Pictoriță și critic de artă, Elena Bontea s-a născut la 10 noiembrie 1933 la Drăgănești, județul Bălți. A făcut studii la Școala Republicană de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” (1957) apoi la Institutul de Arte Plastice „Ilia Repin” din Leningrad (1966). Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova.

Distincții: Ordinul Republicii (2024), Premiul de Stat al Republicii Moldova pentru opera Omnia (1996), Ordinul „Gloria Muncii” și Medalia „Meritul Civic” (1996), Ordinul de Onoare (2013). Din 2001 este Maestru în Artă.

Când ați venit în Chișinău pentru prima oară? Cum vi s-a părut orașul?

Prima dată am venit la Chișinău la vârsta de 13 de ani, era anul 1945. Am venit cu mătușa, și ne-am dus la piață, la magazinul «Химсбыт», să cumpărăm niște vopsea. Circul se afla chiar în piață, în cort. Văzându-l, i-am zis mătușii că nu mă duc de aici, până când nu merg la circ. Ea a fost nevoită să cumpere bilete… Era un circ rudimentar, cu scaune improvizate. Dar mie atunci mi se părea că ăsta e circul din Paris, nu altul!

Unul din trucuri a impresionat-o mult pe mătușă: într-o cutie s-a băgat cineva, cutia s-a deschis, iar acolo nu mai era nimeni. Mătușa stătea și își făcea cruce, că nu-i curat.  Da’ eu râdeam de doamne ferește!  „M-ai adus aici la dracu, m-ai adus la dracu!”, spunea mătușa. Imaginea asta mi-a rămas pentru toată viața.

Povestiți-ne despre familia Dvs.

Au avut loc multe evenimente triste, familia mea a fost deportată în Burat-Mongolia, eu am rămas singură. În noaptea când au fost deportările, eu nu eram acasă, eram la o mătușa în vizită, am stat două zile acolo, și în timpul ăsta i-au deportat pe mama, bunica, fratele mai mic, sora mai mare și alta mai mică decât mine, sora mamei. Toți au fost deportați. Anul 1949. Dar eu am rămas. Aveam 17 ani. Rudele se temeau să mă țină, să nu-i ducă și pe ei în Siberia, și doi ani eu am umblat așa, fugară.

Sunteți o tânără care a venit din provincie să studieze, de unde a venit dorința să pictați?  

Timpul trecea, eu am trecut de vârsta școlară și nu știam ce să fac. Mama, atât de departe, nu mă poate ajuta cu nimic… Eu am terminat clasa a 5-a și cu mare întrerupere am venit înapoi în sat și i-am rugat să mă primească în clasa 7-a. După ce am terminat clasa 7-a eminentă, am venit în Chișinău. Atunci clasa a 7-a era școala medie neterminată. Și iarăși, mătușa mea spunea, că eu trebuie să mă duc la școala de medicină, să fiu soră medicală. Da’ eu am zis, bine, mă duc până la Chișinău și acolo văd ce fac. Și m-am dus la școala de medicină, dau atestatul, ăștia zic, scrii cerere, ești eminentă, fără examene te primim. Dar eu nu vreau să scriu cerere. Da’ de ce? Fiindcă eu nu vreau să intru la medicină. Mătușa mea zice: „Cum așa! Te-ai dus la Chișinău, am cheltuit bani și tu nu vrei?”. Eu am ieșit în curtea spitalului, Spitalul nr. 1 era vis a vis de Institutul de Medicină, în curtea aceea era și Școala unde se pregăteau surori medicale. Și am început să insist, nu, nu mă duc, nu mă duc! Da’ unde vrei, fato, unde vrei?!,  La pictură vreau!, zic. Dar ce te-a trăsnit la cap aceasta pictură!? Și în felul ăsta m-am dus la pictură, am dat examene numai pe specialitate și am intrat.

Nu pot să spun că am fost din copilărie desenator iscusit și că mă atrăgea pictura atât de mult… Țin minte, când eram în clasa 1-a, am desenat un măr, eu am făcut cu creionul așa ceva rotund, și mama mă întreabă ce v-a dat pe-acasă? Ne-a dat să desenăm un măr. Ian arată! Eu când l-am arătat, mama s-a uitat și zice Da’ păi asta e măr? Eu zic, da, e măr. Și ea a început să facă umbra, cu degetul, și eu am rămas cu gura căscată. Ea a făcut volum!

De unde știa mama să picteze? 

Mama a terminat aici în Chișinău o Școală de Fete, un fel de colegiu unde a învățat și Valentina Rusu-Ciobanu și Eleonora Romanescu. Vis-a vis de Universitate, a fost cândva un Liceu de fete de lucru manual și acolo se făcea desenul. Mama era acolo la broderie, dar toate treceau desenul…

Pe urmă, primul desen pe care eu l-am făcut a fost un taur pe care eu l-am desenat cu cărbunele pe peretele alb din spatele casei bunicii.  Acest desen eu îl păstrez ca memorie, el este și în albumul meu de pictură.

La școală eu eram un copil retras, țin minte învățătoarea din timpul românilor a pus pe perete un tablou din cabinetul de zoologie și zice, desenați. Acolo era un cal în culoare, m-am uitat și am făcut. Pe urmă toată clasa s-a adunat și râdeau de ce am desenat eu acolo. Nu știu, mare desenator eu nu am fost. Dar de unde s-a luat că eu vreau să pictez? Trăiam la mătușă în raionul Orhei, acolo era o fabrică de covoare și o tabără, iar mătușa mea era acolo – ea era croitoreasă tare vestită. Și veneau acolo pictorii din Chișinău: Serghei Ciocolov, Ana Baranovici, veneau și își făceau studiile. Iată așa am intrat la Școala de pictură, datorită acestor pictori. Eu am văzut ce fac ei.

Atunci mătușa a spus Și acum ce facem? Ne ducem la Ana Gheorghevna Baranovici. Ne-am dus la dânsa și mătușa i-a zis: „Lenuța vrea să intre la pictură”. „Ei hai, soțul meu chiar predă acolo, ne ducem la atelier să vorbim cu Dmitrii” (Dmitrii Sevastianov, cunoscut pictor basarabean). „Mitea, iaca fetița asta vrea să intre la pictură, vorbește tu cu dânsa”. Am rămas eu cu dânsul și el întreabă: „dar de ce nu vrei la medicină?” „Eu vreau să fiu pictor”. Iar el zice „Tu nu știi ce însemnă să fii pictor. Asta este o profesie foarte grea. Tu nu vei avea sărbători, petreceri, nu vei avea familie cum trebuie. Tot timpul o să te gândești la pictura asta, o să fii nemulțumită”. Mi-a zis toate părțile negative. „Ești o fetiță bine, faci medicina, ai să te măriți, ai să ai copii ca toată lumea”. Eu am ascultat, am ieșit și am scris cerere ca să intru la Școala de pictură.

Cum ați început să cunoașteți Chișinăul? Care a fost primul loc de unde a început explorarea orașului ? De ce stradă/casă/curte etc. vă amintiți în mod special?

Am intrat la Colegiul de Arte Plastice. Erau 3 clase și două camere pentru cămin: o cameră a băieților și o cameră a fetelor. Eram mai mult de 8 fete în cameră, de la diferite cursuri. Din anul I eram doar 2 fete, din anul 4 era numai una. Nu aveam nici spălătorie, nici toaletă, nimic. Toaleta era în curte. Ne spălam într-un subsol. Era un primus de gătit, pentru toți. Eu nu găteam nimic la el. Vizavi de școală se vindeau roșii, o copeică kilogramul. Îmi plăceau foarte mult legumele. Îmi cumpăram câte un kilogram de roșii pe care îl mâncam într-o singură zi. Vizavi de colegiu se afla căminul Institutului de Medicină, de la bufetul lor îmi cumpăram covrigi de câteva copeici, foarte gustoși pe atunci. Văzusem o dată un anunț de la Franzeluța la televizor, în care se spunea că cumpărătorii pot să le scrie doleanțe despre ce ar vrea ei ca Franzeluța să producă. Și eu am scris că vreau covrigi din anii ‘60.

Noi primeam în anul întâi bursă de 12 ruble. Nu mergeam niciodată la cantină. Pe urmă o colegă s-a transferat la Institutul de Medicină, și începuse să mă cheme la cantină să mâncăm felul întâi împreună.

Școala de pictură era pe str. Serghei Lazo. După, școala a fost transferată în altă clădire, în locul ei rămânând Arhiva de Stat. Ultimii doi ani de școală i-am trăit într-o cămăruță mică, la gazdă.

Povestiți-ne despre Școala de Pictură de atunci

Eu aveam colegi de prin sate, eram un contingent de moldoveni, în jur de 9 copii. Unii aveau și 15 ani, dar eu aveam 18, fiindcă am întârziat. În grupa mea era și Vasile Toma, un băiat așa de bun și de cuminte. În toată grupa eram 2 fete, eu și Elena Rotaru. În afară de Vasile Toma, printre băieți mai era și Gheorghe Munteanu (pictor), Gherlovan care a terminat la Minsk și apoi a devenit pictor principal la Teatrul de Operă de la Minsk, Daghi care predă la Institutul de Arhitectură, la institutul de arte a predat.

Din toată grupa numai eu și Vasile Toma învățam, restul erau care nici tabla înmulțirii nu știau. Era o sărăcie lucie atunci prin Chișinău, iar profesorul de matematică își dădea seama că fără bursă elevii o să moară de foame, nimeni nu o să-i ajute. Când era ziua examenului, profesorul ieșea afară, chipurile avea treabă în cancelarie, iar eu cu Vasile ajutam colegii la test (dar ei nici semnele de la algebră nu le știau, profesorul spunea „Măcar semnele să le puneți corect!”). Până la urmă, au terminat ei cumva. La disciplina de specialitate erau băieți buni, talentați.

Cine au fost profesorii dvs. la Școala de Artă? Cine v-a influențat creativitatea? Cu cine ați fost în relații de prietenie?

În anul 2 l-am avut ca profesor pe Vladimir Ocușco. Avea terminat Institutul din Iași, era un om cu carte, vorbea o limbă frumoasă. În anul 3 a venit un profesor și mai bun ca Ocușco – Rodion Alexeevici, venit din Odesa. El absolvise în Rusia. Pe urmă fusese Alexandru Klimașevski, la fel, foarte bun pedagog. Și el spunea „Бонтя сразу не понимает, но если она понимает, то у нее в голове это на всю жизнь!”. Băieții, ce-i drept, erau mai ageri.

Pe urmă, la școală (anii 50, înainte de moartea lui Stalin) era o sărăcie mare și trebuia să stai într-un rând extraordinar de mare ca să îți dea o porție de pâine. Pe strada Miciurin (acum Maria Cebotari), mă duceam la magazin, stăteam în rând în frig și în mizerie, îmbrăcați foarte slab. Stând așa în rând, s-a apropiat de mine o femeie și a zis: „hai cu mine” și mă luase înaintea ei în rând ca să ajung mai repede la pâine.

După ce murise Stalin, la radio mergea doar muzică funebră. Eu plângeam, lumea credea că îl jeleam pe Stalin. De fapt, plângeam după bunicul meu, care murise în anul deportării, el a murit în ianuarie și vara a fost deportarea. Dar el așa de mult m-a iubit și eu l-am iubit pe el, încât eu pe fonul la muzica funebră plângeam. Și toți îmi spuneau „dar nu mai plânge atâta după Stalin!”.

Dar la școală nici nu știau că ai mei sunt deportați. Nu se putea de spus așa ceva. Dacă vorbeam despre așa ceva, atunci puteau să mă trimită în Siberia. Eu nici în „comsomol” nu am intrat. Învățam bine, și în fiecare săptămână mă chemau „să mă prelucreze” ca să intru în „comsomol”. Toți băieții au intrat, dar eu nu. Mă temeam că trebuia să scriu o autobiografie. Dacă era să scriu că părinți nu sunt cu mine, până la urmă erau să descopere că sunt deportați, iar pentru minciună puteam face închisoare. Ca să fac așa o șmecherie, m-am abonat la Pionerskaia Pravda. Îmi spuneau „Bontea, cât o să mai umbli așa? De ce nu intri în comsomol?” și eu le ziceam că nu sunt pregătită, că cel mai mult îmi place ziarul Pionerskaia Pravda.

Cum arăta orașul la începutul anilor ’50? Existau urme de război sau orașul fusese deja reconstruit?

Eu am ieșit la pensie în ’88, aveam o pensie de 120 de ruble, mă gândeam cum o să trăiesc eu cu atâția bani. Cu timpul aveam și niște contracte ba cu Moscova, ba cu Ministerul de aici, și îmi ajungeau bani.

După război, gara încă era rudimentară, cinematograful era în locul Casei Guvernului. Încă mai vedeai case vechi, dărâmate. Țin minte că lucra biserica, mă duceam uneori la Sobor, se afla în locul Catedralei de astăzi. După anii 60 au stricat Clopotnița. Tot timpul era ceva în construcție. Țin minte, când am dat examenele, trăiam la Ana Baranovici, pe str. Ismail (era o casă repartizată pentru membrii Uniunii Artiștilor, trăiam cu Sevastianov și Barnovici). Încă nu erau calorifere, făceam focul în sobă. Ana Gheorghevna a trăit în casa aceea până în ‘80, când au dărâmat-o. I s-a dat o locuință cu o cameră la Botanica. A trăit peste 90 de ani. A fost  o femeie extraordinară. Atât de mult m-a ajutat. Pe lângă faptul că era o pictoriță înzestrată, lucra întotdeauna.

Pe atunci încă mergea tramvaiul în Chișinău. Pe strada Lenin circula troleibuzul de acum. Știu că Ana Baranovici spunea că „tu te urci în troleibuz și mergi până la Lazo”, dar eu, fiind de la țară, mă temeam de tehnică. Așa că mă trezeam cu noaptea în cap ca să reușesc la școală (până când s-au terminat examenele de specialitate) și mergeam pe jos de la Ismail până la Serghei Lazo.

Am călătorit foarte mult. Am fost în vreo 17 țări: India, Nepal, Israel, Suedia, în Republica Mali; am fost trimisă de către ambasada de la Moscova cu o expoziție de-a mea în Germania, Austria.

Totuși, datorită vârstei pe care o aveam atunci, mi-au rămas amintiri frumoase, în ciuda lucrurilor rele ce se întâmplau. Ieșeam cu fetele seara la plimbare pe str. Lenin, câteodată aveam și cavaleri cu noi de la școală și priveam cum lumea se distra. Pe strada Lenin încă nu era monumentul lui Lenin, pe urmă a apărut. Totuși, era pavat. Lumea se plimba de la Serghei Lazo până la Univermag (acum „Gemenii”). Femei rusoaice cu pălării, foarte frumos îmbrăcate cu haine din Germania, se plimbau la braț cu ofițeri (erau soții de ofițeri). Fetele mai mari din școală râdeau: „Ai văzut-o pe aceea? Era în peignoir!” (femeia credea că era rochie de seară, dar de fapt era peignoir).

Erau foarte multe flori în Chișinău. Te dogorea mireasma lor.

Eu trăiam numai la rusoaice la gazdă. Și erau femei foarte cumsecade. Una avea casă la curte, și trăia cu fiica și nepoțica. Toate patru trăiam într-o cameră. Bucătărie nu aveau, era un colțișor unde se făcea mâncare. Eu nu făceam mâncare niciodată. Știți, la vârsta ceea parcă nici nu trebuia mâncare. Vara, când aveam practică, nu mâncam nimic, îmi cumpăram o înghețată și asta era mâncarea. Era foarte gustoasă înghețata de atunci. Produsele de atunci erau naturale, totul era gustos. Înghețata de astăzi nici nu miroase a plombir, ca înainte. Când învățam la Leningrad, după fiecare examen, alături era un magazin de înghețată, cu Liuda Toma (Ludmila Toma, dr. in studiul artelor) ne duceam să luăm înghețată. Sau cînd mergeam la vreo expoziție la Ermitaj, la fel, luam înghețată. Era o plăcere. Acum nici nu te poți apropia de înghețată, nu e calitatea de atunci.

Ați lucrat la Muzeul de Artă din Chișinău, povestiți-ne despre această experiență.

Ne duceam la expoziție, la Muzeul de Arte de pe str. Lenin. Eu am și lucrat la acel muzeu timp de 10 ani ca „младший научный сотрудник” (cercetător științific stagiar), făceam și lecții, mă trimiteau și în raion cu expoziții, făceam cataloage (curator la cataloage), făceam expoziții, veneau multe expoziții de la Moscova, expoziții din muzeul orientului, expoziții personale, de la Мuzeul Rus. Veneau de acolo cu un curator, el spunea cum trebuie de făcut excursia. Eu ghidam în română, Liuda (Ludmila Toma), când trebuia, în rusă.

Doamne, ce frumusețe era clădirea asta! (despre muzeu) Ce uși, ce ferestre bune. Atâția ani s-a păstrat, și în doi-trei ani s-a stricat. Am trecut odată, nu demult pe acolo și mi-am făcut cruce. (Special au făcut așa, ca să acapareze clădirea, să își facă schemele, cum ar fi, de exemplu, hotelul cu multe etaje la poarta muzeului, nu-i nici în clin nici în mânecă acolo). Muzeul era cea mai frumoasă clădire din Chișinău, și alături, casa lui Kligman, tot foarte bine păstrată. Țin minte când directorul a făcut reparație, pereții erau acoperiți nu cu tapet din hârtie, dar din mătase naturală. Lucrătorii au aruncat bucățile de mătase afară, iar eu am luat câteva din bucăți pentru draperii. Era un roz așa de frumos, pal, atât de delicat și bine făcut. În casa Herța era un trumeau înalt până în pod, din lemn de lămâi; niște măsuțe, fotolii, pe care apoi le-au dat la teatrul „Pușkin”. Fiecare obiect era o piesă de artă. Atunci a fost director Ion Jumati – cel mai bun director de muzeu. El m-a angajat la muzeu. Ion Jumati mi-a fost pedagog. El era ca pâinea cea caldă. Era în curtea muzeului o clădire, unde și-a făcut atelier. Și mereu mă chema să îmi arate lucrările lui. El era un pictor foarte bun, cu un sentiment cald al culorii, al formei. Făcea un „nonsoțrealism” rece, cu un fel de blândețe, ca ceva foarte personal. Cum era el, așa și pictura. Datorită lui am început să prind gustul picturii. În fiecare zi de odihnă el organiza ateliere de lucru cu toții împreună: Romanescu, eu și Jumate. Aveam natură, portret, bărbat, femeie, câteodată și nud aveam. În așa fel, eu aveam lucrări făcute chiar în muzeu. A făcut foarte mult pentru noi. Jumati avea atelier aici, la etajul doi (acum este Stâciuc în locul lui).

Directori de muzeu au fost Ion Jumate, Tudor Zbârnea (cei mai buni directori pe care i-am avut), Igor Vieru, MIhail Petric. Tudor Zbârnea atâtea expoziții aducea, atâta reparație a făcut, a obținut milionul de la români. Nu demult a fost în Kuwait la expoziție. Un domn frumos, prezentabil, cultivat.

Aveați mulți vizitatori?

Eu veneam acasă fără voce. Atâtea excursii! 8-9 excursii pe zi. Nu reușeam să termin una, că la ușă deja stătea un alt grup mare. Institutul de medicină foarte des venea. Mie îmi plăcea lucrul de la muzeu. Am lucrat și în arhivă. Lucrul de la muzeu mi-a lăsat urme. Așa cum aveam grijă de exponatele de la muzeu, am grijă acum de lucrările mele, să nu fie praf, să nu se deterioreze, să nu fie vătămate.

Ați făcut 11 portrete ale scriitorilor celebri –  Nicolae Costenco, Petru Cărare, Ion Vatamanu, Nicolae Esinencu …  Poate vă aduceți aminte ceva interesant despre cum le-ați desenat?

La consiliul scriitorilor, cineva propunea să se facă portretul unui scriitor. Mă chemau și mă întrebau dacă vreau să îl desenez. Primul portret a fost unul care nu l-a văzut pe personaj – e vorba despre Nistor Tabac, al doilea a fost Ramil Portnoi, care tot nu și-a văzut portretul (am fost la dânșii acasă, era soția lui, el deja decedat. L-am pictat după fotografiile pe care le-am văzut prin casa lui. Ramil Portnoi a scris piese. Iată acum o să îl văd la muzeu expus, acest portret). Pe urmă a venit Emilian Bucov. Am mers la el acasă împreună cu soțul meu Andrei (scriitorul Andrei Burac). Am făcut niște schițe din ceea ce am memorizat din trăsăturile lui și atîta tot. Când a văzut portretul, a fost foarte mulțumit, a zis că seamănă foarte mult. Peste câțiva ani, primesc o altă comandă – să fac portretul lui Nicolae Costenco. Am mers la el acasă, să îi spun că am așa o comandă și dacă este de acord. El zice „Fată hăi, eu nu știu cum tu lucrezi, dar încearcă!”. Era cam repezit, nu te primea deloc aproape. Apoi, când a venit la atelierul meu de la Botanica, a început să declame în rusă, română, franceză. Era un om foarte interesant. În ‘40 a fost luat și dus în Siberia. El povestea cum era un fel de brigadier acolo și în pădurile din Siberia a întâlnit-o pe soția lui Maria, la tăiat lemne, tot din Moldova era. A avut copii cu dânsa. Ei trăiau pe str. Lenin. Unde au trăit ei stă un bust acum. Eu desigur că l-am desenat cu o cupă în mână, pentru că m-a impresionat istoria lui, cum a  băut din plin amarul vieții. El este menționat și în cartea lui Călinescu – „Istoria literaturii române” (avusesem cartea, dar am făcut-o cadou. De fapt, eu am dat multe cărți ale soțului la mai mulți tineri).

Despre Vatamanu pot spune că a venit, s-a plimbat prin atelier și a vorbit și a fumat și de pozat nu a mai pozat. L-am schițat, până la urmă din profil, cum fumează. Parcă mereu ieșea un vulcan din el și buzele lui foarte deosebite, de parcă ar pronunța cuvinte cu mare exactitate. Când am mers la muzeu cu portretul final, Mihail Grecu era în comisie, și a spus „Ăsta parcă-i Byron. Era și Gheorghe Vrabie în comisie, dar el a zis că mai trebuie să lucrez la ureche. Dar Grecu zice: „Uite-te la față, la întreg, nu la ureche”. Consider că e unul din cele mai reușite portrete acesta.

La Muzeul de literatură este și portretul lui Creangă și a lui Eminescu, desenate de Grecu. Grecu era un pictor deosebit, un cap de școală. Valentina Rusu-Ciobanu a făcut atmosferă, dar nu a fost cap de școală. Ea a fost o pictoriță închisă în sine, conservată. De multe ori îmi spunea „Un pictor nu trebuie să vorbească despre pictură”. Dar Ada Zevin, așa de mult am iubit-o și așa de mult m-a inspirat doamna asta, mi-a fost profesoară de istorie a artelor. Băieții pur și simplu erau amorezați de ea. O limbă frumoasă, o femeie cultă, delicată. Mă duceam deseori la ea.

Suntem în celebrele ateliere de artă din cartierul Râșcani. Spuneți-ne cine sunt vecinii dvs.? pictori, sculptori? Cu cine ați comunicat mai mult, cu cine ați fost prietenă?

Eu am venit chiar de la darea în exploatare a acestei clădiri. O clădire construită special pentru pictori și sculptori. Eu aveam atelier la Botanica, dar era foarte departe de casa unde locuiam. Locuința mea era pe str. Dimo 1. Făceam o oră pe drum (de la Râșcani la Botanica). Am cheltuit o grămadă de bani ca să construiesc atelierul – 1000 de ruble. Am făcut podeaua, tot ce trebuie. Și când am văzut că clădirea asta se finisează, se împărțeau atelierele, eu am scris o cerere să îmi schimbe atelierul de acolo, aici. Cineva trebuia să-l ocupe acolo (la Botanica), astfel i-l dăduse Ileanei Rotaru, pe urmă a primit și ea la Râșcanovca, în altă parte. Așadar, eu am trecut aici în `75. A rămas Mihai Țăruș aici. Soțul meu era prieten cu el. De fapt, el cu toți era prieten.

Vecinul meu este Simion Zamșa. Ne întrebăm de expoziții, dacă dăm la expoziții. Cea mai strânsă prietenie o am cu Mihai Țăruș.

V-ar plăcea să desenați Chișinăul?

Nu, peisajul urban nu este subiectul meu. Prefer spațiile deschise, natura, care îmi dă posibilitatea de inspirație. Dar orașul, din punctul meu de vedere, poate fi reprezentat mai mult prin fotografii, filmări…

---

Consemnare: Taisia Foiu, Secția „Memoria Chișinăului”

---

Surse foto:

*Albumul pictoriței Elena Bontea

*Pagina de Facebook a Teatrului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”