.

.

O nouă zi, o nouă rundă de întrebări-răspunsuri din ancheta revistei „BiblioPolis” cu dr. Elena Ungureanu, șefa Secției Studii și cercetări, BM „B.P. Hasdeu”.

1. Care este prima dumneavoastră amintire legată de Chișinău? Cum s-a schimbat, în timp, acea prima percepție a urbei?

Nu știu dacă prima, dar printre primele mele amintiri legate de Chișinău se numără parcul, treptele și lacul de la Valea Trandafirilor (Dolina Roz). Copii fiind (13-15 ani), veneam în fiecare vară la Chișinău, la o rudă de pe tată, stabilită în capitală. Veneam cu treabă, să ne cumpărăm, eu și cu soră-mea, genți pentru școală și câte-o haină pentru zilele mai friguroase.

Chișinăul mi se părea o metropolă cam mare și nu înțelegeam nici unde începe, nici unde se sfârșește. La oraș era orice, doar că trebuia să știi unde. Noroc de verișoara noastră, născută în capitală, care ne-a purtat atât cât a știut ea, pe la cinematografe, la zoo, în troleibuze cu călătoria de la un capăt la celălalt al orașului cu doar 5 copeici, troleibuze care coborau de pe str. Tolbuhin în vale cu un sunet nefiresc pentru urechile țărăncuțelor de la Nisporeni; apoi, prin parcuri, pe la concerte, la izvoare, la roata dracului, la alte caruseluri, la fiecare colț unde se vindea înghețată, la UNIVERMAG, unde căscam gura după tot felul de mărfuri care nu se găseau în hozmagurile de la țară, la Palatul Național sau la Palatul Sindicatelor, unde s-au dat câteva concerte pentru copii cu corul Radioteleviziunii, unde cânta și verișoara noastră. Amintirea de neuitat (pe care am repetat-o și cu copiii mei) a fost vizitarea Muzeului de Etnografie (Kraevedceskiy Muzei), unde am rămas holbată la oasele extratemporale ale unui dinozaur incredibil. După câte-o săptămână de voiaj, reveneam fericite acasă, de parcă am fi vizitat Parisul. Era sfârșitul anilor ’70 – începutul anilor ’80.

2. Ce străzi, parcuri, clădiri, piețe etc. ale capitalei noastre reprezintă pentru dvs. o deosebită valoare afectivă, intelectuală, existențială? Unde vă simțiți bine în Chișinău și de ce?

Mă simt bine și într-un restaurant de elită, și într-o piață cu vechituri.

– Str. E. Coca, unde se aflau căminele Institutului „Ion Creangă”, este amintirea tinereții mele fugare de studentă. Și, bineînțeles, str. Ion Creangă, de-a lungul Dendrariului de azi.

– Alma mater, Universitatea crengiană, cu colegi și profesori care m-au marcat. Intrarea în oraș dinspre Bucovăț, o poartă invizibilă într-o peșteră urbană. Autocarele mari și greoaie care mă aduceau luni dimineața la facultate, cu ochi îmbătați de (ne)somnul de acasă, la părinți.

– Podul de pe lacul din parcul „La izvor” din sectorul Sculeni (ah, un fel de pod Mirabeau), unde am fost sărutată prima dată de Mihai.

– Str. Mihai Eminescu (azi Nicolae Costin), odăița dragostei noastre.

– Nunta la restaurantul „Butoiaș”, din care n-a rămas azi nici măcar vrana.

– Maternitatea nr. 1 (vizavi de MallDova), pe lângă care trec plină de emoție de fiecare dată.

– Piața Marii Adunări Naționale, 31 august 1989. Călin, participant la primul eveniment istoric din viața sa la doar 2 ani, îmbrăcat într-o cămașă națională de-a bunelului său Gheorghe.

– Maternitatea nr. 2 (vizavi de Teatrul „Eugène Ionesco”), rostul față cu absurdul, emoție pură.

– Academia de Științe (bd. Ștefan cel Mare, 1) – toată viața mea profesională s-a depănat aici. Am lăsat-o fără regrete, după trei decenii de căutare de sine, și am plecat mai departe. Ca și toată independența noastră, azi, AȘM se zbate în căutarea identității.

– Editura „Știința” (str. Academiei, 3) – 10 ani din viața mea profesională pașii m-au dus zilnic către porțile ei. Cca 70 de cărți citite și recitite, cu semnătură de redactor. Experiență, relații, „simț enorm și văz monstruos”.

– Institutul de Dezvoltare a Societății Informaționale (str.Academiei, 5A) – din 2007 am găsit acolo un colectiv tânăr de excepție, care mi-a deschis ochii la extensiile abilităților umane pe care le poate aduce tehnologia informației. Da, și riscurile ei uriașe.

– Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” (bd. Ștefan cel Mare, 148) – instituție care mă încântă și mă decepționează, mă restartează și îmi dă speranțe.

3. Cum ați defini sintagma „Chișinăul meu”?

Sunt de mai bine de trei decenii chișinăuiancă. Sunt chișinăuiancă? Chișinăul meu e atât unul banal, cât și unul exploziv, atât unul cultural, cât și unul subcultural. E rusesc și românesc totodată, roșu sau galben în preajma alegerilor. Verde vara, gri în iernile fără zăpadă. Chișinăul meu sunt, bătătorite de picioarele și gândurile mele, aceleași drumuri dinspre Miorița pe Asachi, pe Mateevici, coborând pe Eminescu sau pe Alecsandri, da, și pe Pușkin, până la intersecția cu marele bulevard central. Chișinăul meu sunt oamenii cu care sunt rudă, apropiată, (ne)cunoscută sau prieten; oamenii cu care am fost și sunt colegă, cu care am lucrat la nașterea cărților, iar mai nou, oamenii cu care punem la cale, în centrul centrului urbei (loc unde se află BIBLIOTECA MUNICIPALĂ, cea din stânga monumentului lui Ștefan cel Mare, cea care mă hrănește, începând din ziua când s-a declarat pandemie) – proiecte, idei, planuri, rapoarte, cu cuțite și cu hartă – toate legate de CARTE.

Un păienjeniș de instituții și străzi care se vor culturale. Chișinăul meu este acest apus superb de soare pe care îl văd chiar în acest moment din geamul de la etajul III al Bibliotecii. În față stă demn și neclintit un Ștefan pe care l-am tot clădit în timp cu privirea, zidind un text despre Chișinău.

Sursa:

„Chișinăul meu” : ancheta „BiblioPolis”. In: BiblioPolis. 2021, vol. 82, nr. 3, pp. 30-32.