Alexandru Ganenco, (n. 5 februarie 1942, Carahasani, Ștefan-Vodă) absolvent al Facultății de Istorie a Universității de Stat. După facultate, își satisface serviciul militar în armata sovietică, fiind încorporat la marină. Ulterior este ales la diferite funcții în organele comsomolului, în organele de partid, în CC al PCM, apoi lucrează ofițer în organele securității de stat pentru 20 de ani. Ultimii cinci ani ai secolului XX a fost șef al Direcției Serviciului de Informații și Securitate pentru muninicipiul Chișinău.
A publicat o primă carte la subiectul serviciilor secrete: Tudor Botnaru, Alexandru Ganenco „Istoria serviciilor secrete (1940-2007)” apărută la Editura „Museum” din Chișinău în anul 2004.

---

Ne aflăm în incinta Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, de aceea o să încep cu o întrebare legată de această clădire. Ați trăit aici mulți ani și știți multe lucruri pe care nu le știe oricine despre cum arăta clădirea, despre ce se afla și cine trăia aici. Vă rog să ne povestiți câte ceva despre asta.

Era anul 1953, eram pionier și am venit la un lagăr pionieresc la Chișinău. Asta a fost prima dată când am văzut orașul. Am mers pentru prima oară cu tramvaiul și am venit aici, în centrul orașului, oprindu-ne în fața acestei clădiri. Am rămas surprins când am văzut-o: frumoasă, impozantă, cu o arhitectură somptuoasă. Pe vremea aceea, aici era un cămin, care, după cum am înțeles eu, era un cămin al ofițerilor securității. Acolo unde este acum farmacia, era o mică ospătărie unde am fost serviți cu mâncare, ni s-a dat înghețată. Pentru copii înghețata era ceva deosebit pe atunci…

Niciodată nu m-am gândit că soarta mă va aduce în această clădire, ca să pot trăi aici, să pot activa. 

Peste câțiva ani, clădirea a devenit sediul Bibliotecii orășenești „Jdanov” și, când eram student, veneam în sala cu coloane și îmi pregăteam aici lucrările mele de curs despre istoria modernă, despre istoria medievală… Am observat că în clădirea aceasta trăiau unii profesori de-ai noștri: trăia profesorul Schlein, care ne-a predat istorie medievală; trăia profesorul Sinița Grigorii Vasilievici și mulți alții, pe care îi cunoșteam și care ne predau la universitate. Peste vreo zece ani, după terminarea facultății, am avut norocul să primesc aici un apartament provizoriu: la etajul 3, ap. 23, unde am trăit până am primit apartament în altă parte a orașului.

Ca vecini îi aveam pe profesorul de la universitatea de Medicină: Negrescu – un om deosebit, docent la catedra de chirurgie, care era coleg cu fostul ministru, savantul, Testemițeanu. Mai trăiau aici și alți profesori. 

La etajul întâi era o bibliotecă care era vizitată de toată lumea. Toți doreau să aibă un loc undeva în sala de studiu; să ia loc sub abajur, ca să poată citi. Mai ales tratatele astea din istoria nouă… 

De clădirea aceasta sunt legate amintiri frumoase despre clipele pe care le-am trăit aici ca pionier, ca student, ca locatar.

Ați vorbit despre bibliotecă. Puteți să ne spuneți mai multe despre cum a funcționat biblioteca? Colegii mi-au spus că pe atunci bibliotecile erau deschise până la ora 22:00 și că aveau foarte mulți cititori… 

Biblioteca lucra până la orele 21:30, aceasta era regula. La 21:30 toți trebuiau să restituie cărțile. Bibliotecarii mergeau printre rânduri… Luam cărțile, le iscăleam. Era foarte strict. Studenții își doreau să aibă niște locuri deosebite, toți doreau să stea la fereastră. Bibliotecarii erau foarte exigenți cu cărțile, le verificau, să nu fie rupte (unii aveau obiceiul să mai rupă paginile, să mai decupeze). Trebuie să recunoaștem că atunci cartea, mai ales o carte rară, atrăgea atenția. Sala era aproape întotdeauna plină.

Eu trăiam pe atunci aici, vizavi de sobor, pe str. Columna, fosta str. Frunze. De acolo, în câteva minute, veneam încoace. Ca să ne țină niște locuri, noi ne înțelegem cu niște studenți. Ei veneau, ocupau locurile, apoi noi veneam și lucram. Lucram cu plăcere, mai ales când îmi scriam lucrările de curs, aveam plăcere să lucrez aici, în Biblioteca Centrală.

Biblioteca Republicană a fost deschisă mai târziu și acolo erau restricții…, veneau elita intelectuală. Acolo mergeau savanții, dar studenții veneau la bibliotecile orășenești. Biblioteca asta, fosta Jdanov, era cea mai solicitată. Aici ne dădeam întâlniri, rendez-vous-uri. Era unul dintre centrele de anvergură pentru relațiile noastre studențești. Biblioteca, la fel ca monumentul Ștefan cel Mare.

Trăiați aproape de stradela Teatrală. Cum arăta ea pe atunci?

Stradela Teatrală era foarte liniștită. Acolo erau niște clădiri cu un singur etaj și acolo de obicei trăiau oameni care făceau parte din elita Chișinăului. Ea era acoperită cu dale de granit. Chiar și strada Ștefan cel Mare/Lenina era acoperită cu dale de granit de pe timpul țarului. Când ploua, apa se ducea. În 1960, nu știu cine a venit cu ideea, un potentat, a scos dalele acelea și a așternut asfalt. 

Noi, ca studenți, evident nu prea avem bani ca să cumpărăm costume deosebite și purtam niște încălțăminte sportivă chinezească de culoare albă, așa numitele „балетки”,  pe care le spălăm cu praf de dinți și le vopseam. Și, când au pus asfalt, evident că toată încălțămintea noastră se murdărea repede și asta a fost o tragedie, fiindcă asfaltul era de calitate proastă.

Apoi și tramvaiul a fost scos și s-au introdus troleibuzele. Și tramvaiul totuși… orice oraș are nevoie de tramvai, fiindcă tramvaiul este ceva clasic, dar și ieftin… Deseori, nici nu plăteam, ne apucam de scară, din urmă, și mergeam cu tramvaiul. Deși, în majoritatea cazurilor mergeam pe jos…

Ați avut ocazia să trăiți în mai multe apartamente. Povestiți-ne despre cum a fost să stați în diferite sectoare ale orașului

În cadrul serviciului meu, pe care l-am făcut în diferite organizații republicane și în cadrul securității – eu am avut în Chișinău cinci apartamente. 

Primul apartament a fost așa numita str. Logovaia, unde este acuma manejul atletic. La etajul 5 am avut 11m2. Fără baie, fiindcă eram holtei și, în față, fereastra dădea spre stufărișurile acelea de la actuala piață Calea Basarabiei. Erau stufării, erau pescari, erau bălți, adică era o ambianță rustică (prindeau pești acolo). Acum sunt clădiri, piața…

Pe urmă am plecat la țară și, când am revenit, m-am căsătorit și am primit un apartament pe str. Florilor, în sectorul Râșcani, lângă pădure. Acolo s-a născut fetița mea, 50 de ani în urmă. Ne plăcea să ne plimbăm prin pădure, pe lângă școala de hipism.

Din punct de vedere ecologic, orașul ne atrăgea – era multă verdeață, parcurile erau îngrijite și chiar uneori străzile erau udate ca să nu fie praf, mai ales vara.

Pe urmă am avut apartament pe str. Albișoara, pe malul Bâcului, nu departe de gară și, după aceea, am plecat să stau pe str. Anestiade. Acum stau la Telecentru, aproape de lacul Morilor unde, în fiecare dimineață fac gimnastică. 

Aș dori ca spațiile verzi ale Chișinăului să fie păstrate. Acestea sunt oxigenul orașului.

Să ne întoarcem un pic în timp. Care au fost primele primele impresii primele amintiri pe care le aveți legate de Chișinău?

Primele amintiri legate de Chișinău sunt prima dragoste, primul dans. Pe strada aceasta, Ștefan cel Mare, era Clubul Ofițerilor – nu departe de președinție. La Clubul Ofițerilor, era tir, era dans, cânta muzica. Cânta orchesta militară și cea populară. Maestrul Burdin cânta cu orchestra lui, (care concertau și la Filarmonică). Era fanfara militară…

De asemenea, ca studenți, noi organizam dansuri în ograda căminului. Facultatea noastră, cea de matematică și cea de Filologie. Și acolo era un oarecare Vasile Jardan care avea o magnitolă și punea discuri. Vasile era un om întrebat, iar noi eram fericiți, pentru că aveam dansurile noastre.

Produsele care se făceau în Chișinău erau de calitate bună. Pâinea era bine coaptă, înghețata era foarte bună. Ne plăceau automatele acestea, care erau aici, peste drum, vizavi de Casa Guvernului. La restaurantul Doina erau automate la care, cu 15 copeici, puteai să-ți iei o halbă de bere.

Ați avut operații legate de serviciile secrete în cadrul orașului Chișinău? 

Fiind ofițer de informații și contrainformații și conducător la o subdiviziune, evident că am avut operații și lucram mai ales în sensul contracarării elementelor străine de aici. De asemenea, aveam operații orientate spre contracararea activităților sectariștilor și a tipografiilor lor ilegale. Aceștia erau baptiștii rascolnici, iehoviștii, inochentiștii. Ei aici, în Chișinău, desfășurau niște activități care, în acele timpuri, erau considerate subversive. Iehoviștii, de exemplu, nu votau, nu plecau în armată… primeau literatură din străinătate… Apropo, e curios cum primeau ei revista Turnul de veghe. Turnul de veghe era editat în Brooklyn. De acolo se trimiteau pelicule, peliculele acestea ajungeau în România în limba română, cele de limba rusă veneau prin Ucraina și prin Polonia. Peliculele acestea ajungeau în zona Prutului de nord, înspre Edineț. Cei din România atașau pelicula de un arc și, cu săgeata, o trimiteau peste Prut. Noaptea, cei de aici o găseau, developau pelicula la Rotoprint, negativul îl treceau în pozitiv și tipăreau această literatură.

Evident, misiunea mea și misiunea subdiviziunii pe care o conduceam era să găsim tipografiile astea ilegale. Am găsit câteva, activitatea lor a fost filmată… S-a făcut film împreună cu televiziunea. Eu am primit mulțumire de la Andropov. Dar toți ofițerii din subdiviziunea mea au primit câte un salariu, eu rămânând doar cu hârtiuța de mulțumire…

Armele, drogurile… asta era în competența securității. Eu, ca șeful departamentului Municipal și Județean aveam misiunea să urmăresc ca din Transnistria să nu vină provocatori cu arme (după războiul de la Nistru). 

Era misiunea noastră să cunoaștem infrastructura, străzile, obiectele care asigură vitalitatea orașului – rețele de apă, de energie electrică etc. și anumite subdiviziuni trebuiau să urmărească să fie asigurați orășenii cu apă, electricitate, etc. Poate că asta era denaturat într-un sens, dar în altul, îi punea în gardă pe oameni, ca să lucreze.

Care au fost locurile din Chișinău de care vă este dor?

Cele mai frumoase și mai plăcute locuri erau pentru mine Valea Morilor, așa numita rotondă, scara cu cascadă. În rotonda aceea cântau artiștii, orchestra și vestita noastră Tamara Ciobanu. Printre altele, ea cânta gratis și mulți oameni se adunau acolo. 

Și-mi amintesc de parcul ăsta de vizavi de bibliotecă. În spatele cinematografului era un restaurant și o scenă, și bănci unde, în fiecare sâmbătă și duminică, cânta orchestra și erau dansuri. Uneori cânta orchestra simfonică, sau orchestra militarilor, alteori cânta orchestra de muzică populară (unde pentru prima dată l-am auzit pe Nicolae Sulac). Acestea erau locurile mele preferate. 

Și mai erau cinematografele. Era cinematograful „Chișinău”, care se afla mai jos de Piața Centrală unde cânta, la fel, și Tamara Ciobanu, și Nicolae Sulac cu orchestra. Cântau înainte de filme. Era frumos – iar noi mergeam sau acolo, sau la Odeon… Acolo unde acum e Teatrul Satiricus erau două cinematografe: sala albastră și sala roșie și acolo plecam și vedeam filmele astea… filme care pentru noi erau aproape un fruct oprit. 

Deseori mergeam la teatru, la operă, la balet. La Teatrul Eminescu (pe atunci Pușkin) – care printre altele a fost construit în interbelic, de administrația română, iar sovieticii l-au finisat – erau trei săli: mare, mică și era și o sală în spate, unde se dau și acum mini-spectacole. În spatele teatrului era clădirea Hotelului „Moldova”, corpul armatei a 4-a românești, iar acum e bancă.

Scuarul acela îmi pare rău că a fost distrus. Acolo era clubul de șah – de fapt două cluburi de șah. clubul ăsta în scuarul de lângă teatru și al doilea la intrare în parcul unde e rotonda, era tot un club de șah. Acolo erau și săli de biliard…

Piața centrală avea un perimetru mai mare, cu mult mai mare și nu era o asemenea îmbulzeală. Apoi era și bazarul de la Sfântul Ilie (cumpăram produse de acolo când eram studenți, brânză de vaci, de oi, cumpăram nuci sau chiar vin). Piața Ilie se afla la Academia de Studii Economice. Acolo erau și biserici și îmi pare rău că bisericile astea… erau trei biserici în vale: Biserica Sf. Ilie, Soborul Vechi și o altă biserică, nu-mi amintesc denumirea, dar care au fost demolate în anii 1960, când eram student. Chișinăul de atunci avea abia o populație de 80.000, dar acum trăiesc 800.000 și străzile au rămas cam aceleași…

---

Pentru conformitate: Cristina Dicusar, Secția „Memoria Chișinăului”
Mulțumiri: Alexandru Valeriu Moraru, istoric-arhivist şi publicist,
șef-serviciu al Bibliotecii Centrale