Tinerii poeți din Chișinău îl cunosc bine pe lypkhan. Nu neapărat cu numele de lypkhan, cum semnează acum, ci cu Bogdan Lipcanu sau Bogdan Lypkhan, cum a semnat primele două volume de poezie. E unul dintre poeții cei mai originali și experimentali ai generației douămiiste din România. A publicat două volume: Fuck Tense (CDPL, 2010), și Wishing Light (Fractalia, 2017). Cu mândrie putem spune că din Wishing Light a avut lectură doar la cenaclul Republica din Chișinău. Nu pentru că n-ar fi avut invitații, ci pentru că nu-i prea place să apară în public. Dar nu poate refuza Chișinăul, unde speră să se mai întoarcă să locuiască, cum a făcut un an după prima sa vizită în capitala noastră. Născut în Bistrița (1975), școlit la Cluj și București, îl găsești pe lypkhan ba în Viena, ba în vreun orășel din Germania, unde e și acum. L-am luat la întrebări despre Chișinău, cum o făceam de altfel și când stătea aici: mai rar vezi un om care se leagă atât de strâns de un loc și știe tot! O variantă mai extinsă a interviului, dar și prezentarea proiectului Chișinău la reportofon, va apărea în revista RED by Rodica Ciorănică. 

– Salut, Bogdan! Pe unde ai dispărut, nu ți-e dor de Chișinău?

– Sandule, cum să nu-mi fie dor. Când am părăsit Chișinăul a fost doar cu gândul de-a mă reîntoarce. Cel puțin o dată pe an mi-am zis că revin, asta pe lângă că mi-am mai rezervat cel puțin încă un an de trăit în Chișinău în cartea destinului. Doar furtuna iubirii m-a putut smulge din Chișinău, a trebuit să merg să scriu o carte. Știu că voi reveni, cândva, pentru mai mult. E posibil să îmbătrânesc și să mor în Chișinău, da, nu m-ar mira… Dar mă tem că asta va fi în Bengal. Cu nostalgie mă gândesc la o măsuță lângă un chioșc unde se vindea Apa Căinarului sub umbra deasă de sub copacii Chișinăului. Berea e mai bună la voi, țigărușa mai ieftină, viața mai viață.

– Ai venit la Chișinău pentru o lectură la cenaclul Republica și, fără să te gândești mult, te-ai mutat aici. Ce te-a făcut să descaleci aici?

– Așa a și fost, a jucat un rol și un anume vis mereu amânat, cum sunt la mine, toate, de a veni în Republică. Mă fascinau statele ex-sovietice și voiam să văd încă urme ale acelei lumi. Nu orice lume ajunsă la noi e cea mai bună, nu o fi nici cea mai rea. Apoi, purtam în nume un destin fracturat, cel al bunicului meu basarabean, Lipcan, plecat în 40 în România, ca atâția din generația lui. Pesemne, dorul lui de decade pentru locul unde trăise până la finalul adolescenței a lucrat secret în mine. Nu mai aveam rude, cunoștințe, și așa s-a făcut că nu cu el am reușit să ajung (deși, ne plănuiserăm asta cândva), ci singur. Am venit ca un arheolog, ca un paleontolog de suflete, de duhuri.

– După ce te-ai mutat la Chișinău, nu-mi venea să cred că știi mult mai bine decât mine orașul, că puteai să-mi dai indicații cum să ajung dintr-o parte în alta a orașului. Așa te descurci peste tot sau ai o relație specială cu orașul nostru?

– Cu siguranță a fost avantajul privirii proaspete și faptul că mă fascinau diferențele, că eram străinul pornit în explorare. Îmi place să trec prin multe spații, să încep să le înțeleg, cu siguranță însă că orașul m-a fărmecat, m-a luat în vraja lui. De aceea a și rămas un proiect neîncheiat, mai am multe încă de făcut în Chișinău, e o mare, un lac, o mină, o catacombă fărmecată. Dar am avut noroc și de ghizi buni. E esențial.

– Care sunt locurile chișinăuiene la care ții cel mai mult?

– Fâșia aceea de nisip de lângă Lacul comsomolist unde, în apropiere, sub o salcie, cu tine și cu Moni (cred că era și Cezar-Paul Bădescu în vizită atunci) am băut bere Gotter. Fâșia aceea felliniană, Marco Fererriană, în dreptul căreia se poate juca volei sau ca un burtos cu chipiu și tricou de căpitan rus să apară, ca o rostogolire directa dintr-un automobil de anii 80 pe piese de Alla Pugaciova. Casa de căsătorii în apropierea unei statui leniniste. Fantasma subterană a Mezonului. Piața Centrală. Gara de Sud cu fetițele ei în fustițe scurte mergând sau venind de cine știe unde. Ciocana. Dealurile acelea uluitoare dintre cartiere. Drumul uscat ce duce spre cimitirul Doina. Micul nucleu de orașul vechi din preajma scuarului Zaikin. Poșta Veche. Și atâtea și atâtea altele. De lăcșorul ăla unde am descoperit eu terasa cu plăcinte unde servea o fată ucraineană care, când ceream apă Borjomi se strâmba și-mi amintea că e apa balneară, pentru stomac, îți amintești?

– Dar oamenii cum ți se par?

– Oamenii? Tari de tot. Fibră de supraviețuire, demnitate, tristețe, sărăcie, corupție, unde e să fie. Strălucire și frumusețe. Mult mai pe inimă decât în România. Știi, mi-a zis un tip care făcea yoga că unde e sărăcie, Dumnezeu dă și multă frumusețe. Iar eu am zis cuiva, bă, tată, un moldovean muncește de 10 ori mai mult decât un român! Moldoveanu harnic e!

– Ce traseu prin Chișinău ai recomanda unui străin?

– Colosal ar fi să beneficieze de un tur de bicicletă alături de Dumitru Crudu, așa, pe lângă salba de lacuri de la Izvor, să roadă o tarancă la bere, privind înspre insula lui Plahotniuc, apoi să continue cu Dumitru acolo pe unde numai el știe. Dar sunt multe alte mistere, Botanica sau Ciocana…

– Știu că îți plăceau piețele agricole și de tot felul de la noi, chiar dacă mulți oameni spun despre ele că sunt urâte. Ce te atrage la ele?

– Roiește viața. Piețele moldave au un sortiment mai larg decât cele europene, de la semințe felurite și ceaiuri nebănuite, la alge anumite și rodii cu care te așteaptă negustori afgani iarna. Între Orient și Occident, săraca Țară a Moldovei pe toate le are. Fă o piață acoperită, după norme europene și o să distrugi dulcele bazar…

– Făceai o grămadă de poze pe aici. Ce ai fotografia acum reprezentativ pentru Chișinău?

– Ar scoate Chișinăul mereu la suprafață ceva și pentru mine. Poate pe o uliță pietruită de țară cu case în frunziș răcoros, o uzină uitată la margine, într-un brâu rural de Chișinău, cu un mozaic socialist acolo, pe un perete sau o scenă, așa, cu o mireasă lângă Lacul comsomolist.

– În iulie Chișinăul face 585 de ani. Îi transmiți ceva?

– Mă întreb ce s-a mai întâmplat cu Cinematograful Gaudeamus, se spunea că era construit peste mormântul lui Carol Schmidt. O fi umblat cineva dupa oscioarele lui? Aș transmite oamenilor să nu taie copacii care fac parte din inima locului, și casele vechi, care se năruiesc, să le refacă, să nu le lase în paragină, să nu construiască blocuri de 10 etaje în locul lor. Iar dealurile împădurite dintre parcuri să nu le acopere, meschin, cu alte blocuri. Lăsați orașul să respire, și odată cu el, oamenii.

---

Un interviu de Alexandru Vakulovski