Romanul „Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac este plasat într-un Chișinău sovietic, mohorât, leșios. Un Chișinău ca un orfelinat, din care aștepți eliberarea. Lastocika, personajul principal, adună sticle de pe străzile Chișinăului și le spală, câștigându-și astfel existența. Blocată între două lumi, cea rusească și cea română, între o societate a maturilor și o alta a degradării și depresiei, între două grafii, viața Lastocikăi este definită cel mai bine de două enunțuri concise: „Frumusețe și lumină vedeam rar. Ziua întreagă respiram alcool, ascultam înjurături și număram bani mărunți.”.

Cele mai deştepte erau, fără îndoială, evreicele. Toate lucrau ca doctorițe și mâncau doar găini. Bărbat nu avea ni- ciuna, iar chiar dacă avea, acela îşi ştia locul. Hotărâsem să mă fac doctor şi evreică. Ca Bella Isaakovna, care era doctor de inimă. Sau, cel puțin, ca Roza, care еrа уxогорлонос**. „Vreau să mă fac doctor şi evreică”, i-am spus într-o seară Tamarei Pavlovna, după ce ea mă controlase la limba rusă şi nu făcusem nicio greşeală. „Ptiu, ptiu”, m-a scuipat ea bucuroasă şi aşa a rămas. Peste treizeci de ani am devenit șefă de secţie într-un spital din Bucureşti, cu două colege bune și una cretină. „Cât despre evreică, s-a vedea mai târziu”, a mai spus Tamara Pavlovna şi i-au licărit ochii.
Prin aprilie începusem să primesc mai puține triunghiuri în frunte. Puteam să cumpăr de la magazin câte ceva fără a mă face de ruşine. Deşi toate vânzătoarele înțelegeau moldoveneşte, de vorbit nu vorbea niciuna. Moldovenii, în schimb, ştiau toți limba rusă şi o vorbeau ori de câte ori trebuia. Trebuia mai tot timpul. Să nu vorbeşti ruseşte la Chişinău era, cel puțin, incomod. Poate doar la piață scăpai cu moldoveneasca. În locurile mai spălate se vorbea на человеческом языке**. Iar mie îmi şi plăcea. Cu cât vorbeam rusește mai bine, cu atât mă vedeam mai departe.

* Otorinolaringolog, orelist. (rus.)
** În limba omenească. (rus.)

Dimineața am văzut-o făcându-şi coc. În câteva secunde, părul i s-a ridicat şi s-a rotunjit pe ceafă în formă de melc. Asta însemna că sărbătoarea mea, cât a fost, se terminase. Am pregătit plasele şi ne-am pornit. Afară nu se vedea nimeni, nici chiar Morkovka. Se îndopase pe undeva şi stătea să crape, cum pățea de sărbători când îi dădeau de mâncare toți. Degetul meu nu mai avea loc în buzunarul ei. Mi-a spus să-i calc pe urme şi aşa a rămas. În stație, sub un stâlp, sticle. Una mare şi groasă, am ridicat-o prima. „De şampanie!”, i-au licărit ochii şi m-a lăudat. Celelalte aveau pe ele un strat de vomă înghețată şi le-am lăsat să-mi alunece din mâini. O greşeală – am înțeles imediat. Două degete m-au strâns dureros de obraz: „ți-e greață sau ce?”
După câteva ore eram pline. Eu mergeam înainte, ca un spărgător de gheață, cu două plase. Ea se târa din urmă, abia- abia, încărcată ca o remorcă. Îmi părea că duc pe umeri un oraş întreg. Ca să schimb locul durerii, săream de pe un picior altul. Ca să nu mor de sete, mâncam zăpadă. Vreo două pe sticle, care se aflau mai aproape de şolduri, s-au dezgheţat şi au început să sloboadă mirosul dulceag al mizeriei în care le găsisem. Duhoarea îmi răscolea stomacul. M-am prefăcut că rămân în urmă ca să scotocesc într-o gunoişte şi am vomitat tot ce mâncasem dimineața. Chiar şi tortul pute, m-am gândit, când l-am văzut ieşind din mine în valuri colorate.
Se făcuse amiază, iar noi încă adunam. Prin curți, orăşeni mahmuri sărbătoreau Anul Nou. Copiii, îmbrăcați în paltoane triunghiulare, păreau de departe semne de circulație. Sub un brad, o fată cam de vârsta mea, doar că mai grasă, mânca ceva. Se ascunsese acolo de restul copiilor, iar când m-am apropiat de ea, am înțeles de ce. Avea în poală o sacoşă plină cu man- darine. O ținea strâns între genunchi, iar cojile le punea în buzunar, ca să nu o dea de gol. Am privit-o câteva secunde fără să înţeleg ce voiam de la ea. De ce mă oprisem. Mi-am amintit de fetele de la internat şi de ziua în care mâncasem patru dintr-o bomboană. M-am gândit şi la mine, la tortul cu care mă îndopasem dimineață singură şi care zăcea acum în drum. Am scuipat în dreptul ei şi am plecat.
În curtea de alături, trei bărbați beau votcă dintr-un singur pahar. O femeie în halat şi cu palton înşira pe o bancă farfurii cu mâncare. „Fetițo”, m-a chemat ea blând, „na aici nişte sticle!” Am văzut că era foarte tânără, ca o elevă din clasele mari. Avea mâinile netede, faţa umflată şi părul încă valuri, de sărbătoare. Bărbații s-au întors spre mine râzând. Erau beți şi li se vedea mâncarea în gură. Am smuls repede sticlele din mâinile femeii şi am fugit. „Ce proastă!”, am auzit-o spunând în urma mea. Atunci am început să plâng.
Если стыдно, говори, чтобы…*, a inceput seara după ce terminasem de spălat totul, iar durerea se mai liniştise.”

*dacă îți este rușine, spune ca…