[O poveste tristă, Dilema gunoiului din tindă, Urmări ale pogromului]

Dacă suntem acum cei care suntem – vorbitori de limbă română într-un spațiu vitregit de soartă, cu un spirit național hăituit de străini de-a lungul a cinci decenii – acest miracol se datorează şi operei lui Valentin Mândâcanu, Crezului său neclintit, sincerității totale, dezarmante, cu care e ataşat de românism.

Vlad Pohilă

Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lásat de generațiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc. Ea este cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume…

Vasile Alecsandri

Oamenii de cultură cu judecata neîmpânzită de fumuri triumfalnice erau şi mai înainte îngrijorați de nivelul scăzut al predării, învăţării şi cunoaşterii practice a limbii moldoveneşti şi ruse. Perioada luminoasă a dezvăluirii neajunsurilor, a evidenţierii adevărurilor şi eliminării factorilor de regres a înmulţit şi a ascuțit semnalele de alarmă: da, am ajuns precum ne vede toată lumea – o republică unională a cărei populație nu cunoaşte la parametrii civilizației contemporane nici limba maternă, nici limba de contact între felurite neamuri de oameni.

Am ajuns într-o situație catastrofală, care ne îndreaptă pe toţi, după cum spunea Ion Druță, către o răscolitoare problemă de conştiinţă „… ca fiecare dintre noi să se lămurească şi să hotărască în taină, în sufletul lui, ce este limba maternă: o povară sau un tezaur sfânt? Viitorul limbii noastre depinde de ceea ce vom hotărî fiecare dintre noi şi în ce măsură vom rămâne credincioşi celor hotărâte”.

Nimeni dintre noi nu trebuie să rămână în afara activității de culturalizare a maselor. Fiecare este dator să cumpănească bine în balanța inimii toate aerele ce l-au îmbătat până acum şi să se angajeze pe măsura potențialului său în lupta dusă pentru salvgardarea tezaurului.

Acum este important să nu zăbovim prea mult la “zidul plângerilor”, să nu pierdem timpul, să trecem grabnic la fapte, să ne pătrundem de ideea că ceea ce nu vom face astăzi va fi mult mai greu de făcut mâine.

Doamne, câte sunt de făcut!…

Eliberată din chingile opreliştilor şi ale suspiciunilor, PROBLEMA nu are alte dimensiuni decât dimensiunea RESTRUCTURĂRII PSIHOLOGIEI, dimensiunea AVÂNTULUI PRIMENITOR, dimensiunea CUNOAŞTERII şi dimensiunea OCROTIRII LIMBII.

Ocrotind limba ca un monument sfânt al omului şi al naturii, ne ocrotim, în primul rând, pe noi înşine, pentru a păstra sentimentul propriei demnităţi şi a nu aluneca într-o dăinuire aspațială, într-o ființare lâncedă şi umilă.

Ocrotind limba maternă, ocrotim un stâlp de nădejde al națiunii, păzim acel areal de spirit, pe care poporul se simte statornic şi puternic. Pierderea limbii este o pierdere ireparabilă şi iremediabilă.

Ocrotind limba națională, ocrotim „toiagul păstoriei”, ocrotim memoria strămoşilor, memoria istoriei, întrucât fără această memorie este de neînchipuit adevăratul cetățean, este cu neputinţă adevărata dragoste de Patrie.

A vorbi cu glas înalt şi a trudi cu spor în apărarea virtuţilor limbii materne ca vehicul al mesajului şi ca suport al progresului uman este o datorie cetățenească, de la care nimeni nu trebuie să se sustragă…

Să dovedim că suntem cetățeni destoinici ai Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Dacă nu ne vom respecta noi înşine, cine să ne respecte?

Dacă nu ne vom ajuta noi înşine, cine să ne oblojească sufletul?

O poveste tristă

Problema poluării limbii moldoveneşti n-a apărut din senin şi nu este deloc nouă, contradicțiile şi factorii distructivi s-au manifestat cu anii şi au zdrumicat puţin câte puţin nu numai limba, ci şi temeiurile conştiinţei, au măcinat cel mai simțirea națională. Abia acum, se tânguieşte poetul Gr. Vieru, „încercăm să ridicăm din ruine acel monument risipit, care este simțirea noastră de neam”.

Mari şi grele eforturi avem a depune astăzi pentru a dezmorți simțirea națională a oamenilor, pentru a le schimba psihologia refractară la etic şi sublim, pentru a-i întoarce cu faţa spre limba lor maternă, spre literatură, spre artă, pentru a-i lecui de „muțenie” şi „surzenie”.

Procesul de degradare a limbii şi a conştiinţei naționale a început încă pe timpul stăpânirii țariste, a fost mai puțin intens în Basarabia şi deosebit de intens pe malul stâng al Nistrului, unde, în pofida unor îndrăznețe, dar nereuşite încercări de înviere a graiului, de ştergere a „slinului” şi a „mucegaiului”, acest proces a continuat şi după revoluție, în tânăra RASSM, când era agitată arma ruginită (pe atunci nou- nouţă şi bine ascuțită) a dogmatismului stalinist, a sociologismului vulgar şi a proletcultismului care avea ca „norme” interpretarea simplistă a fenomenelor spirituale, negarea moştenirii culturale şi crearea unei limbi „norodnice” artificiale.

Acad. N. Corlateanu nu uită să arate că marele A.S. Puşkin „îi ajuta în creaţia lor pe scriitorii moldoveni”, lăsând să se înțeleagă că aceştia ar fi fost nişte învăţăcei bicisnici; subliniază însemnătatea slavonismelor (ca şi cum ar pune-o cineva la îndoială); scoate în relief „măreția” alfabetului slav şi „nimicnicia” alfabetului latin…

Datoria de a fi sincer mă îndeamnă să mărturisesc aici că, dacă n-ar fi survenit o anumită împrejurare, despre care voi vorbi mai jos, poate n-aş fi început această expunere de considerații cu perioada aceea de frământări dramatice, de luptă inegală dintre lumina ce abia mijea şi întunericul atotputernic şi răzbunător.
Împrejurarea este că la începutul acestui an academicianul N. Corlăteanu a publicat în „Literatura şi arta“ un articol, după mine, de îndoielnică ținută ştiinţifică – „Etape ale dezvoltării limbii moldoveneşti”, în care multe evenimente, fenomene şi aspecte, inclusiv din perioada de care vorbeam, au fost înfăţişate printr-o prismă deformată, conform unei metode uzitate şi de către anumiţi istorici – metoda prefacerii albului în negru şi a negrului în alb.

În acest articol N. Corlăteanu consumă mai întâi vreo şapte alineate pentru a indica de câte ori şi unde s-a vorbit în istorie despre limba moldovenească şi trece cu foarte mare uşurinţă peste tipăriturile lui Coresi. De ce o face? O face pentru a nu încuviinţa ceea ce afirmă majoritatea covârşitoare a lingviştilor – că anume aceste tipărituri stau la baza formării, unificării şi consolidării limbii române literare („limba română“ a fost şi este unicul termen generic pentru denumirea graiurilor muntenesc, transilvănean şi moldovenesc).

Orice om de ştiinţă poate demonstra interferențele istorice ale elementelor din cele trei graiuri şi… orice student sârguincios poate dovedi că N. Corlăteanu, respectând, totuşi, un principiu just, potrivit căruia dialectul tinde spre limba literară şi nu invers, a pus la baza ortografiei moldoveneşti fonetismele… munteneşti – dădacă, şi nu dadacî, picior, şi nu chișior, repede, şi nu răpidi, frăţie, şi nu frăţîi (cu foarte puține excepții, şi acelea neavenite: mulțămesc, îmbla ş.a.).

Mai departe N. Corlăteanu ajunge la „eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc şi unirea ei cu Rusia în 1812”, dar nu arată că eliberarea Basarabiei de sub turci a însemnat în acelaşi timp o dezlipire de la trupul Moldovei, o alipire (nu unire) la Rusia taristă şi, deci, o rupere locală a firului istoric al dezvoltării limbii. Academicianul afirmă împreună cu V.F. Şişmariov că după 1812 „s-a intensificat ritmul de formare a limbii moldoveneşti”, dându-ne de înțeles că ea s-a format separat de limba română, dar nu ne face să pricepem ce s-a întâmplat cu „restul” limbii – cu limba moldovenilor neeliberați – s-a dezvoltat sau a „degenerat” în română?

Acad. N. Corlateanu nu uită să arate că marele A.S. Puşkin „îi ajuta în creaţia lor pe scriitorii moldoveni”, lăsând să se înțeleagă că aceştia ar fi fost nişte învăţăcei bicisnici; subliniază însemnătatea slavonismelor (ca şi cum ar pune-o cineva la îndoială); scoate în relief „măreția” alfabetului slav şi „nimicnicia” alfabetului latin… şi tot aşa, saltând din hop in hop, ajunge, în sfârşit, la „etapa de dezvoltare” din RASSM, despre care ne spune vrute şi nevrute, numai adevărul ba, fiindcă nu corespunde realității nici măcar concluzia sa finală: „În ansamblu, însă, în acea vreme se crea – cu mari dificultăți şi şovăiri – un mijloc eficient de comunicare a [corect: al] poporului moldovenesc – limba lui literară”.

Voi arăta mai încolo cu ce „mijloc eficient” şi cu ce „teorii” s-a ales din „acea vreme” poporul moldovenesc, dar mai întâi îmi permit să rețin atenţia cititorului asupra unei veritabile mostre de triumfalism „stagnant”.

Doctorul în ştiinţe istorice O. Tarasov şi colaboratorul ştiinţific V. Climenco semnează în revista „Nistru“ (1986, nr. 10) un articol cu „realizări şi perspective”, din care desprindem o informare de-a dreptul senzațională: „Sunt cunoscute departe de hotarele republicii şcolile ştiinţifice conduse de […] N.G. Corlăteanu, […] H.G. Corbu”. Aceste şcoli sunt într- adevăr vestite în toată lumea, dar sub aspecte mai puțin ştiinţifice: şcoala academicianului Corlăteanu pentru „meritul” de a fi încurajat flagelul neputinţei de exprimare a moldovenilor, iar şcoala academicianului Corbu pentru „meritul” de a fi prefăcut istoria literaturii într-un fel de şvaiter cu goluri presărate în toată masa şi, în prezent, pentru virtuozitatea cu care face mulineuri, ca la scrimă, în scopul de a-i ține la distanță pe Ion Druţă şi pe toți cei ce ar cuteza să-i atace templul.

Dacă am adăuga aici şi şcoala istorică a acad. Iachim Sergheevici Grossul, care a contribuit din plin la dezorientarea minților şi la infirmizarea sufletelor, am avea de faţă acea „trinitate infailibilă” de ştiinţe moldoveneşti, care, potrivit opiniei lui Ion Druță, trebuie supusă unei grabnice şi profunde restructurări.

Dilema gunoiului din tindă

În articolul său N. Corlăteanu îi critică pe „moldavo- logii” străini [!] „antisovietici”, care speculează teza rusificării limbii moldoveneşti, şi prin acest „străini” face o fină, dar lugubră aluzie la ceea ce ar avea de păţit cei „nestrăini” în cazul în care ar susţine aceeaşi teză.

Procesul de reducere a ariei de folosire a limbii moldoveneşti nu este o născocire, ci este un fapt real, pe care îl cunosc şi istoricii noştri, atât de certați uneori cu Clio, muza lor. Faptul acesta e recunoscut, bunăoară, în ESM: „Potrivit Instituției pentru conducerea regiunii Basarabia (1828) (…) lucrările de secretariat urmau să se ţină numai în limba rusă” (v. 8, p.88).

Înainte de revoluție, Russia n-a fost decât o temniţă pentru noroadele, cari o locuiau. (…) Cu toate că în Russia locuiau peste o sută de noroade, toate erau siliti să grăiască şi să învețe ruseşte şi vai de acel norod, care nu îndeplinea această cerere.

După evenimentele din 1917, moldovenii din partea stângă a Nistrului au început să se plângă într-un glas că nu-şi cunosc limba. Citez din „Plugarul roş” de la începutul anilor 20: „Noi, moldovenii, şî trebui sî-nvățăm limba noastrî, fiindcî o ştim tari rău, ori n-o ştim îndistul”. Şi trebuie să spunem că o ştiau într-adevăr „tari rău”. Iată cum scriau, sărmanii de ei, în „Drumul leninist” (Camenca, 1.XI.30): „Iaceişili gospodcolnişi după prilucrarea-ntoarşirii CŢ a PC(b) din tăt Soiuzu dila 3 senteabri dispri-ntâlnirea anului a triilea a şinşianimii, o arătat cî eli cu lucru lor tari s-o dipărtat dila veața gospodăreascî a colectivilor”.

Neputinţa de exprimare a bântuit (ceva mai puțin) şi în Basarabia: „Noi ştim, cî cu cât mergem mai diparti dela Prut la Răsărit, cu atâta limba moldovneascî mai tari-i amesticatî cu cuvinti rusăşti”.

…Moldovenii din stânga Nistrului vorbeau fără nici o teamă (de ex., în „Plugarul roş”, 21.VIII.24) despre rusificarea şi deznaționalizarea din timpul țarului: „Sub cârmuirea țarismului lacom şi asupritor norodul moldovenesc păşeşte într-o perioadă de întuneric şi denaționalizare. Politica de rusificare, dusă de către tarism, a dat cele mai straşnice roade de sdărămare şi distrugere a culturii moldoveneşti”. Sau: „Înainte de revoluție, Russia n-a fost decât o temniţă pentru noroadele, cari o locuiau. (…) Cu toate că în Russia locuiau peste o sută de noroade, toate erau siliti să grăiască şi să învețe ruseşte şi vai de acel norod, care nu îndeplinea această cerere”.

„Nouî nu ni trebu gramaticî litirarî romîneascî, câci cu aşă gramaticî noi om înăduşî di tăt limba noastrî dreaptî moldovneascî”

De altfel, Alexei Mateevici, nu altul, în poezia „Unora”, probozindu-i pe adepții „noii latinii”, despre care Vasile Alecsandri spusese că jargonul lor „naşte o fatală neînțelegere între fraţi”, încheie prin a arăta „ce patimi limba trage”, în Basarabia lui: „Noi nu ne înțelegem: dar de-ați simţi ca mine/ Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi,/ Atuncea n-ați urni-o din temelii bătrâne,/ Atuncea, mi se pare, ne-am înțelege noi”. În impresionanta sa poezie „Limba noastră” preotul-poet Mateevici tot urmările nefaste ale rusificării le are în vedere: „Înviați-vă dar graiul, / Ruginit de multă vreme, / Ştergeți slinul, mucegaiul / Al uitării-n care geme”.

Mințile luminate de pe malul stâng al Nistrului, înțelegând până în adâncuri tragedia limbii lor materne, au găsit unica ieşire din situație: „Pentru că dialectul moldovenesc e prea înapoiat şi sărac în cuvinte, din care pricină se îngreuiază mult munca culturală de luminare a norodului moldovenesc, s-a hotărât, ca în şcoale, case şi aşezămintele de cultură să se întrebuinţeze limba românească, care este mai bogată în cuvinte […]. Tot din aceleaşi pricini s-a hotărât să se învețe în şcolile moldoveneşti buchiile latine [române], întrebuințate în cea mai mare parte a lumei“ („Plugarul roş”, 21.VIII.24).

În sfârşit, în 1931, alfabetul latin a fost introdus în mod oficial – printr-o hotărâre a organelor de partid şi de stat.

Era, fără îndoială, un act progresist: o rază de lumină s- a revărsat atunci şi asupra limbii, a literaturii. Altă făină se măcina la moara limbii, dar… tot cu grunțuri. Oamenii culți (adică cei care cunoşteau limba clasicilor) puteau fi numărați pe degete. Predominau pseudo-intelectualii, care nu ştiau nici o limbă, şi printre ei se aflau şi… scriitori! Ne este cunoscut un caz tragicomic, când Creangă, preşedintele Comitetului de radio din RASSM, le-a interzis unor „scriitori” moldoveni să se apropie de microfon, fiindcă aceştia nu erau în stare să se exprime cât de cât omeneşte!

Heralzii întunericului nu stăteau cu mâinile în sân, ei protestau şi mai înainte, în presă: „Nouî nu ni trebu gramaticî litirarî romîneascî, câci cu aşă gramaticî noi om înăduşî di tăt limba noastrî dreaptî moldovneascî”. Iar după proteste mai mult sau mai puțin agresive, îmbărbătați de atmosfera inchizitorială ce se instaurase în toată ţara, ocrotitorii „purității de sânge” a neamului s-au pus pe treabă: au „arestat” alfabetul latin şi i-au făcut de petrecanie laolaltă cu toți oamenii progresişti care cutezaseră „sî romănizascî moldovneasca”.

Este imperios necesar să se desfăşoare și în republica noastră activitatea de reabilitare a tuturor victimelor, oricât de „mărunte”. Ar fi și de datoria istoricilor să pună umărul, să răscolească arhivele, să ridice vălul de pe evenimentele tragice, ca să nu se creeze impresia că îi interesează numai „țărăniştii”. Dar… istoricii mai tineri n-o pot face de frica istoricilor mai în vârstă, iar aceştia n-o fac pentru simplul motiv că, bunăoară, în cazul „românizatorilor“ de până la război, şi-au pronunțat demult verdictul (pur stalinist), în Istoria RSS Moldoveneşti (1970, v. II, p. 234-235): „O greşală în construcţia culturală a RASS Moldoveneşti a fost de asemenea întroducerea în anul 1931 a alfabetului latin în scrisul moldovenesc”, care „nu numai că nu constituia o măsură progresistă, ci, dimpotrivă, era o denaturare [!] în calea formării culturii socialiste” şi „limita dezvoltarea legăturilor culturale dintre poporul moldovenesc şi poporul rus…”.

Tin să subliniez că această „aserțiune” de la urmă este şi ea un produs al „alfabetul latin limita contactele” stilului academoprovincial. Citez din acelaşi articol al acad. N. Corlăteanu: „Alfabetul slav […] e o tradiție multiseculară, durabilă, care uneşte cultura moldovenească cu cultura tuturor popoarelor sovietice frăţeşti”. De unde rezultă, nu-i aşa? că lituanienii, letonii şi estonienii, care se încăpăţânează să practice alfabetul latin, nu pot avea contacte autentice cu celelalte popoare sovietice…

Urmări ale pogromului

După acel pogrom tipic stalinist din anii 30 s-au conturat definitiv dogma „limbii moldoveneşti de sine stătătoare” şi spectrul „limbii române ca duşmană a limbii moldoveneşti”, adică s-au definitivat cele două mari neadevăruri, care au determinat, astăzi, un grup de scriitori şi ziarişti să declare: „Suntem împotriva poluării minții cu minciună” (“LA”, 11.II. 88).

Am certitudinea că unul dintre promotorii acestor elucubraţii este I. D. Ciobanu, care, ce-i drept, nu-i susținea pe cei cu limbă „ultraşantistă” (dreaptomalurişiinici, cumătățîinişi ş.a.), pe care îi numea „naționalişti locali burgheji“, însă nu-i agrea nici pe cei cu limbă română, pe care îi eticheta drept „naţionalişti moldovo-români”. I. D. Ciobanu, azi doctor în ştiinţe filologice, opta pentru o limbă, vorba lui Andrei Lupan, „… eftină şi grasă, / limbă fără oase, / şanti-a mamei mele, / şanti moldoveneşti”.

Iată ce scria „promotorul”, după război, în lucrarea sa „Principiile de bază ale ortografiei şi ortoepiei moldoveneşti”: „Naționaliştii locali burgheji au pregătit astfel calea pentru naţionaliştii moldovo-români – şpioni faşişti, care i-au înlocuit pe dintâi [?] printr-o luptă în lumina combaterii naționalizmului burghez local” (v. culegerea În ajutorul învățătorului, Chişinău, 1945).

Ce crimă abominabilă au săvârşit „şpionii fascişti”?

Dar stați puțin, că „naționaliştii moldovo-români” au săvârşit nu numai „crime ortografice”, ci şi „crime lexicale”: „Nu mai spunem de următoarele cuvinte cu totul neînțălese ca: inevitabil, secol, strident, oră, succes, popor, scuzați, periculos, varză, zăpadă, căciulă, ciorapi, porumb şi multe altele”.

Ei „au luat drept [?] limba, în care erau scrise gazetele româneşti bucureştene şi, bine înțeles, cu tot cu ortografia lor. În gazetele noastre ai fi întâlnit cuvinte, rostindu-le şi scriindu- le (vai!) în felul următor: seară, seamă, guturai, a blestema, cămaşă, ulei, pereche, şase, a speria, a intra, gălbiu, mireazmă ş.a. m.d.”

După părerea lui Ivan Dmitrievici, şi distinsul Nicolai Grigorievici e pe măsura acelora, pentru că dumnealui a introdus aproape toate aceste forme „burjuaznico-bucureştene” în Dicţionarul ortografic al limbii moldoveneşti de azi…

Dar stați puțin, că „naționaliştii moldovo-români” au săvârşit nu numai „crime ortografice”, ci şi „crime lexicale”: „Nu mai spunem de următoarele cuvinte cu totul neînțălese ca: inevitabil, secol, strident, oră, succes, popor, scuzați, periculos, varză, zăpadă, căciulă, ciorapi, porumb şi multe altele”.

Să-şi fi închipuit oare Ivan Dmitrievici, în 1945, că basarabenii sunt chiar atât de nǎtângi, încât să nu poată dezghioca neştiinţa lui de carte?

Crima – o crimă de neiertat – este a lui I.D. Ciobanu, care îşi permite să-şi frece mâinile şi să joace tontoroiul pe mormintele anonime ale nefericiților „naționalişti”: „Naționaliştii aceştia [?], fiind coloana a cincea a faşizmului, au fost distruşi în anul 1937, ca pregătitorii înfrângerii Uniunii Sovietice în războiul viitor” (din lucrarea citată).

Br-r-r!

---

Revista „Nistru”, Nr. 4, aprilie 1988