Iulian Caranfil: Am absolvit 10 clase în raionul Râșcani la Pîrjota. Lucram ca mecanic de cinema în Palatul raionului. Totuși, îmi plăcea foarte mult și a dansa. Aveam vreo 17 ani și îmi era rușine să spun cuiva că vreau să dansez. De multe ori priveam pe fereastră cum decurgeau repetițiile, până când m-a observat conducătoarea. Într-o zi mă ia de mână și mă întreabă:

-Îți place dansul?

-Foarte mult îmi place.

 -Hai cu mine.

Așa am intrat în colectivul din raion. Am prins repede tainele mișcării artistice, ce-i drept, rămâneam după repetiții și exersam singur.

Peste o jumătate de an devin solist al trupei de dans din raion. Țin minte că am adus Rîșcaniului locul I la un festival republican unde am concurat și cu băieți din ansamblul „Joc”. Pe unul din ei îl chema Forțu, un dansator foarte puternic. Întrebau despre mine „Cine e băiețelul ăsta?” și cineva le-a zis că sunt de la orfelinat. Am crescut la casa de copii la Bardar. Ei m-au chemat la dânșii și m-au întrebat „nu vrei să înveți la Chișinău?”. Pentru mine Chișinăul era un fel de Paris. Le-am spus un „Da” categoric, dar nu m-au întrebat unde vreau să învăț, nimic.

Era deja septembrie. Primesc invitația la Colegiul de Construcții. Nu prea înțelegeam ce voi învăța acolo, conta doar că voi ajunge la Chișinău. Din nimic, deodată în capitală. Dar examenele deja au trecut, a fost deja primirea. Colegiul era în centrul orașului. Având zece clase, am fost admis deodată în cursul IV, la specialitatea de inginer pe cariere. Acolo se preda matematica superioară, pentru care trebuia să învăț nopțile, iar ziua mergeam la dansuri în Ansamblul Orășenesc al Chișinăului la Casa de Cultură Orășenească, unde-i acum Palatul Republican de Cultură al Sindicatelor. După lecții fugeam direct la dansuri și aveam timp de învățat doar noaptea. Ca să nu adorm de la atâta învățat, îmi puneam picioarele într-un lighean cu apă rece. Am avut noroc de colegul meu de cameră, un băiat eminent, care mă ajuta uneori cu temele.

 Fără părinți și cu o bursă de 30 de ruble încercam cumva să trăiesc în sărăcia de atunci. Reușeam să învăț și să dansez. În Chișinău erau mai multe locații unde trupele de dans puteau să își prezinte arta. În locul Teatrului „Maria Bieșu”, înainte era un ring de dans. Lângă lacul din Parcul Valea Morilor era Teatrul de Vară unde, la fel, se dansa.

După ce termin al patrulea curs, mă ia la armată. Pe atunci nu prea le păsa dacă înveți sau nu, toți erau chemați la slujbă. M-au dus tocmai în Königsberg, unde am fost repartizat la dezminare. Era prin anii `69 și trebuia cineva să mai șteargă din urmele războiului. Așa am învățat vreo trei luni cum se dezminează. Într-o noapte trezesc ei toată echipa de dezminare, vreo 20 de membri, și ne duc la un podișor minat. M-au chemat primul să caut minele, pentru că știau că sunt orfan și nu o să aibă nimeni întrebări în caz că-mi explodează vreo mină în față. Mi-au dat o lopățică mică și am început să sap. Am săpat și cu mâinile și, până nu am înghețat de tot, nu mi-au dat drumul.

Într-o noapte trezesc ei toată echipa de dezminare, vreo 20 de membri, și ne duc la un podișor minat.  M-au chemat primul să caut minele, pentru că știau că sunt orfan și nu o să aibă nimeni întrebări în caz că-mi explodează vreo mină în față.

Într-o zi se adună toată unitatea de 900 de militari și se întreabă „Este cineva pe aici mecanic de cinema?”. „Este!” am exclamat. Am înțeles că din acel moment am scăpat de bombe. Așa m-au trecut prin ordin la club. I-am zis unui maior că știu și să dansez. „Ia uite, moldovenii ăștia pot tot”. Am format opt perechi, opt băieți din unitate și opt fete de la școală. Până la 23 februarie am reușit să pregătim trei dansuri și am luat locul 1 pe divizie. Ne-au premiat cu niște televizoare.

Mă îmbolnăvesc eu de gălbenări. Mâncarea era proastă și fără gust, borșuri acre și pâine uscată. Când am ajuns la medic, eram galben de sus până jos. M-a trimis la spital la Kaliningrad, unde am prins și o viroză serioasă. Aici am cunoscut un doctor care își făcea studiile la Universitatea de Medicină din Chișinău. Aflând că învăț la Colegiul de Construcții și că scriu frumos, mi-a dat să-i transcriu teza. Până la urmă, ne-am împrietenit, venea mai des și îmi verifica starea de sănătate, îmi dădea mai multă mâncare. Într-o zi mă întreabă „nu vrei să te întorci la Chișinău?”. Evident că voiam acasă. Mi-a pregătit actele precum că nu pot să continui milităria și am revenit  la Chișinău. Am stat o săptămână la spitalul militar din Buiucani, după care m-am întors la colegiu. Prima zi, după un aproape un an, intru în clasă în uniformă militară și mă salut cu mâna la chipiu „Efreitor Caranfil a sosit”.

Aflasem că specialitatea mea de inginer pe cariere nu se mai învăța în colegiu și am fost transferat la ПГС – Промышленнoe Гражданскoe Строительство”, la  construcții civile. Acolo era mult mai complicat cu materia, dar am continuat studiile fără să repet anul.

Cu o lună înainte de examene, văd în ziar un anunț despre concursul de admitere la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, la proba canto. Colegiul se afla în Centru pe str. Kogălniceanu, unde acum e Liceul Internat Muzical Republican. Atunci se primea și fără studii muzicale. De la lopată, direct în muzică. Pe atunci cine era cântăreț parcă era prim-ministru. Țin minte că cineva din rude mi-a spus că mama mea era vestită în sat, cânta foarte bine. Eu fredonam de când în când pe ascuns. Aveam un radio micuț și toate cântecele italiene și românești le transcriam și le memoram. Cel mai mult îl ascultam pe Constantin Drăghici.

În timpul examenelor la Colegiul de Construcții, știind că la ora 11:00 trebuie să plec la concursul de canto, arunc arătătorul din mână și fug din clasă. Am învățat un cântec de a lui Arno Babadjanian „БУДЬ СО МНОЙ” – „Я тебя повстречал на пути своем…” și o romanță românească. La examen vin 25 de băieți pentru un singur loc. Pe lângă proba canto trebuia să dăm un test la Istoria Uniunii Sovietice. A doua zi vin la rezultate. Era o listă cu cine a trecut concursul. S-au grămădit toți la anunțul de pe ușă să vadă dacă au trecut. Văd cum o fată se duce, a doua, a treia deja plânge. Mă uit și eu de jos în sus la panou. Citesc, dar nu-mi văd numele, până când ajung la primul din listă: CARANFIL. Scot un țipăt de bucurie. Din toți băieții, numai eu intru.

La examen vin 25 de băieți pentru un singur loc. Pe lângă proba canto trebuia să dăm un test la Istoria Uniunii Sovietice. A doua zi vin la rezultate. Era o listă cu cine a trecut concursul. S-au grămădit toți la lista de pe ușă să vadă dacă au trecut. Văd cum o fată se duce, a doua, a treia deja plânge. Mă uit și eu de jos în sus la panou. Citesc, dar nu-mi văd numele, până când ajung la primul din listă: CARANFIL.

       Începem învățătura. La colegiu i-am cunoscut pe Suruceanu, pe Glib. Nu aveam unde să trăiesc, dormeam pe unde apucam. Era un ansamblu țigănesc, pe la dânșii stăteam la cămin.  Aveam o bursă foarte mică și trebuia să mă învăț să trăiesc din ea. Am format și la „Ștefan Neaga” un colectiv de dans. Toate pianistele și vioristele erau în trupă. Soția directorului Palatului Național, Goga, pianista Fițeva Larisa, la fel, a învățat să danseze la repetițiile mele.

       Am fost și intendent la școala care azi se numește „Eugen Doga”. Umblam cu cheile, iarna râneam omătul. Mă sculam pe la 5 jumate dimineața, luam lopata și la muncă. Aveam o leafă de 60 de ruble, și cu bursa de 40 de ruble făceau o sută. O sută de ruble erau destui bani pe atunci, îți ajungea să iei niște flori unei drăguțe.

După ce termin colegiul, vin la filarmonică la concurs la Maria Codreanu, cea mai bună cântăreață și vioristă pe atunci. Absolvise școala din sectorul Râșcani. Vioriștii și muzicienii de acolo erau cei mai talentați. Trec concursul la Maria Codreanu și mă ia în colectivul ei.

Palatul Național eu l-am deschis, primul care a pășit și a cântat acolo. Aveam un repertoriu de vreo 4 cântece cu care mă prezentam la concerte alături de Codreanu. Eu, ca tânăr intrepret, ieșeam primul, iar Maria Codreanu la urmă. Dar primul e primul.

 După concertul de la Palat am mers pe strada Bulgară să depun actele la pretură pentru locuință. Era un rând mare la depunerea actelor. Când se deschide ușa la biroul responsabilului de acte, acesta mă zărește pe mine din tot rândul de oameni. Aveam ținută de dansator (care și acum se menține), părul lung, cu ochelari. Eu am fost primul care a început să cânte pe scenă cu ochelari, după asta și Suruceanu ieșea. Mocanu, pentru că așa îl chema, îi zice secretarului:

–Ian adă-l pe băiatul acela de la ușă. Tu ai cântat aseară?

– Da, spun eu.

–Măi da` tu coși bani, măi biete!

– De-aș fi avut bani, aș avea unde trăi.

S-a uitat ce rezerve de apartamente mai avea și am trecut fără rând, fără comisie. Taman se construia Botanica Nouă. Se făceau blocuri bune: câte cutremure au fost, nici o crăpătură nu au avut. M-au repartizat într-un bloc pe str. Independenței la intersecție cu str. Traian. Am primit un apartament cu o cameră, mai mult nici nu-mi trebuia.  

În `76 am mers într-un turneu cu Codreanu în Cehoslovacia, la festivalul „Hudby”. Era Gosconcert, Moscova organiza concertele, nu Moldova. După revolta din `68 era nevoie de puțină artă pentru a limpezi apele. Am fost prin toată Cehoslovacia: Ostrawa, Karlovy Vary, în cele mai scumpe hoteluri. Mă minunam de ce luxuri există în lume, pe când noi trăiam în sărăcie lucie. Cineva din securitate de acolo ne-a spus să vorbim doar moldovenește. Pe atunci se spunea moldovenește, limba română era exclusă. Nu voiau să arătăm că am fost rusificați, pentru că și la școală vorbeam și scriam rusește.

În Praga ne-am oprit într-un hotel mare și frumos. Eram în grup câte trei persoane și un securist care pâra ce vorbea unul sau altul. Venim noi într-o zi la masă în restaurantul hotelului. Era supă și niște chifle în loc de pâine. Noi, muzicanții, nu ne-am săturat. Unul, înalt de vreo 2 metri, se ridică în picioare și strigă  „Oфицант, хлеба!”. Toți din restaurant au întors capul înspre el. „Сейчас будет вам хлеба!”, spune șefa sălii. Peste câteva minute vedem o fată înaltă, bălaie, cu o tavă plină cu pâine și deasupra înfipt flagul rusesc. Toată sala a început să râdă în hohote de noi, cei rusificați. De atunci nu am mai intrat în acel restaurant.

După Cehoslovacia, Maria Codreanu pleacă la Moscova, iar eu mă mut la „Contemporanul” la Mihai Dolgan. Dolgan îmi spune „Iulian, să vii cu un cântec nou”. Îl sun pe Petre Teodorovici, compozitor, muzician la clarinet și saxofon, și îl rog să îmi dea un cântec. El îmi spune că nu are nimic:„sunt la filarmonică, poți să vii și om vedea ce găsim. Am patru poezii din care putem alege textul”. Era 30 aprilie spre 1 mai, Ziua Truditorilor, când toți se veseleau, mâncau și beau. Eu aveam vreo 3 ruble în buzunar, cu care am cumpărat o sticlă mică de coniac. I-am turnat lui Petre 50 de grame, mie 25, și am început să lucrăm cu poeziile.

Am ales poezia „Melancolie”  a lui Vieru. Pe atunci nu prea îl cunoșteam, dar avea un text frumos. Însă am avut tupeul să schimb unul din versuri. Era scris „misterios cocor”. Nu prea se potrivea în cântec și am schimbat în „misterios amor”. L-am lăsat pe Teodorovici pe o oră să compună melodia și am ieșit afară. Eram flămând, dar mă hrănea gândul că voi avea în seara asta un cântec. Apoi m-am întors să ascult ce a făcut Petre. Mi-a cântat introducerea, dar când ajunge la refren îmi spune că e prea simplu și nu poate găsi melodia potrivită. Eu încetișor fredonez „Ehhh, melaancoliee, dulcee melodiee”. Iată și melodia la refren, simplu ca roata. Îi zic lui Petre „Cântecul acesta va ocupa locul 1 în tot imperiul sovietic”. Și așa a fost.

Am ales poezia „Melancolie”  a lui Vieru. Pe atunci nu prea îl cunoșteam, dar avea un text frumos. Însă am avut tupeul să schimb unul din versuri. Era scris „misterios cocor”. Nu prea se potrivea în cântec și am propus „misterios amor”.

Primul concert cu cântecul „Melancolie” a fost la Stăuceni. Îi spun lui Petrică: „Sună Ninei Krulikovski și invit-o la Stăuceni”. La primul concert a fost bis.

Peste o săptămână plec cu „Contemporanul” în turneul Chișinău – Magadan, la capătul Rusiei, de lângă America. Ne oprim mai întâi la Moscova la firma „Мелодия”, cea mai bună firmă de atunci, să înregistrăm cântecul „Melancolie”. Cântă mai întâi orchestra, o orchestră foarte bună, și pe urmă eu înregistrez vocea în 2 variante. Teodorovici îi propune lui Dolgan să o invite pe Sofia Rotaru. Era în acel moment și ea la Moscova. A venit, a ascultat cântecul și a spus „Îl iau”. A doua zi înregistrează, a treia zi deja îl cânta. Sofia Rotaru i-a făcut piesei aripile cele mari.

Ne-am pornit în turneu. Până la Ural a mai auzit lumea de noi. Am trecut în Asia deja, în Tadjikistan, Turkmenistan. Aveau ei pe atunci un Prim Secretar Milan Kuliev.  Eu cântam „Melancolie, dulce melodie”, și toți credeau că le cânt despre secretarul lor.

 Ne continuăm drumul spre Magadan. O săptămână am mers cu trenul. Tot BAMul de 3 mii și ceva de kilometri. Ajungem pe peninsula Kamceatka. Acolo foarte des țâșnesc gheizerele, iar cutremure – de 3-4 ori pe zi. Am fost cazați într-un bloc cu 13 etaje, într-o cameră cu Suruceanu. Mă speriam rău când erau cutremurele. Îi spun lui Suruceanu că mă dau până jos pe țeava prin care trece apa de ploaie: „măi nebunule, stai cuminte”. A povestit și Suruceanu cazul ăsta la Biblioteca Națională.

Încă o situație. Ne întorceam acasă prin Krasnoiarsk, dincolo de munții Ural. Trebuia să zburăm cu un biplan. Am urcat tot echipamentul și ne-am pornit. În timp ce zburam, se oprește motorul. Pilotul, speriat, trebuia să aterizeze. Manevra biplanul prin tundră, printre copaci. Cu greu, dar nevătămați, ne-am oprit. În locul unde am aterizat, am întâlnit niște crescători de reni. Ei trăiesc în niște căsuțe mici. Căutau rachiu, ei îi mai zic „огненная вода”. Îți dădeau șube de urși pentru o sticlă de tărie. De la ei am plecat cu o pereche de coarne de cerb, pe care le am și azi acasă, îmi prind hainele de ele.

Am fost mai peste tot cu concertele. Mi-am făcut și o hartă cu țările în care am avut turnee, cu ziua, luna și anul. I-am arătat harta lui Liviu Știrbu: „Măi, Iulian, măi, formidabil”. Mereu sălile erau arhipline, oriunde nu ne-am fi dus. Pentru cei ce nu ne știau limba, noi eram ca italienii. Limba română e cantabilă, fără îndoială, e foarte frumoasă.

Prin anii `80 se asculta mai mult muzică rusească. Cine era lângă Prut, ascultau românească. Toți umblau cu radiourile subțioară și căutam vorbă românească: Dan Spătaru, Constantin Drăghici.

Muzica pe care o ascultă tineretul azi nu prea e bună. Nu e melodicitate, nu e armonie, gălăgie multă. Îmi plac totuși băieții Advahov, ei fac muzică solidă, și Botgros, Șeremet. Unii interpreți chiar îi întrec pe cei ai românilor. La noi se respectă un cod al ținutei, există o oarecare disciplină.

Acum trăiesc în Chișinău. Mă plimb des pe lângă lacul din Valea Morilor, prin Centru. Am avut norocul să văd multe țări și orașe, dar casa mea este și va fi Chișinău.