Colega noastră Cristina Dicusar, bibliograf al Secției „Memoria Chișinăului”, a participat la ancheta revistei BiblioPolis. Vă îndemnăm să lecturați impresiile și amintirile Cristinei cu referire la orașul ei de baștină.
1. Care este prima dumneavoastră amintire legată de Chișinău? Cum s-a schimbat, în timp, acea prima percepție a urbei?
M-am născut la Chișinău și despre oraș am fragmente de amintiri din perioada când eram foarte mică. Atunci mi-am format acea primă impresie despre oraș. Un oraș care, pentru mine, era tot cuprins în acel unghi de 90 ̊ pe care îl face strada Alecu Russo cu strada Nicolae Dimo, un spațiu care mi se părea imens. Îmi tot răsar în minte iernile și curtea plină de zăpadă, parcul de la Râșcani, o stradă zgomotoasă (Alecu Russo). Mi-e greu să mă opresc la o singură imagine, la o singură amintire. Poate doar una dintre ele îmi stăruie în minte: trotuarul ud de lapoviță, niște gherete cu dulciuri (anii ’90) și o vânzătoare încercând să-mi dea o urechiușă pe degeaba. Să fi avut trei ani? Dar episoade de acest gen se tot întâmplau și mai târziu, când mergeam la cumpărături, de regulă cu mama sau bunica. Chiar dacă rareori acceptam ceva de la străini, retroactiv, gestul acesta al vânzătorilor, care probabil o duceau și ei greu, de a dărui din ce aveau, mă emoționează. Nu cred că oamenii din Chișinău s-au schimbat prea mult și se zice că oamenii fac locul. Acum Chișinăul e un oraș care, la suprafață, se schimbă foarte repede (spre bine, cred eu). Esența, oamenii, au rămas la fel: calzi și familiari. De familiaritatea și căldura asta duc lipsă deseori când merg în alte orașe.
2. Ce străzi, parcuri, clădiri, piețe etc. ale capitalei noastre reprezintă pentru dvs. o deosebită valoare afectivă, intelectuală, existențială? Unde vă simțiți bine în Chișinău și de ce?
Unele parcuri, curți, cartiere în care / în preajma cărora am trăit îmi sunt cele mai dragi. Parcul de la Râșcani, de care mereu mi-e dor; izvorul din parcul „Valea Trandafirilor”, prima mea Școală, nr. 32, Biserica Ciuflea lângă care trăiam, str. Negruzzi.
Apoi prima mea bibliotecă, „Ion Creangă”, unde mergeam cu bunica. Teatrul „Luceafărul” și Teatrul Național „Mihai Eminescu”,unde lucrau părinții și coridoarele cărora le știam pe de rost. Mă simt mereu ca acasă la bibliotecă, atât la cea Națională, cât și la cele municipale, unde îmi place să citesc, să împrumut și să descopăr cărți. Mă simt bine în zonele vechi, mai liniștite, ale Chișinăului,
în pădurile de la marginea orașului; în curtea Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, unde e întotdeauna liniște și unde găsești un copac cu frunze uriașe (să fie Paulovnia?); în librăriile Cartier, Cărturești, Librarius, Cartego, care devin zone culturale centrale și unde, pe lângă vânzări, se pune accent pe promovarea culturii, pe imaginea librăriei, dar și a autorilor; în localuri ca Tucano, CoffeeMolka, Uptown, Marlene, Bonjour, EliPili etc. Un alt loc drag este Muzeul de Etnografie, una dintre cele mai vechi instituții culturale din Republica Moldova, care are și o bibliotecă și un parc în spate.
3. Cum ați defini sintagma „Chișinăul meu”?
Aș zice că e un oraș foarte mic, raportând la suprafața pe care o ocupă actualmente (123 km2), e un oraș redus la amintiri, la senzații, la câțiva oameni apropiați, la câțiva colegi și cunoscuți, la câteva locuri de care sunt legată afectiv sau cultural.
Sursa:
„Chișinăul meu” : ancheta „BiblioPolis”. In: BiblioPolis. 2021, vol. 82, nr. 3, pp. 11-12.
Chișinău, orașul meu 