În toamna anului 1976, la Chișinău avea loc Săptămâna literaturii sovietice în RSSM. Sub egida Uniunii Scriitorilor din URSS astfel de evenimente se organizau în una din republicile imperiului, o dată pe an, adunând scriitori din tot spațiul socialist. Nu e greu de presupus că Partidul Comunist ținea sub control activitatea și o utiliza, în spiritul timpului, pentru propagandă. Scriitorii trebuiau să promoveze „superioritatea absolută a ideologiei sovietice în comparație cu capitalismul în descompunere”¹.

Săptămâna literaturii sovietice de la Chișinău a invitat scriitori din URSS ca Valentin Kataev, Victor Astafiev, Fazil Iskander, Bulat Okudjava, David Kugultinov, Daniil Granin, Gevorg Emin ș.a. Pentru ca mesajul agitpropului să pătrundă nu doar în mințile cetățenilor sovietici, ci să ajungă și în Vestul „indezirabil”, la eveniment erau invitați și reprezentanți ai scrisului din țările străine, nu neapărat din cele capitaliste. De exemplu, la ediția din Chișinău, Mongolia și-a trimis o delegație.

După mai mult de trei decenii de relații contradictorii cu România, când distanța între discursul oficial al sovieticilor despre prietenia frățească între țările socialiste și declarațiile instigatoare antiromânești ale primului secretar al Partidului Comunist al Moldovei, I.I. Bodiul, era mai vizibilă ca oricând, presupunerea că vreun scriitor român, mai ales unul remarcabil, va ajunge la reuniunea de la Chișinău putea să apară doar într-o minte predispusă spre fabulații. În anii ’70, scriitorilor din România li se permitea să călătorească în toată Uniunea Sovietică, cu excepția RSS Moldovenești. Pentru că trenurile de la București treceau totuși prin Chișinău și erau nevoite să oprească la gară, aici se desfășurau tot felul de manevre bizare menite să contracareze contactele nedorite: „trenurile Moscova-București întârziind pe drum, ca să fie trase, programat, pe linia a treia, în ciuda clasei lor internaționale. Atunci când nu reușeau să le facă întârziate, erau trase pe linia a doua, linia întâi fiind mereu ocupată de un tren suburban, Tighina-Călărași sau Călărași-Tighina, de cea mai locală clasă.”²

Ediția anului 1976 a fost să fie cu mari surprize: grupul de participanți la sărbătoarea literelor număra tocmai doi scriitori români: pe criticul literar Mircea Tomuș și pe poetul Nichita Stănescu. Faptul era tăinuit cu strictețe. Însă, cu puțin timp înainte de începerea evenimentului, Pavel Boțu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din RSSM, a fost nevoit să aducă vorba despre invitații de peste Prut, pentru a putea organiza întâlnirea lor. Știrea venirii „celui mai mare poet român în viață” s-a răspândit cu iuțeală, lumea literelor chișinăuiene a trepidat de emoții.

Cu toate interdicțiile impuse de regim, informația despre literatura română trecea Prutul, fie pe calea radioului (moldovenii ascultau pe ascuns emisiunile „Moment poetic” și „Teatrul radiofonic”), fie prin intermediul revistelor care reușeau să ajungă în secția „literatură străină” a bibliotecii, pe atunci, „N. K. Krupskaia”. Prin te miri ce subterfugii, cărțile scriitorilor români erau trecute peste graniță. De exemplu, după apariția, în 1975, a romanul lui Marin Preda Delirul, în care tema celui de-al doilea război mondial este tratată dintr-o perspectivă inacceptabilă ideologiei sovietice, autoritățile republicii moldovenești au luat o poziție de condamnare a autorului și au interzis cartea. Turiștii români izbuteau totuși să o aducă la Chișinău, provocând elanul chișinăuienilor cu simțire românească și punând pe jar acoliții regimului³. Rapoartele pe anul 1976 ale Direcției turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești îi puneau la curent pe membrii Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei privind înregistrarea a „noi cazuri de difuzare” a romanului lui Marin Preda pe teritoriul republicii⁴. Și Nichita Stănescu era „citit și răscitit cu nesaț”⁵ la Chișinău, cărțile lui, ca și ale celorlalți autori români, erau cumpărate „cu sacii de pe la Odesa, Cernăuți, Kiev, Moscova”⁶, consemna scriitorul Victor Dumbrăveanu. Acestea, mărturisea Victor Teleucă, circulau pe sub mână, ajungând ferfeniță, în pofida faptului că erau „cusute și încleiate ca să nu piardă nicio filă”⁷.

Nichita Stănescu venea pentru prima dată (fiind și ultima oară) la Chișinău. În cele câteva zile cât s-a aflat aici a fost urmărit atât de agenții vigilenți ai autorităților, cât și de scriitorii care îl priveau cu admirație pe cel ce devenise deja un poet aureolat în mediul bucureștean și un simbol inconfundabil a liricii românești. E drept că, obișnuit să fie peste tot în centrul atenției, iubit de toată lumea, răsfățat de critica literară, gelos pe orice laudă care îi scapă și premiat la Festivaluri naționale și internaționale, poetul nu a dezamăgit nici de data aceasta pe nimeni. Fiecare replică a sa, vorbă de spirit sau joc verbal, căpăta puterea unui postulat. Orice gest făcut de el, de la cel abia schițat până la expresiile exagerate, devenea un veritabil spectacol fermecător care se fixa în memoria martorilor în haina unor legende, ale căror variante, orale și scrise, circulau mai cu seamă în mediul scriitorilor. Despre faptele lui Nichita Stănescu, „primul mare scriitor român care trecea, după ’40 încoace, oficial și cu drept de ședere la Chișinău, oceanul Prut”⁸, la Chișinău s-a scris mult. Astăzi, la distanța anilor, aceste evocări se revarsă ca o ploaie de stele peste un trecut întunecat de anormal, îmblânzind memoria cu imaginea „îngerului blând” ce vestea „deschiderea ferestrelor”⁹, creând portretul unui Nichita Stănescu al chișinăuienilor.

Așadar, întâlnirea la gară a celor doi scriitori din România era o chestiune reglementată cu multă precauție. Singurul care îl cunoștea personal pe Nichita Stănescu era Grigore Vieru (îl întâlnise în 1973 când avusese o vizită la Uniunea Scriitorilor din România), dar el fusese făcut responsabil de însoțirea scriitorului din Mongolia. „Mulți doritori, își amintește Victor Dumbrăveanu, s-ar fi găsit să-l întâmpine pe Nichita Stănescu, să-l audă, să-i strângă mâna, să schimbe o vorbă cu el”¹⁰, însă Pavel Boțu a delegat doar doi scriitori: pe Liviu Damian, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor și pe Aureliu Busuioc.

Cu primul său pas pe peronul gării din Chișinău, Nichita Stănescu a intrat în poveste. Faptul excepțional, povestit și de alți scriitori, reconstituit și Serafim Saka în „romanul-faptă” Pe mine mie redă-mă, fixează expresia poetului înfiorat de „glasul iubirii”:

„Ajuns la Chișinău și călcând pe străbunul pământ românesc al Basarabiei, sentimentalizatul, dar și nedormitul Nichita a avut o clipă de mare inspirație. De îndată ce a coborât din tren, s-a lăsat în genunchi și s-a înclinat să sărute pământul. Dar cum pământul nu mai era demult pământ – era asfalt puturos, ca la gară –, poetul s-a târât în genunchi până la zidul gării, pe care, după ce l-a îmbrățișat ca pe o ființă vie, l-a sărutat zgomotos.
În văzul și auzul tuturora, dar admirat numai de unii.
Din acea clipă, începea legenda aflării lui Nichita Stănescu la Chișinău!”¹¹

„Neîntrecutului cozeur” de la București avea un farmec neîndoios. Putem să ne imaginăm că era conștient de efectele comportamentului său, întrucât „a avut de timpuriu copleșitorul simț al propriei grandori” (afirmația unuia dintre prietenii săi, Gheorghe Tomozei)¹². Manifestările lui alimentau subiectele unor povești pitorești, transmise iute de scriitorii vrăjiți de el. Imaginea lui Nichita fără cămașă, în pantaloni de culoare deschisă cu pete negre pe genunchi și cu bretele a dat prilejul unor frământări care, în cele din urmă, au făcut cunoscută o altă poveste extrasă parcă din imaginarul donquijotesc:

„Așadar, observând abia la coborâre că șoferul care mânase fulgerător mașina dinspre gară spre hotel era șoferiță, galantonul-gentilom Nichita s-a gândit să-i facă un prezent, dar când a deschis valiza, n-a găsit decât cele trei exemplare din Starea poeziei, pe care le-a difuzat pe loc, și o sticlă de votcă, pe trei sferturi golită, și atunci ce putea să facă un poet, dacă nu ceea ce a făcut Nichita? Și-a scos cămașa și i-a întins-o, mărinimos, șoferiței.
Sărut mânuțele cu care conduci atât de inspirat această minune pe patru roate!
Așa a zis atunci Nichita, cu toate că minunea de mașină nu era decât o Volgă ordinară, iar șoferița, o cea mai autentică rusoaică. Neputând rezista galantonului gest, aceasta a făcut poetului semn să depună prezentul în portbagajul lăsat deschis.”¹³

Delegația din România urma să fie cazată, ca și celelalte, în hotelul „Codru”, pe atunci proprietate a Consiliului de Miniștri al RSSM. În fața clădirii hotelului, stătea un grup de curioși, nerăbdători să-l vadă pe „Zeul tânăr al Poeziei Românești” în carne și oase. Era și o expresie a dorului de casă al basarabenilor pentru oricine venea de dincolo. Nichita Stănescu „în carne și oase”, fără aripi angelice și pe picioare de om, i-a contrariat, dar nu le-a spulberat încrederea că sunt martorii unui eveniment istoric. Serafim Saka reconstituie scena, conturând portretul unui zeu confuz și ostenit:

„Au sosit românii! A strigat cineva și noi, încă foarte tineri și iuți de picior, am lăsat paharele nebăute până la fund și într-o cât ai zice Nichita (care pe jos, care cu ascensorul) am fost afară, în fața celui mai de partid hotel din Chișinău Codru.
– Acesta-i Nichta?!…
Doar în pantaloni și restul bretele, ajuns la intrare, ezita – nici tu înainte, nici tu înapoi, zeul dezorientat, Nichita Stănescu.
– Bine ai venit, Nichita!, a strigat din mulțime Gheorghiță, care, avertizat să fie cuminte, n-a cutezat să se apropie, dar numai primele două minute, de marele oaspete.
– Bine că v-am mai găsit, bătrâne, i-a răspuns Nichita și s-a apucat să pupe – în dreapta și în stânga, poet și nepoet – lumea chișinăuiană.
Când a isprăvit cu pupatul, i-a apărut și o lacrimă, și dacă toată lumea aștepta ca Nichita să zică ceva, Nichita a scăpat mâna la ochi și s-a șters cu pumnii strânși, ca un copil care-și cheamă plânsul.
Săritor la nevoie Ion Gheorghiță a făcut cei câțiva pași care-l despărțeau de marele poet, scoțându-și peste capetele mulțimii, din mers, maioașul pe care, ajuns la o întindere de mână de Nichita, i l-a întins, confratern, exclamând îngrijorat peste măsură:
– Îmbracă-te, Nichita, că te vede lumea și faci țara de rușine!
Chiar o făcea, dacă o ei cu rușinea. Pe lângă că era fără cămașă, pantalonii albi ai lui Nichita aveau două pete negre în genunchi, fapt care încărca și mai și spectacolul – ce s-a întâmplat? –, trezind curiozitatea gloatei admiratoare de Nichita, ajuns între timp în holul spațios al hotelului.
– Ce vrei să servești, Nichita, la noi? Îi strigă Gheorghiță, vlăguit de atâtea emoții și toate pozitive.
– O votculiță, bătrâne, că votca ne pune starea la loc de cinste, i-a răspuns Nichita, și atunci Gheorghiță a făcut pasul care îl mi despărțea și s-a lăsat, lipcă, la pieptul poetului, spunându-i în semisecret c-ar face mult mai bine să dorească un coniac armenesc, crezând să-l poată ademeni, pe la noi pe la armeni, în camera de la balconul căruia Ghevorg urmărise cu ochi exersat de mare călător toată mișcarea românească de la intrare.
Și coniac, dar tot mai bine o votcă.., își apără, principial, Nichita preferințele și se înclină spre urechea generalului Tomuș, care stătea – poziție consacrată de altfel, cât au stat la Chișinău, la numai jumătate de pas de poet cu sfatul de-a gata.”¹⁴

Scriitorii de la Chișinău s-au grăbit să-l observe, să se minuneze de el și să adauge povești revelatoare în legendarul Stănescu. Lui Victor Dumbrăveanu poetul i-a părut că „la cei 43 de ani ai săi, avea înfățișarea unui om îmbătrânit și obosit de viață (…) în realitate arăta peste vârsta sa biologică”¹⁵. Un adolescent îmbătrânit în puritate i s-a arătat șui scriitorului Mihail Ion Cibotaru: „prin toată prezența sa, mult mai viguros decât mi-l puteam imagina, aburit, descheiat la cămașa lăsată pe dinafară. (…) Ochii, gura, nasul, bărbia, sprâncenele, fruntea, părul din cap, ridurile și cearcănele, zâmbetul de pe buze, care se contopea cu licărul ochilor într-o blândețe blondă (…). Da, avea chipul luminos și sobru și, în același timp, bărbat adolescentin, și pe fața sa, la nesfârșit, se simțea zbuciumul lăuntrului”¹⁶. O „sfârșeală” a întrevăzut Vlad Pohilă: „Mulți dintre cei care l-au văzut pe Nichita Stănescu povestesc de obicei despre o lumină emanată de chipul său. Mie (…) mi-a rămas în memorie o sfârșeală de pe fața poetului. Poate și pentru că atunci când l-am văzut la hotel, Nichita era, vădit, după o lungă noapte de nesomn, posibil și de singurătate, posibil în compania fumului de țigară și a aburilor de vin moldovenesc. Și doar mai erau încă șapte ani până la 13 decembrie 1983.”¹⁷ Victor Prohin a reținut un Nichita în stare de efuziune care „privea în jur parcă amețit. Asemeni unui locuitor al Terrei revenit din cosmos acasă, unde până și iarba se bucura de întoarcerea lui”¹⁸.

Nichita Stănescu nu a încetat să-și captiveze confrații de la Chișinău cu discursuri spumoase și aluzive. Vorbea cu ambiguități, pentru un auditoriul amestecat cu agenți în civili, sporind misterul în jurul său. La recepția organizată cu ocazia Săptămânii, după ce Pavel Boțu a rostit un toast executând un comandament ideologic: „Trăiască prietenia sovieto-română!”, el a ținut un discurs ingenios memorabil, reluat ca un refren vesel de toată suflarea scriitoricească:

„Trăiască Vladimir Ilici Lenin, care a săvârșit marea revoluție din octombrie; care revoluție a speriat-o pe maică-mea, rusoaică de viță nobilă, nevoită să fugă în România; taică-meu, român s-a căsătorit cu maică-mea; după care s-a născut Nichita Stănescu. Trăiască Vladimir Ilici Lenin!”¹⁹

Programul Săptămânii… era încărcat cu activități, participanții urmau să viziteze colhozuri și întreprinderi industriale, unde să își citească textele în fața țăranilor și a colectivelor muncitorești. În una din zile, scriitorii trebuiau să contribuie artistic la spectacolul dedicat inaugurării Casei-muzeu „Alecu Donici”, de lângă Orhei. La eveniment era lume peste lume. Aduși cu camioanele de prin satele vecine, în plin sezon al lucrărilor de toamnă, țăranii nu s-au arătat însă dispuși să asculte poezie. Se părea că doar participanții erau interesați de ceea ce se întâmpla pe scena improvizată. Când lui Nichita Stănescu i s-a oferit cuvântul, a rostit cu solemnitate de epopee o frază remarcabilă, încărcată de multe înțelesuri: „Suntem pentru prima oară aici doi scriitori români, care am făcut cel mai lung drum din viața noastră: de acasă până acasă”. La un prim nivel de pătrundere a sensului, fraza însemna un fel de reproș la adresa marilor diriguitori de suflete că, pentru a ajunge de la București la Chișinău, el, Nichita Stănescu și colegul său Mircea Tomuș au avut de făcut un drum cu trenul pe la Moscova. De fapt, expresia „de acasă până acasă” a dinamitat – politic și poetic – discursul lui și i-a făcut pe unii să-și ciulească urechile. A continuat apoi să improvizeze, cu candoarea-i specifică, câteva versuri dedicate lui Donici.

Minunata expresie a fost reluată de Nichita Stănescu într-un interviu pe care l-a dat lui Mihai Cimpoi în scurtul drum parcurs de ei doi de la hotel la sediul Uniunii Scriitorilor. Fiind întrebat: „Cum te simți la noi în Basarabia, Nichita Stănescu?” poetul a răspuns, cu sentimentul că împărtășește ceva profund, printr-o altă frază mișcătoare: „Sunt acasă. Am venit de acasă acasă. Dealurile și văile sunt aici eminesciene, ca pretutindeni în România.”²⁰ Este aproape inutil de adăugat că memorabila expresie a fost invocată ca un precept biblic ori de câte ori contextul cerea reluarea temei de reîntregire a țării.

Și Victor Teleucă consemnează o poveste construită pe motivul aflării „ca acasă” a lui Nichita Stănescu la Chișinău:
„…. plouase mult și ne cam încurcase plecările prin raioane. Cu un anumit autobuz trebuia să plece și Stănescu, responsabil de plecare era cineva din scriitorii noști și îi grăbea pe oaspeți să-și ocupe locurile. Responsabilul tot îi da cu «întârziem», că «oamenii deja ne așteaptă și vă rog», fapt care nu i-a fost pe plac lui Stănescu. S-a întors către cel cu organizarea plecării și îi spuse:
– Domnule, nu mă grăbi. Eu nu sunt invitatul dumitale.
– Dar al cui ești? Îl întreabă scriitorul nostru.
– În orice caz, nu sunt al dumitale. Eu am venit acasă. Iar acasă fac ce vreau: mă grăbesc, sau nu mă grăbesc. Așa că nu mă grăbi”²¹.

O adevărată revelație a Săptămânii… a fost serata de poezie din Sala Mare a Filarmonicii. În ziua evenimentului, chișinăuienii s-a frământat prin preajma clădirii în căutarea biletelor. Unii voiau să-i vadă pe barzii ruși, alții, în mare studenți de la litere, erau nerăbdători să-l asculte pe Nichita Stănescu. Numele lui a stârnit interesul, „Multă lume habar nu avea ce reprezintă creația lui Nichita Stănescu, dar auzise că venise la Chișinău un poet român și ar fi vrut să afle cum arată: fructul oprit întotdeauna amiroase tentant”²². Sala Filarmonicii era plină ochi, primele scaune erau ocupate de mulți membri ai guvernului. Și numărul poeților era mare, pe lângă cei 15 invitați au participat și scriitori autohtoni. Conform unui regulament, poeții trebuiau să citească una din poeziile lor în limba în care a fost scrisă urmând să fie tradusă imediat în rusă. Moderatori erau Liviu Damian și Lev Oșanin. Poeții se perindau pe scenă, iar Nichita se frământa pe scaunul său în așteptare. Se știa că nu prea are răbdare. Victor Dumbrăveanu l-a surprins în acest moment de tensiune:

„Mustea o nerăbdare de student ce aștepta să răspundă la examen. Într-un moment mi s-a părut că Nichita ar fi vrut să se ridice și să plece, dar Mircea Tomuș i-a șoptit ceva la ureche și l-a calmat. Se putea declanșa un scandal internaționale. Și Tomuș l-a stins.”²³

În sfârșit, Liviu Damian l-a invitat în scenă. A început să-și rostească versurile cu o ciudată frazare și o suferință indescifrabilă. Era poemul Nimic nu este altceva din colecția Elegiilor. A fost aplaudat îndelung, a primit buchete mari de flori. Lingvistul Vlad Pohilă a evocat momentul acesta:

„Chiar după primele cuvinte rostite de poet, sala a izbucnit în aplauze – aplaudau tineri, aplaudau oameni în vârstă; țin minte, erau în sală unii profesori de ai noștri de la Universitate, unii care nu-și manifestaseră niciodată, în niciun fel, atașamentul pentru limba română, pentru literatura română. Cei mai mulți spectatori au perceput, neîndoios, aceste cuvinte ale lui Nichita ca pe un adevăr repetat pentru noi: dacă «nimic nu este altceva», nici Basarabia nu poate fi alta decât românească.”²⁴

Prezența lui Nichita Stănescu la Chișinău nu a provocat interesul presei. Totuși, „Tinerimea Moldovei” i-a publicat chiar a doua zi după serata de la Filarmonică patru poeme cu un cuvânt introductiv de Grigore Vieru. Când autorul inițiativei, Victor Dumbrăveanu, i-a arătat ziarul, s-a amuzat de felul în care îi arătau poemele scrise cu litere chirilice.
În lungile șezători la masă cu un pahar de vin, Nichita Stănescu nu rămânea niciodată în singurătate. Poeții noștri se străduiau să ocupe un loc lângă el pentru a-i citi ceva din poeziile lor, în speranța de a primi de la el aprobarea calității. „I le turnau cu nemiluita în urechi, observa cu ironie Victor Prohin, cam de pe la amiază până dincolo de miezul nopții, însetați să audă d la el o apreciere calificată și, bineînțeles, pozitivă”²⁵. Nichita Stănescu avea de spus cuvinte bune pentru fiecare. Fața de unii a manifestat sentimente deosebite. Se spune că atunci când Liviu Damian a început să citească din cărțile sale, poetul îl săruta după fiecare poem.

Pentru că temele politice erau un tabu, nu le rămânea de discutat decât despre literatură. Fiind întrebat despre colegii săi Ioan Alexandru, Alexandru Andrițoiu, Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, autorul Necuvintelor avea de spus cuvinte bune despre fiecare. „Suprema sa laudă era că unele dintre poemele cutăruia din ultima lui carte sunt tot atât de bune ca ale mele. Iar pentru altele adăuga că regretă că nu le-a scris el (…) Era o dărnicie risipitoare în felul său de a împărți laurii”²⁶.

În una din aceste seri de poezie, s-a întâmplat să își citească poeziile și Petru Zadnipru. Era ultima zi din viața lui, iar cuvintele pe care le-a rostit atunci, înregistrate grație lui Grigore Vieru, s-au dovedit a fi o înspăimântătoare premoniție:

„Spre sfârșitul sărbătorilor literare, luam într-o dimineață micul dejun cu Nichita și celălalt prieten, Mircea Tomuș.
De masă s-a apropiat poetul Petru Zadnipru, unul din secretarii uniunii, un poet care își luase atunci tinerește zborul în poezie, un om bun ca pâinea caldă. A scos din buzunar o sticluță plată de tărie: Hai, Nichita, să cinstim un păhăruț de coniac făcut de mine, că cine știe când ne vom mai vedea.
Și ne-a citit Moldovenii – unul dintre cele mai frumoase poeme basarabene:

Moldovenii când se strâng
Și-n petreceri se avântă
La un colț de masă plâng,
La alt colț de masă cântă.

A doua zi, Petru Zadnipru avea să ne părăsească pentru totdeauna, plecând la strămoși. După care, într-o seară, s-a întâmplat să stau cu Nichita – el la un colț de masă și eu la altul – și am plâns amândoi . Hai, Grigore, să cinstim un păhărel, că cine știe când ne vom mai vedea, păreau să rostească ochii lui albaștri.”²⁷

La hotelul „Codru” se putea trece doar cu „bilete de participant”, dar scriitorii neinvitați, dornici să-l vadă pe Nichita Stănescu găseau o modalitate să intre. Vlad Pohilă își amintește că a pătruns în hotelul „Codru” printr-o strategie conspiraționistă îndelung gândită:

„Mircea Tomuș ne-a deschis, Nichita ni s-a înfățișat tot atunci, întorcându-se spre noi de la geam. A luat brațul de crizanteme, le-a mângâiat cu surâs de copil, surâzând a ascultat declarația de dragoste pe care am făcut-o stângace – lui, poeziei sale. Apoi a dus o mână la buzele sale luminate de zâmbet, iar a ridicat-o făcând un rotocol spre tavan. Am înțeles ce vrea să ne spună: că aici totul se interceptează și că ar fi bine să nu vorbim prea mult. Am stat un minut în tăcere: doi basarabeni și doi regățeni, atât de mult uniți, prin limbă, prin simțire, și atât de mult despărțiți de vizibile și invizibile bariere politice.”²⁸

Atitudinea grijulie nu putea fi uitată, gestul protector prietenesc a adăugat un argument la dosarul de simpatii al basarabenilor. În adevăr, avea un dar aparte: „arta de a-și face prieteni”, și-a făcut în satele pe unde trecea „o mulțime de prieteni, între care unii nu-i citiseră atunci și, probabil, nici după barem o poezie”. El „uimea prin comportamentul său de o sinceritate singulară, pur și deschis, fiindu-le tuturor aproape. El nu avea mască. El era firesc”²⁹, afirma Nicolae Dabija. La întoarcere, Nichita avea să fie condus la gară de un grup mult mai numeros decât a fost să fie la sosire. Acesta număra pe Pavel Boțu, Liviu Damian, Aureliu Busuioc, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi, Leo Butnaru și alții.

Nu se știe ce impresii i-a lăsat orașul Chișinău lui Nichita Stănescu, dacă și le-a exteriorizat în vreun interviu sau articol de ziar în România. Aflăm însă unele mărturii ale atașamentului său profund tot prin intermediul prietenilor lui basarabeni. Potrivit lui Mihail Ion Cibotaru, Nichita Stănescu ar fi spus despre Chișinău că, fiind așezat la o margine, are „aerul, lumina și felul liniștitor – fără prea multe motoare și smocuri”, că are oameni cu bun-gust, străzi largi și cartiere spațioase, că arată ca „o perlă albă, în atâta verde pur”³⁰.

Putem la o adică să-i întrezărim atitudinea în gestul care face savoarea acestei povești semnificative reținută pe hârtie de Victor Teleucă:

„Într-o seară ploua, ca în majoritatea serilor. Stănescu se apropie de mine și mă întreabă unde se află monumentul lui Ștefan cel Mare.
– Aici, în grădina publică.
– Mi-a spus cineva și am umblat singur prin ploaie și nu l-a mai găsit.
– E chiar alături.
– Vreau să-l văd.
– Dar e noapte.
– Și ce dacă e noapte?
– Și plouă.
– Nu are decât să plouă.
Am găsit o umbrelă și ne-am coborât pe-o alee, spre monument.
– Se spune că e un monument foarte reușit, l-a făcut Plămădeală.
Stănescu știa și cine este autorul monumentului. Ploua. În fața monumentului, era multă apă. Poetul, îngenunchind, spuse:
– Plămădeală a sculptat cum nu se poate mai bine impresia pe care o lasă Domnitorul asupra noastră.
Continua să plouă. L-am rugat să mergem, era ud leoarcă.
– Venim altădată.
– Încă o clipă. Nu există altă dată. Pentru mine în special.
Și într-adevăr. N-a mai fost și nici nu va mai putea fi. Totuși, timpul este ireversibil. Neînduplecat față de toți”³¹.

Fotografiile din diferitele zile ale Săptămânii… realizate de Nicolae Raileanu completează această colecție de povești cu Nichita Stănescu. Una se evidențiază mai cu seamă. Nichita Stănescu se postează înalt și frumos, cu mâna dreaptă pe inimă, pe Aleea Clasicilor din Grădina publică.

Din acel an și până în 1987 nu a mai apărut nicio carte a lui Nichita Stănescu la Chișinău. În schimb, de-a lungul anilor, poeți ca Grigore Vieru, Liviu Damian, Vasile Romanciuc, Valeriu Matei, Leo Butnaru, Iulian Filip, Gheorghe Vodă, Anatol Ciocanu, Vlad Zbârciog, Serafim Belicov și Ioan Mânăscurtă i-au dedicat poeme cu declarații de dragoste pasionante și expresii ale nostalgiei lor după acel moment suprem când Nichita Stănescu a înnobilat cu prezența sa orașul Chișinău.

---

Autor: dr. hab. Aliona Grati

---

1. Aureliu Busuioc, Omul nou. Săptămânile literaturii sovietice. În „Contrafort”,  nr. 9-10, sept.-oct. 2010.

2. Serafim Saka, Nichita, parțial. În „Pe mine mie redă-mă (roman-fapt)”. Chișinău: Arc, 2013, p. 295-296.

3. Vlad Pohilă, Perpetua venire a lui Nichita Stănescu la noi (2007), în flacăratv.md: http://flacaratv.md/marturii-pretioase-personalitati-pe-care-le-a-cunoscut-vlad-pohila-poetul-nichita-stanescu.html

4. Raportul Direcției turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești „Despre munca informațională de propagandă cu turiștii străini în anul 1976. În: Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979). Studiu și documente. Iași: TipoMoldova, 2013, p. 630.

5. Victor Teleucă, Altădată nu va fi niciodată, în „De acasă acasă…, p. 33.

6. Victor Dumbrăveanu, O seară de neuitat cu Nichita, în „Basarabia”, nr. 1-2, 2002, p. 164.

7. Victor Teleucă, op.cit., p. 33.

8. Serafim Saka, op.cit., p. 295.

9. Adrian Dinu Rachieru, Nichita în Basarabia, în „Convorbiri literare”, nr. 8, 2006, p. 65-66.

10. Victor Dumbrăveanu, op.cit., p. 164.

11. Serafim Saka, op. cit, p. 300.

12. Gheorghe Tomozei, Plantația de fluturi. București: Cartea Românească, 1988, p. 139.

13. Serafim Saka, op.cit., 2013,p. 299-300.

14. Ibidem, p. 298-299.

15. Victor Dumbrăveanu, op. cit., p. 166.

16. Mihail Ion Cibotaru, M-a poftit să șed și eu, alături, în „De acasă acasă…, p. 37-38.

17. Vlad Pohilă, op.cit.

18. Victor Prohin, Liviu și Nichita, în „De acasă acasă…., p. 46-47.

19. Grigore Vieru, Puținul timp ce a fost să ne fie, în „De acasă acasă…, p. 11. Mărturii în acest sens au lăsat și Victor Dumbrăveanu, op.cit., precum și Leo Butnaru, Nichita Stănescu la Chișinău, în „România literară”, nr.26/ 2019.

20. Poezia modernă începe cu Odă în metru antic. Microdialog: Mihai Cimpoi – Nichita Stănescu, în „De acasă acasă…, p. 15-17.

21. Victor Teleucă, op.cit., p. 34-35.

22. Victor Dumbrăveanu, op.cit, p. 166.

23. Idem

24. Vlad Pohilă, op.cit.

25. Victor Prohin, op.cit., p. 50.

26. Victor Dumbrăveanu, op.cit., p. 167.

27. Grigore Vieru, Puținul timp ce a fost să ne fie, în „De acasă acasă…, p. 13-14.

28. Vlad Pohilă, op.cit.

29. Nicolae Dabija, În 1976, când mă tutuiam cu zeii,  în „De acasă acasă…, p. 21-22.

30. Mihail Ion Cibotaru, op.cit., p. 39.

31. Victor Teleucă, op.cit., p. 35-36.