Fără prezența vie a lui Alexandru Cosmescu (n. 24 mai 1922 – d. 26 septembrie 1989; om de cultură: scriitor, traducător, antologist, dramaturg, redactor de carte, traducător și ziarist), Chișinăul literar ar fi arătat mult mai sordid. O mărturisesc oamenii care l-au cunoscut și pe care le-a ajutat fără nicio ezitare, cât și textele care au rămas (atât textele al cărui autor era, cât și traducerile cărora li s-a dedicat cu abnegație).
O astfel de mărturisire indirectă este și reportajul despre discuția pe care a purtat-o Alexandru Cosmescu cu Mihail Sadoveanu, la vizita maestrului la Chișinău. Discuție în care transpare pasiunea și dedicația jurnalistului față de cultivarea unui discurs clar și sugestiv, care ne dă o imagine a intimității unui scriitor considerat de mulți inabordabil din punctul de vedere al cotidianului său.
Întâlnire cu maistrul
Scrisesem într-o toamnă în revista Nistru (au trecut de cinci ori câte patru anotimpuri de atunci) câteva file cu menirea de a face cunoscute cititorului mai puțin inițiat câteva foarte sumare date despre viaţa şi opera unuia dintre cei mai mari şi mai reprezentativi scriitori europeni – laureat al Premiului Internațional Lenin pentru Pace. Le scrisesem într-o vreme când eu însumi nu eram decât un cititor, poate doar ceva mai iniţiat și mai vechi, al bătrânului maistru, fără nici cu gândul a gândi însă pe-atunci că, atât de scurt răgaz mai apoi, îmi va fi dată aleasa şi rara bucurie de a-l cunoaşte şi altfel decât din cărți.
S-ar fi părut deci cu atât mai mult, că eram dator a-mi împărți cât mai grabnic cu cititorul această imensă şi nesperată agonisită, adăugând modestei mele trude anterioare prestanța informației din izvor direct și a mărturiei oculare. Nu m-am grăbit însă s-o fac, pentru că un dialog cu Mihail Sadoveanu e unul din acele mesaje care nu întârzie niciodată, şi nu voiam să-l comunic destinatarilor înainte ca timpul să fi potolit febra primelor impresii şi înainte ca amintirea să fi cernut prin sita ei zgura unor prisoselnice amănunte.
Iată-mă deci în fericita situație de a putea alătura în sfârşit informațiilor strict obiective de cândva şi câte ceva din cele ce numai un martor ocular putea să vadă şi să cunoască. Şi dacă cele ce voi povesti despre Sadoveanu omul vor contribui cât de cât la imbogatires despre opera lui, înseamnă că nu în zadar m-am g limpezirea imaginii ce-şi va fi făcut până azi citito dit eu să alătur această lirică anexă rândurilor de a
investigație care au precedat-o.
Aşadar, era într-o toamnă, la puține zile marele bătrân îşi întâlnise cel de-al şaptezeci și cincilea noiembrie al vieții sale. Răspunzând la telefonul Cotemporanului, Constantin Mitru, secretarul şi prietenul său, a declarat că maistrul se află foarte bucuros să vadă în casa sa pe „solul de la Moldova Sovietică”, și că-l pofteşte să nu se supere dacă-l roagă să-şi amâne pe mâine și alte zile orice trebi ar mai avea, binevoind a-i închina lui în întregime această zi. Era o invitație făcută în termeni aleşi, cu înflorituri protocolare de cronică veche, care s-au strecurat până şi în felul cum mi s-a prezentat un ceas mai târziu, întâmpinându-mă solemn în poarta casei Constantin Mitru, cumnatul secretarul şi cel mai umil dintre învăţăceii maistrului. Destul de uimit şi întrucâtva amuzat, m-am lasat condus de solemnul tânăr pe sub arcadele de viță, printre vetre de crizanteme înflorite ruginiu şi arbuşti înveșmântați în strai foşnitor de aur şi aramă. Venea dinspre lacurile din apropiere o învăluire de vânt, molcom încă şi călduţ în dimineața aceea palid însorită, și frunzele galbene sunau uşor sub paşii noştri.
„Așa-i că parcă străbatem printr-un peisaj de Sadoveanu, undeva la o margine de târg”, se întoarse spre mine Mitru (…). Am văzut mai apoi pe încă unul dintre secretar maestrului, am cunoscut pe Valeria Sadoveanu, buna lui prietenă şi soţie, am schimbat cu Profira Sadoveanu, fiica şi biografa lui, cele câteva vorbe câte sunt de trebuinţă pentru ca doi oameni de litere să se înțeleagă şi să se apropie, şi la toţi am regăsit aceeaşi permanentă gravitaţie în jurul operei, preocupărilor şi predilecțiilor stăpânului universului în care nimerisem. Căci bătrânul cu coamă de leu, care m-a întâmpinat şi pe mine apoi în uriaşa-i bibliotecă, aţintindu-mă cu ochii lui albaştri ca oţelul, nu se mărginise numai a-i supune pe toți legilor şi rânduielilor casei sale, în care domneşte cu nestrămutare ca singur stăpân, ci, ca un adevărat mag şi vrăjitor ce este, demult îi robise şi-i încătuşase în lumea cărților sale, o lume în care ei se mişcă și se orientează acum cu mult mai multă uşurinţă parcă decât în cea reală, şi căreia şi-au închinat viața. Am aflat şi am înţeles că Constantin Mitru, care răspunsese la telefonul Contemporanului în limbaj înflorit de cronică şi mă călăuzise apoi printr-un nostalgic peisaj de toamnă spre tărâmul celălalt, se ridicase să-mi răspundă și apoi să mă conducă de la o masă pe care se aflau învălmăşite cele peste o sută de tomuri razlețe, care nici până acum, după trecere de ani lungi n-a sfârşit el încă a alege şi a alcătui decât primele optsprezece volume din cea dintâi ediție cu adevărat completă a operelor maistrului. Veneau noian peste el şi peste ceilalți ai casei colile bune de tipar şi cele abia dactilografiate, ilustrațiile şi schițele de copertă, sutele de corecturi în şpalt şi miile în pagini, ţinându-i benevoli și entuziaști prizonieri ai unei lumi care oscila pentru ei între acea mirifică vreme dacică, când începe povestirea Creanga de aur, fiind pe atunci „… de la fericitul Zamolxis cursul vremii într-al cincilea ciclu”, și o altă vreme, mai apropiată, dar parcă tot așa coborâtă din legendă, care vine să încheie romanul Frații Jderi.
Bătrânul bard, pescar și vânător, care-mi orânduise pentru început audiență în imensa bibliotecă ce prinde întreg etajul de jos al casei sale, a zâmbit primind din mâinile mele ediția chișinăuiană a lui Nicoară Potcoavă și m-a mustrat cu blândețe: ,,Dar unde e solia pământului din care vii, nepoate? Aşteptam să-mi aduci cărți. Doream să cunosc din cele ce fac astăzi la Moldova Sovietică cărturarii și lucrătorii cu pana și să mă bucur de izbânzile ce au…”
(…)
Am urmat, după ce ne-am cufundat în jilțuri, a ra şi alte nume de oameni şi cărți de la noi, în vreme ce soseau în ceşti şi pe tablale cafele si dulciurile cu care Valeria Sadoveanu ne îndemna a ne îndeletnici. Mărturisesc că am fost nepoliticos și mi-am continuat aprins prelegerea, surd la toate bunele îndemnuri ale stăpânei casei. Dar Sadoveanu mi-a făcut zambind semn de oprire: „Ştiu acestea. Am citit unele. Altele mai am încă a le cunoaște și a le găsi prețul cu adevărat… Fii bun acum însă şi soarbe din cafeaua aceasta cu aceeași osârdie cu care-mi vorbești. În acest răstimp, îți voi spune că doresc, de pildă, să-mi trimiți, când vei ajunge acasă, cărțile proaspăt scoase la lumină de Andrei Lupan şi George Meniuc, căci le ştiu și mi-au plăcut multe versuri ale lor, mai noi și mai vechi. Aşijderi aş vrea să citesc versurile cele noi ale lui Liviu Deleanu. Am despre el bune amintiri, știindu-l mai de mult. Il regăsesc acum la Chişinău în versuri care-l mărturisesc bun cărturar şi poet inspirat. Mai știu și de alții – de Bucov şi Costenco, de Istru și de Crețu.”
Sadoveanu vorbea încet şi rar, însoţindu-și cuvintele cu puține gesturi și alegându-și-le cu o cumpătare gravă. În tăcerea aceea din marea odaie cu ferestre ogivale, cuvintele urmau să se însoțească în întocmiri, simple şi grave: „Şi cată să nu te miri dumneata, în acest ceas, tinere, că-ți vorbesc mai întâi și mai ales de poezie şi de uneltele ei. Căci eu aflu în poezie nu numai tinereţea unei literaturi, ci mai cu seamă sufletul şi aspirațiile ei. Astfel fiind, când te vei duce înapoi la Moldova Sovietică, aş vrea să porți din parte-mi către magiştrii dumitale un gând pentru care păstrez în inima mea un strop de amărăciune. Nu mă simt în cădere a da sfaturi. Sfaturile se află, destule şi bune, la acei mari învățători ai noştri, care sunt Neculce, Eminescu şi Creangă. N-aş vrea decât să găsesc mai mult din tradițiile lor, la care eu văd adăugându-se înțeleapta completare a unui Turgheniev şi Tolstoi, în cărțile scriitorilor de la care vii. Iar filiațiunea lui Donici şi Stamati aş dori-o redusă doar la acea valoare la care timpul a aşezat-o demult. Ucenicia unei literaturi se face la aceşti doi modeşti înaintaşi. Înflorirea ei însă stă mai presus, acolo unde patriarhala lor simplitate nu putea ajunge… Vei spune şi aceasta, şi altele, mai puține din câte ai auzit de la mine şi mai multe din câte vei fi simțit singur, cu inima, că doresc a spune. Și vei duce la Moldova Sovietică veste luminată şi dorință de bine de la un moșneag care cine ştie de va mai apuca să vie și să vadă în puținele zile câte îi mai sunt slobozite…”
*
L-am revăzut apoi pe Mihail Sadoveanu, puține zile mai târziu, când se trăsese bolnav, în chilioara lui de sus, unde avea doar o masă și un pat pentru reculegerile sale. Aşteptau jos mulți oameni, cu nume mari în ierarhia culturală și literară a țării sale. El nu primea pe nimeni. Multe au fost deci privirile uimite care ne-au însoțit când Constantin Mitru m-a călăuzit sus. Aveam însă a primi din mâinile maistrului cele câteva rare și de preţ daruri ce se arătase el doritor a trimite la Moldova Sovietică.
Mihail Sadoveanu mi-a pus în mână cărțile pentru Artiom Marcovici Lazarev, pe atunci ministru al culturii, şi pentru Igor Creţu, despre munca căruia pe tărâmul literelor noastre avusese un înalt cuvânt de prețuire. Și-a scris şi pentru mine numele pe o carte ce odihneşte acum în biblioteca mea, alături de toate celelalte cărţi ale sale.
Şi mă gândesc eu astăzi, după ce maistrul nu mai este, că, fără opera lui, literele europene ar fi fost mult mai sărace în tot ce au ele mai de preț: modul poetic de a retranscrie istoria și modul istoric de a reconcepe poezia, adică acel înalt mod în care are a vorbi orice scriitor cu cititorii săi despre întreg rostul vieții sale și a lor…
Extras din volumele Alexandru Cosmescu-centenar, apărute în colecția „Basarabia în cultura română” și îngrijite de profesorul universitar și scriitorul Cătălin Bordeianu.
Chișinău, orașul meu 