---

M-am născut în timpul războiului, cădeau bombe în jurul casei, toată  lumea fugea speriată și mama  mea, gravidă cu mine, alerga de rând cu ceilalți. A ajuns sub niște tufari de porumbrele, și acolo m-a născut. Se afla undeva dincolo de podul de la Telecentru.

Eu sunt a cincea generație de сhișinăueni. Familia mea locuia în Valea Dicescu, în suburbia Chișinăului. Bunica mea era Firoana Onu, dar noi, nepoții, îi spuneam Oana. Pe bunel îl chema Condrat Chircă. Bunica bunicii mele locuia  într-o mahala  numită „tăbăcărie”, care se afla în raza gării feroviare din Centru. Chișinăul de atunci era până la strada Livezilor (actuala str. Mateevici), și mai departe erau podgorii, vile ale boierilor. Bunelul Condrat s-a căsătorit și a ocupat pământul de la Telecentru, chiar lângă pilonul televiziunii, iar mai jos pe strada nr. 34, actuala str. Ciocârlia, era moșia lui. Strada Ciocârlia era o străduță atât de îngustă, încat abia de trecea căruța. Bunelul a împărțit pământ feciorilor, astfel tatăl meu, Ioan Chircă, s-a ales cu vii și livezi de 15 ari în Chișinău.

Cum era Chișinăul? Ca după război. Tatăl meu a avut un atelier-magazin de încălțăminte pe strada Kogălniceanu, colț cu Bulgară. După război, pe tata l-au deportat într-un lagăr de concentrare, iar mama rămăsese singură cu patru copii. Nu era nici lumină, nici căldură. Foame, frig, întuneric, doar opaițul. Fratele meu mai mare, având atunci 12 ani, dezgropa stâlpi de lemn din vie și ne încălzeam cu ei. Uneori, mama mă ducea la ea la serviciu și ne intorceam acasă pe Drumul Viilor, pe ger și troian. Țin minte că mă înfășura din cap până în picioare cu o pătură și mă ducea până la strada Mihailovskaia (actuala str. Eminescu), acolo fiind Policlinica  nr.1, unde ea lucra. Aici spuneam câte o poezie sau interpretam un cântec lucrătorilor pentru niște coji de cartof sau o bucățică de pâine. Mergeam apoi pe strada Podoliei (astăzi București), unde acum este Centrul de Cultură. Acolo erau case foarte frumoase, în care locuiau mulți medici evrei. Mama mă ducea și acolo și țin minte bucuria mea când, odată, mi-au dat o bucățică de pâine neagră mică și acră și niște fructe uscate fierte în uncrop, fără zahăr.

Eu cu fratele meu mai mic aveam distrofie avansată. O femeie i-a zis mamei „Jenea, pe ăștia mai mici nu-i mai hrăni, că-s pierduți! Măcar pe cei mari salvează-i”, dar mama nu a vrut să renunțe. Singura soluție era să mă dea altei familii, care se afla pe str. Eminescu colț cu Mateevici. Era o doamnă care m-a luat să aibă grijă de mine. Aveam 4 ani pe atunci și, copil fiind, nu puteam rezista fără mama. Într-o seară, am zărit chipul ei prin fereastră. Voiam să ies afară să o cuprind, dar femeia la care stăteam nu mă lăsa. Odată, într-o seară de februarie, am pândit când femeia se ducea în camera ei și am fugit afară. Eram îmbrăcată numai într-o rochiță de cit și în ciorapi scurți. Nu știam pe unde s-o iau, așa că am alergat prin zăpadă. Mi se lipeau picioarele de gheață. În întâmpinare veneau două doamne care vorbeau rusește, erau îmbrăcate în paltoane brumării din vulpe și mâncau salam afumat. M-au luat sub palton și, ca să mă opresc din plâns, mi-au dat să mușc din salam, apoi m-au dus la miliție pe strada Kupeceskaia, azi str. Vasile Alecsandri. De acolo m-au îndreptat la Casa de Copii la Vulcănești. Pe fratele meu îl luase la Casa de Copii din Melestiu. Mama nu ne putea găsi. Abia când venise tata din lagăr, ne-a luat, în sfârșit, acasă.

Strada mea iubită a fost str. Mihailovskaia, care cu timpul a fost str. Komsomoliskaia, acum este str. Eminescu. Pe aici veneam la școală nr.1 de fete, acum Liceul „Gheorghe Asachi”, unde se găsește și teatrul în care lucrez până astăzi. În zilele de odihnă părinții mei se plimbau prin Grădina Publică, foarte frumoasă pe atunci. După ce mergeau la biserică, seara veneau în parc să asculte orchestrele. Până la război mergeau și la teatru, unde este acum cinematograful „Patria-Loteanu”.

Încă de mic copil doream să fiu actriță, dar îmi ascundeam dorința. Părinții voiau să termin 10 clase și să intru la medicină. Doar fratele meu, Sergiu Chircă, un fost academician, savant în domeniul economiei, m-a susținut și m-a ajutat să îmi urmez visul de a juca pe scenă. Pe atunci, în Chișinău nu era facultate de teatru, dar până să se deschidă am trecut concursul în ansamblul „Joc”, trupa de balet a lui Vladimir Curbet, proaspăt conducător artistic. Apoi a urmat Conservatorul de Stat “G. Muzicescu”.

Conservatorul era pe str. Kogălniceanu iar căminul – pe strada Armenească. Sunt niște amintiri atât de scumpe. Eu și astăzi trec pe lângă conservator și văd ușa lui care îmi răscolește amintirile. Mi-e atât de scump sectorul de la str. Eminsecu până la Armenească. Acolo au fost ani mei senini. Am avut colegi care au devenit nume notorii: Maria Bieșu, frații Goia, Tudor Zgureanu, Eugen Doga. Ne întâlneam foarte des, comunicam cu actorii. Eram puține teatre pe atunci, dar eram foarte prietenoși.

Apariția mea în scenă a fost chiar în `59, când ne-a luat în scene de masă. Prima piesă în care am participat era „Dunărea zbuciumată”. În `61, fiind studentă , domnul Arcadie Plăcintă, pedagogul meu, mi-a adus piesa „Cântecul Sofiei”. Actrița Constanța Târțău trebuia să joace rolul principal al lui Safiat, dar s-a îmbolnăvit, astfel a trebuit să plec în locul ei într-o deplasare pe o lună. Era un rol principal într-un spectacol muzical, cu mult text, cu vreo 3-4 cântece și dansuri. M-am speriat, dar am riscat și m-am dus. Am repetat în autobuz până am ajuns la destinatie. Premiera a fost pe 28 iunie, chiar de ziua mea, în satul Bulboaca la Lipcani. Împlinisem 20 de ani. La spectacol a venit direcția teatrului, ca să vadă dacă fac față provocării. Când am venit acasă, am înțeles că le-a plăcut prestația mea. Fiind studentă, am fost angajată oficial la teatru. Atunci mi s-a oferit primul meu salariu de actriță.

După ce am jucat-o pe Safiat în „Cântecul Sofiei”, ploua cu multe alte roluri. A fost o perioadă când lucram cu trei regizori odată. Am jucat în spectacolele „Două vieţi şi a treia” (Lilia), „Eminescu” (Veronica), „Romeo şi Julieta” (Julieta), „Casa Mare” (Vasiluţa), „Abecedarul” (Elena Leontevna), „Pomul vieții” (Elena).

Când plecam în turnee, dormeam pe unde apucam. Pe atunci case de cultură nu erau. Nu erau nici cantine. Mi-am cumpărat un pat pliant și ne adăposteam în grădinițe de copii, școli și chiar în cluburi, care, după război, erau vechi, întunecoase, de-abia se țineau. Am dormit și pe scenă, când plecau spectatorii, femei și bărbați laolaltă. Pe urmă au apărut hotelurile.

După război, funcționau două teatre în Chișinău: Teatrul Rus „Cehov” și Teatrul „Pușkin”. Luceafărul în `59 încă nu era, el a apărut în `60. Teatrele erau arhipline de chișinăueni. Din cauza problemelor economice, se montau și operete. Teatrul nostru a montat trei operete în limba rusă. Îmi plăcea să joc în așa gen de spectacole, pentru că trebuia să mă mișc, să dansez și să cânt. Lucram de la 9 dimineața până la 11 seara. Dar munca mă făcea fericită, mă ocupam cu ceea ce îmi place cu adevărat. Am colindat toate regiunile Moldovei, dar și țările baltice. Domnul director Gherlac ne-a organizat turnee în orașe precum Moscova, Kiev, Leningrad, Riga, Vilnius. Am avut un succes enorm. Tot Victor Gherlac a făcut un experiment in teatrul dramatic: a dus piesa „Casa mare” la Riga, unde rolul central al Vasiluței l-a jucat marea actriță din Latvia, Zigrida Stungure. Noi jucam în română, dar Zigrida în limba letonă. Spectacolul s-a imprimat la Riga, Leningrad și Odesa. Aici, în Moldova, nu ni s-a permis din cauza regimului. Spectacolul a fost văzut și de Ion Druță. El a rămas pur și simplu încântat. Despre Ion Druță pot spune că a fost șansa mea. Am avut norocul să fiu distribuită în toate operele dumnealui care au fost montate în teatru.

Țin minte că pe la sfârșitul anului `63 a fost premiera spectacolului „Două vieți și a treia” a lui Tudor Vidrașcu, și tema era despre deportări, ceea ce era un mare risc. La premieră a asistat ministrul culturii, Petre Darienco. A venit, ne-a felicitat și ne-am dus la un pahar de vorbă sub scenă, să nu fim auziți. Acolo el ne-a spus „Fraților, tare mi-e frică c-o să avem probleme”. Nu se permitea de abordat astfel de teme în spectacole. În seara aceea, el a spus că o să ne ajute să montăm „Ștefan cel Mare”, autorul piesei – Barbu Ștefănescu Delavrancea. Se făcuse și distribuția: Ureche era Ștefan cel Mare, Doamna – Domnica Darienco și eu eram fiica Oana. Repetițiile au durat două luni, de acum se pregătea premiera. Valeriu Cupcea a invitat Moldova Film să ne filmeze, fiind difuzați și la radio. Peste vreo două zile, însă, vine  Cupcea palid și zice: „Spectacolul e interzis, nimic românesc să nu fie”.

Petru Baracci, soțul meu, a fost un mare actor. Un actor ca el se naște foarte, foarte rar. Nu știu dacă va mai fi vreodată un Petru Baracci. Când ieșea pe stradă, lumea întorcea capul după el. El l-a jucat pe Edmund în „Regele Lir”, pe Ovidiu, pe Lăstun în „Dunărea zbuciumată”, pe Pavel Rusu din „Păsările tinereții noastre” ș.a.m.d. Când am plecat cu spectacolul „Ovidiu” în Riga, Letonia, publicul îl purta pe brațe, de bun ce era. A avut discipoli ca Andrei Băleanu, Veniamin Apostol, Vitalie Rusu, Margareta Ureche și mulți alții.

Teatrul din Chișinău se schimbă. Anul acesta, Teatrul Național împlinește 100 de ani, pe parcursul anilor schimbându-și componența actoricească. La fiecare cinci-șapte ani vine o altă generație cu o altă mentalitate. Rămâne numai actorul pasionat care poate simți pulsul spectatorului și se poate juca cu emoțiile publicului astfel încât să îi trezească o stare de revelație și admirație față de arta scenică. Teatrul nu poate stagna, în nici un caz. El va dăinui veșnic.

S-au schimbat timpurile, s-a demolat tot. Zece ani în urmă am rămas fără locul meu sfânt, unde am văzut pentru prima dată lumina zilei, unde am văzut prima dată ochii mamei. Acum, casa mea este teatrul. Aș vrea ca orașul meu Chișinău să nu fie ticsit de blocurile noi ce se construiesc acum. Mă uit la clădirile de pe strada Ismail care s-au construit într-o formă enormă, dar sunt atât de urâte. Ar fi bine să se unească un grup de arhitecți care să aibă grijă de imaginea orașului. Acum, Chișinăul, fiind aglomerat de mașini, e mult mai greu să își păstreze imaginea estetică de altă dată. Alte orașe, cum ar fi Kievul, își păstrează arhitectura istorică, conservând chiar și străzile vechi de zeci de ani într-o formă care bucură ochiul.

---

A discutat: Irina Cojocaru , bibliograf, secția „Memoria Chișinăului”

Surse foto: Nadia Kuzmina, Teatrul Național „Mihai Eminescu”