndu-le, mai ales după împrejurările tragice din urmă, îmi produseră înduioșare și chiar consolare; e de ajuns uneori să schimbi doar peisajul, ca speranțe noi să te copleșească și să te îmbărbăteze.
De aceea nu-mi fu cîtuși de puțin de mirare, ba chiar simții la rîndu-mi curaj și înviorare, cînd întîlnii pe Iliad în plină și neașteptat de aleasă companie, în grădina publică. Dar mai întîi, ce credeți că este o grădină publică în Basarabia? Este, evident, un loc cu verdeață și alei, cu bănci și copaci, dar astfel poate fi oricare grădină publică din lume. În Basarabia grădina publică e o extindere a locuinței particulare în mijlocul comunității. Vara, tineretul e dispus să întîrzie acolo chiar pînă la trei pătrimi din douăzeci și patru de ore, astfel că grădinile basarabene sunt foarte populate, mai ales seara, în serile senine și întunecate. Tocmai astfel îmi explic cum sămînța de floarea-soarelui a atins gradul de adevărat cult în societatea basarabeană și rusească; grație ei, un om zdravăn, cu multă poftă de mîncare, ca rusul, se poate dispensa vreme îndelungată de masă. De asta, caracteristica grădinilor publice basarabene e acea culoare pestriță, pe care le-o împrumută cantitatea enormă a cojilor acestei semințe, scuipate din sute de buze omenești în plină activitate, între două cuvinte și între două săruturi, după ce bobul a fost spart între dinții experți și sîmburele ales, întreg, cu vîrful limbei (dibăcie pe care eu niciodată n-am fost în stare să mi-o apropii), ronțăit cu deliciu și avalat pe îndelete.
Cojile atît de familiare, oleaginoase, fac un fel de pavaj mișcător pe aleile fățișe ori tăinuite, față de care măturoaiele municipalității se comportă cu o discreție împinsă pînă la indiferență totală: vîntul le poartă prin ierburi și tufișuri și totul pare nins de această culoare, în mult umblatele grădini, învăluite ca de enorme aripi de bibilică.
Perechile se plimbă pe alei, dar mai bucuros se înghemuiesc cîte cinci, șase, pe aceeași bancă. Cînd la mijloc e aleea fără ieșire, ele se refugiază în tufișurile încăpătoare ca în niște guri de ascensor; pe acolo sufletele dornice de absolut transmigrează din grădina rusească de-a dreptul în Paradis și nu e de mirare dacă perechea următoare, refugiată aci din motive mai puțin transcendentale, nu mai găsește din cea anterioară decît rămășițele trupești, de care aceasta s-a folosit în nevrednica viață, cu un revolveraș alături sau o fiolă golită (cînd eroina era studentă în farmacie ori medicină), iar în partea cealaltă, nelipsita pungă de semințe.
Pe aceste alei, într-un grup numeros, întîlnii deci într-o scară pe Iliad: minune a minunilor, era chiar grupul Marusiei! Barișna era flancată de logodnicul ei și de camaradul meu; în urma lor veneau prietene de-ale ei, ofițeri și localnici. Iliad se dovedea de-o exuberanță fără pereche, fata îl asculta amuzată, dar logodnicul ei, profesorul Antimov, făcea haz nemaipomenit de năzdrăvăniile-i verbale. M-au înconjurat cu toții, Marusea m-a luat de braț și m-a somat să-i urmez.
De la întoarcerea noastră, cu Iliad schimbasem puține vorbe, reci și indiferente, la popotă și pe cîmpul de instrucție. Pentru că acum mă întîmpină mai deschis la suflet, îl poftii a doua zi după-masă la mine. El însuși îmi mărturisi că de mult ținea să mă calce, pentru a-mi destăinui lucruri, desigur, extraordinare.
Îl așteptai deci cu oarecare curiozitate, nu fără a așeza din timp și într-adins cutia Valiei pe-un scrin înalt, astfel ca să-i atragă ușor luarea-aminte, fără totuși a-l edifica, de la cea dintîi privire, ce anume vioară ascunde. Iliad sosi și la început nu observă nimic. Îmi declară din nou că și dacă nu-l invitam, el tot venea într-una sau alta din zile, vrînd a-mi face o mărturisire delicată și a-mi cere un sfat.
Dar ochii mei îl siliră să privească spre scrin. Întîi cutia neagră nu-i spuse nimic, cu toate că nu mă știa vreun mînuitor al arcușului. Surîsei și mă așezai lîngă scrin. Obrazul tocmai bine ajungea la înălțimea cutiei, de care-l lipii. Abia atunci, Iliad tresări. O neliniște vie se putu vedea îndată în toată ființa lui și mîinile i se întinseră tremurătoare.
— Dar de cînd cînți la vioară? mă întrebă sugrumat… Îmi dai voie…
Și înaintă cu pași șovăitori, încordîndu-se ca de
atac, în caz că l-aș opri…
Chișinău, orașul meu 