În anul 2019, Ciprian Măceșaru – scriitor român, debutat în 2007 cu volumele Cântecul greierilor de sub calea ferată (poeme) și Dialoguri în oglindă (interviuri), apărute la Ed. Curtea Veche – își publică Jurnalul (Infrapaginal. Jurnal 2000-2018, ed. Cartex).

Într-unul dintre fragmentele Jurnalului, regăsim imagini ale Chișinăului anului 2006: oraș postsovietic, în care se amestecă, eclectic, vulgaritatea unor „tipi cu aspect de mafioți”, „polițiști-gorilă”, blocuri comuniste și suveniruri cu Lenin cu „multe clădiri frumoase” de pe strada principală, „femei splendide” și librării în care domină, totuși, cărțile de limbă română:

2006

28 decembrie. Basarabia. În drum spre Chişinău vedem superbe păduri de mesteceni. Intrăm în oraş. Zonă de vile apoi blocuri comuniste. Ajungem în centru, pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aproape peste tot scrie în româneşte. Mă aşteptam să fie mult mai rău. Ieşim de pe bulevard şi ne oprim la o benzinărie Petrom. În cabina WC-ului, pe calorifer, cotidianul Timpul, în care citesc titlul cu litere de-o şchioapă: „UE primeşte România cu turtă dulce”. Afară, pe pompe, scrie: „Cere-ţi (sic!) bonul fiscal”. Parcăm maşina în apropierea unui hotel şi o pornim la pas. Cerul e senin, de-un albastru intens. E destul de frig. După ce fotografiem biserica albastră a Mănăstirii Sf. M. Mc. Teodor Tiron ne întoarcem pe Ştefan cel Mare, principala arteră a oraşului. Bulevard elegant cu multe clădiri frumoase, chiar dacă pline de însemne comuniste. Îmi atrage atenţia Oficiul Poştal, opera lui Valentin Mednec, cel care ar fi hotărât, împreună cu Ivan Ivanovici Bodiul, demolarea clopotniţei din faţa catedralei, ceea ce s-a şi întâmplat, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1962, locul ei fiind luat de o piscină. De asemenea, Catedrala, jefuită de crucea care încununa cupola, a devenit sală de expoziţii. Clopotniţa a fost reconstruită după ’90, din ordinul lui Snegur. După cum am citit (pe internet) din Jurnalul (2006) lui Goma, se pare că Mednec ar fi dinamitat, în 1941, conform propriei mărturisiri, şi clădirea Băncii din Tighina, executând „ordinul lui Stalin, de a distruge totul în calea duşmanului”. Totuşi, îmi place mult intrarea aceea rotundă a Oficiului Poştal. Cât despre Alexandru Bernardazzi, cel care în anul 1856, la doar 25 de ani, a devenit arhitectul principal al Chişinăului, nu pot să spun prea multe. Văd doar una dintre clădirile sale, şi anume Primăria, iar aceasta mi se pare destul de ridicolă, aşa încărcată cum e. Decorată în stil eclectic, cu elemente gotice şi renascentiste, clădirea are, totuşi, nişte balcoane cu reuşite mulaje de ferestre, din marmură maro (din păcate, în spatele acestora sunt puse ferestre albe din termopan). Ni se face foame şi intrăm într-un mcDonald’s. Angajaţii (prea mulţi la număr) se încurcă între ei, se ceartă în faţa clienţilor. În jurul nostru se vorbeşte zgomotos ruseşte, româneşte. Simţim că ne ia durerea de cap. Mâncăm cât putem de repede şi plecăm. Poliţişti-gorilă, adevăraţi neanderthalieni, dirijează circulaţia cu gesturi ameninţătoare, aproape că ne e teamă să-i privim. Pe străzi, multe maşini luxoase, conduse de tipi cu aspect de mafioţi – câţiva sunt îmbrăcaţi în extravagante haine de blană. Ah, dar şi multe femei splendide. Intrăm în cafeneaua Mon Café, unde se vorbeşte cu greu româneşte. Chelnerul face tot felul de glume şi nu prea ne dăm seama dacă vrea să fie prietenos sau îşi bate joc de noi. Mâncăm patru prăjituri delicioase. Şi aici, ca şi la McDonald’s, totul e foarte ieftin (nu şi pentru basarabeanul de rând). Intru într-o librărie şi constat fericit că domină cărţile româneşti, dar la chioşcurile de presă aproape totul e în ruseşte. Iau Contrafort şi Literatura şi arta. Căutăm apoi un magazin cu vinuri şi cumpărăm trei sticle. Într-un alt magazin vedem picturi, covoare, farfurii şi căni cu Ştefan, cu Eminescu, dar şi cu Lenin. La întoarcere, vameşii români ne iau abuziv şase lei, aşa cum au făcut şi la venire. Cică taxă de salubrizare, chiar dacă mai plătisem una, cu vreo cinci minute înainte. Suntem furioşi, dar tot ce ne dorim e să intrăm cât mai repede în ţară. Aşa că înghiţim.