(interviu cu scriitorul Vladimir Beşleagă)

Dle Vladimir Besleagă, la Conferinţa „Identităţile Chişinăului”, unde aţi vorbit despre oraşul postbelic văzut de un adolescent coborât de la Mălăieşti, aţi amintit că sunteţi orăşean de vreo 60 de ani. Ce înseamnă pentru Dvs. să fii chişinăuian şi în ce măsură identitatea urbană V-a marcat ca scriitor?

Vreau să-ți spun, dragă Alexandre, că Chișinăul era al treilea dintre orașele pe care le văzusem. Primul a fost Tighina dintre războaie, apoi Odesa de după asediul mare. La Odesa am văzut marea, maaarea despre care auzisem numai. Şi apoi, în 1947, m-am întâlnit cu Chișinăul postbelic, coborând de la Mălăiești, după cum spui dumneata. Prizonierii degajau ruinele orașului. Neamțul cu care vorbi tata avea ochii albaștri. Peste tot ruși, evrei. Da-a-a… [vezi articolul Cel de-al II-lea Război Mondial. În drum spre Chișinău] Trei ani mai târziu, în 1950, am devenit student. Era pe atunci o hartă a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești cu cele mai importante localități pe ea. Şi hotarele localităților erau marcate într-o scară anume. Pe harta aceea satul meu era mai lățit, mai întins, mai mare decât Chișinăul. Şi aveam un profesor, îi spunea Chiroșca. Nu mai știu ce discutam noi despre oraș, sat, și eu îi zic: „Ce-i cu Chișinăul ista, un sat mai mare, nu-i cine știe ce”, iată…

Acuma, dacă m-a marcat? cum ziceai dumneata. Cu viaţa de oraș m-am obișnuit foarte greu și foarte târziu. Eram crescut la ţară. Acolo mi-am petrecut toată adolescenţa, începutul de tinereţe. Venit la Universitate la 19 ani, eram de acu format și nu puteam să mă acomodez acestui oraș. Şi ziceam, printro metaforă care spune multe, că toate visele mele se desfășurau la mine acasă, nu la Chișinău. Abia peste vreo 30 de ani am început să am vise legate de orașul Chișinău. Orășenizarea mea, profundă, fiinţială s-a produs greu, târziu. Ca să încheiem capitolul acesta, vreau să-ți spun că sentimentul meu de fiinţă formată la sat, unde era mult aer, era orizont, era libertate, acest sentiment este legat de faptul că tot ce consuma familia mea era produs în gospodăria noastră. Eu, când veneam cu tatăl meu la oraș, și mă uitam cum umblă ăștia și trăiesc din bucate de la piaţă, din cumpărat… La noi se considera că atunci când te duci tu să cumperi, să cauţi de la cineva și nu ai al tău, înseamnă că ești vai de capul tău de sărac. Trebuia să ai ale tale de toate, să crești, să cultivi, să semeni. Să ai vacă, să ţii păsări, să nu umbli să cumperi, numai sărmanii și leneșii se duc și cumpără. Consideram atunci că orășenii nu sunt oameni reali, întregi, socoteam că ei sunt oameni mai mult artificiali. Eu eram ars de soare, eram voinic, iar ei erau niște piperniciţi, niște slăbănogi, uite asta… Să-ţi spun că, recent, am citit un eseu al lui Petre Ţuţea, care spune că la noi, la români, ţărănimea a îndeplinit misiunea aristocraţiei din ţările europene. Țărănimea a exersat spiritul aristocrat, demn, deschis. Auzi ce spune Ţuţea! Ca atare, dacă m-a marcat? sigur că m-a marcat!

Scriitorii basarabeni postbelici, ca şi alți artişti de la noi, s-au format la cultura română şi universală mai ales la Chişinău. Tensiunea culturală şaizecistă, care în Basarabia a generat o remarcabilă generație de oameni de cultură, are valențe urbane. De ce totuşi textele poeților şi prozatorilor noştri, sub aspectul lor tematic, sunt, de cele mai multe ori, „rurale”?

Aici e o chestie delicată. Vezi, dumneata, Alexandre, generația anterioară celei din 1960, cea cu școli, cu facultăți în România Mare, a avut de suferit după război. Au fost puși sub teascurile realismului socialist, așa că nici după ce a murit Stalin nu mai puteau scăpa de clișeele proletcultiste. Teroarea jdanovistă și frica aceea li s-au încuibat în oase. Doar Andrei Lupan și-a făcut mea culpa. Ceilalți au tăcut. Şaizeciștii au început după 1956, după acel congres de condamnare a stalinismului. Însă de-acu în 1959 partidul organizase o campanie de nimicire a lăstarilor conștiinței naționale. Şi scriitorii au mocnit până în 1965, când au explodat la congresul de pomină al Uniunii Scriitorilor. A fost o revoltă a intelectualității de creație. Şi iată în siajul acesta, ca să zic așa, au apărut acele cărți care au rezistat timpului. Acea liberalizare a dat multora forță de creație și de rezistență culturală. Deci, asta-i.

Şi acum să revenim la nuanțele de ruralism și citadinism. Vezi, dumneata, toți autorii noștri, toți cei care au constituit această generație aveau rădăcinile la țară. Iar sursa de inspiraţie a unui creator este copilăria și adolescenţa, sursa de creaţie este bazinul biografic, experienţa lui de viaţă. Generația aceasta nu a avut, practic, intelectualitate urbană. Poţi să inventezi orice, dar dacă nu recurgi la propria ta experienţă de viaţă n-ai cum fi nici convingător, nici autentic. Şi încă, mai toţi scriitorii care s-au manifestat în generaţia aceea începeau cu literatura pentru copii. Pe urmă evoluau. Vieru, dacă nu avea el norocul să citească Arici-pogonici, Cravata roșie.. revistele celea românești, nu se realiza în veci. Şi cărțile lui au apărut ca o explozie de naturaleţe, de autentic.

A fost oare ludicul punctul de pornire pentru şaizecişti?

Da, da, au pornit de la jocul inocent al copilăriei spre problemele mari, de la fericirea universului ludic spre problemele general umane și naționale.

Totuşi, are oare Chişinăul o literatură de factură citadină, aşa cum a teoretizat-o Camil petrescu în „Însemnele noi ale romanului modern”? Cine sunt scriitorii de inspirație urbană?

Literatură de inspirație urbană s-a scris în interbelic, inclusiv la Chișinău. Sulacov, Dolenga, Alexandru Robot. „Music-hall”, romanul lui Alexandru Robot, este unul de mare clasă. Eu când am venit la studii la Chișinău, prin 1951, apăruse și romanul cela umflat al lul Emilian Bucov, „Cresc etajele”, era despre Chișinău, niște personaje bizare, aiureală, carte scrisă la beție. Dar a fost un eveniment surprinzător, nu era nici o carte așa de voluminoasă, toate celelalte cărți erau subțiri. Adam a scris ceva, dar minciunos. Istru… Acum, eu cred că printre primii autori citadini postbelici a fost Busuioc, cu siguranță. Deși acțiunea din „Unul în fața dragostei” se desfășoară undeva la țară, însă viziunea este integral citadină. Ceilalți n-au avut treabă. Ciobanu, tot cu eliberarea. Lipcan, cu „deșteptarea”… Revoluționarisme, ilegalisme, aiurisme. Nu, nu era prezent Chișinăul în literatura postbelică. Era absent, fiindcă era străin. Orașul era pentru noi străin. Asta e. Mai târziu, când a început să publice Marinat, orașul a intrat în raza de observație sau de investigație a scriitorilor, mai târziu, da…

În Chişinău avem un patrimoniu construit unic în Basarabia, astăzi lăsat de izbelişte. proiectat şi administrat de ruşi, însă edificat de constructori moldoveni. Cum credeți, am reuşit oare noi să ne asumăm cultural acest patrimoniu? ne reprezintă oare acest patrimoniu? Care este, în accepția Dumneavoastră, spiritul Chişinăului?

Uite, hai s-o luăm mai de departe. Prin 1979 eu am avut ocazia să călătoresc, pentru prima dată, în România. Am fost la București, Iași, am văzut mai multe orașe. Iar la Câmpulung Moldovenesc am vizitat Muzeul „Arta Lemnului”, care pentru mine a fost o revelație. Muzeul deține o colecție bogată de unelte din gospodăria țărănească, toate confecționate fără a folosi un cui de fier, totul din lemn, până și oloinița, carul. Asta e. Civilizațiile rurale sunt civilizațiile lemnului. Am impresia că noi suntem încă sub imperiul acestei civilizații rurale. Iar orașul ne este străin. Cum spuneai și dumneata, a fost construit de Imperiul Rus în scopurile lor geostrategice, comerciale, și nu ca să reflecte, să conserve spiritul locului. În interbelicul românesc construcția temeinică a fost cea culturală: alfabetizarea populației – care, după ruși, era cvasianalfabetă –, edificarea școlii naționale, a instituțiilor culturale (Facultatea de Teologie, Conservatorul, Teatrul Național, Radioul, reviste, cărți, monumente etc.). S-au construit vile urbane în diverse stiluri: neoromânesc, modern… Venit la Chișinău, eu eram impresionat de strada unde se află Universitatea și șirul ăsta de vile de o frumuseţe deosebită, niște bijuterii… Cred că Bernardazzi a reușit să exprime spiritul locului. La Universitate, când aveam timp liber, mergeam spre lacul din Valea Morilor. Acolo unde acum e monumentul lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici, erau niște fundații dărâmate. Pe urmă am aflat că pe acel loc a existat un Institut Social Român, construit după proiectul unui mare etnolog. Sigur că da, conceptul de conservare a memoriei orașului este unul complex. Dar, hai să vedem în ce măsură societatea își asumă această memorie, acest patrimoniu. Să-ţi aduc un singur exemplu. Lucram funcţionar la Uniunea Scriitorilor. Iar la primărie era un oarecare Lebedev, un arhitect-șef. Şi tocmai atunci se proiecta acea șosea de dincolo de Bâc, actuala Calea Basarabiei. Şi ea urma să treacă peste biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena. Şi atunci, împreună cu scriitorii mai în vârstă, care cunoșteau istoria locului, am mers la primărie, apoi pe șantier, iar la primărie și tot așa până au deviat strada. Şi iată a rămas biserica. Azi scriitorii nici că au inițiative, nici că au idei de acest fel. Hai să-ţi mai spun un lucru. Recent am editat o carte – „Voci sau dublu suicid din zona lacurilor”. Toată acţiunea se desfășoară în Chișinău. Cartea aceasta a fost editată în variantă print și audio-book de Oficiul Europei Libere. Personajul central este un scriitor bătrân care, în perioada de tranziţie, a fost nevoit să se retragă din centrul orașului, unde avuse un apartament, la periferie și acolo își găsește sfârșitul, la marginea orașului. Un scriitor, un intelectual nu mai are forţa sau norocul să se menţină. Este aruncat la periferie, la periferia timpului. Ăsta-i destinul. Așa că ceea ce face societatea pentru ocrotirea și conservarea monumentelor, acțiune în care ești și dumneata antrenat, este un lucru mare, binevenit și binecuvântat. Uite, am o sugestie. Casa familiei Sainciuc – oameni de mare cultură, oameni rari – să fie declarată monument cultural și istoric, să fie restaurată și conservată cu tot cu curte. Ăsta-i spiritul locului, Glebus Sainciuc, Valentina Rusu-Ciobanu și casa lor cu tot cu curte.

Este o idee excelentă, potrivită pentru pla-nificarile de conservare a oraşului de jos, a zonei Chişinăului medieval, actualmente rămas doar în straturi arheologice. Și atunci am putea oare vorbi despre un profil individual al oraşului? Este oare Chişinăul un oraş cu identitate?

Nu, nu cred că Chișinăul este oraș cu identitate. Arhitectural, nu cred că este. Are zone, clădiri, situri, nu-știu-ce, un patrimoniu care trebuie conservat, restaurat… Poate dacă orășenizarea noastră s-ar fi întâmplat mai din timp, am fi imprimat și noi, populația autohtonă, un profil care sa-i dea, cum zici dumneata, o identitate. Să zicem, la Iași, acolo s-au păstrat case de pe vremuri, palate boierești, ele dau culoare, parfum istoric. La noi, dacă au fost atâtea schimbări, distrugeri, ruși, evrei, nații diferite, cosmopolitism sovetic… Uite, bisericile s-ar putea să prezinte individualitate, să fie în continuitatea tradiției noastre culturale. Ai văzut, dumneata, ce frumos s-a înălțat la Buiucani Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel? Şi-apoi, viața culturală a orașului este una tot mai mult românească. Sunt editate cărți, multe cărți, se scrie muzică bună, sunt vernisate atâtea expoziții, se produc festivaluri de teatru, cinema, muzică clasică, jazz. Spiritualitatea românească conturează tot mai pronunțat individualitatea Chișinăului, da.

Tocmai ați dat formă unei identități în devenire a Chişinăului. Noua paradigmă culturală poate că va iradia sentimentul de acasă în acest oraş despre străinătatea căruia ați vorbit anterior. Însă relația noastră cu oraşul are mai multe antecedente neclarificate. Cât de „ascuns” mai rămâne pentru Dumneavoastră Chişinăul? Cu ce teme ați deschide o istorie secretă a oraşului de pe Bâc?

O istorie secretă? Ştiu eu!? Să zicem așa, prin 1980 a fost publicată cartea lui Dumitru Moldovan întitulată „Haiducul Tobultoc”. Tobultoc, oltean de origine, a avut o viaţă eroică și un sfârșit tragic. Prin 1832 ohranca ţaristă l-a prins, l-a bătut cu biciuri cu plumb la capăt și l-a executat în Piaţa Fânului, acolo unde este stadionul âsta în ruini, mai la vale de căminele Universităţii. Şi ortacii lui Tobultoc au luat corpul lui neînsufleţit și l-au înmormântat. Ştii, dumneata, unde? Între niște stejari care creșteau acolo pe unde se află acum Mitropolia Basarabiei…

E un stejar de vreo 200 de ani acolo, la intersecția străzilor Șciusev şi 31 August, poate e chiar stejarul lui Tobultoc?

…și ar fi interesant să se caute osemintele lui Tobultoc și să fie reînhumate…

S-o luăm și mai adânc, să ne amintim că pe la 1806, în timpul războaielor ruso-turce a ajuns la Chișinău Anton Pann, copil fiind, cu maică-sa. Anton Pann, autorul poeziei „Deșteaptă-te, române!”, care a devenit imnul României. Să vezi! Şi tot așa din legendele orașului am auzit de la moș Pimen, tatăl Argentinei Josu, bun vinificator și povestitor, despre existența unor galerii subterane. Orașele mari au misterele lor. Chestii-parachestii…

Orasul de sub oras rămâne încă marele anonim. urmează să-l descoperim arheologic sau să-l construim literar ca reflex al lumii noastre interioare, acolo unde se întâlneşte mitul, ficțiunea şi realitatea. Maestre Vladimir Beşleagă, care ar fi, în viziunea Dumneavoastră, cea mai utopică idee reală pentru Chişinău?

Utopică… și reală… He-he-he… Ți-o spun numaidecât, dragă Alexandre. Ar fi să ne înscriem candidatura și să câștigăm competiția pentru titlul de capitală culturală europeană. Asta-i ideea și ținta identitară a Chișinăului românesc. Şi punctum!

În acest registru care iese din comun, Vă mulțumesc pentru preaplinul mărturisirii de credință pentru Chişinău.

Alexandru CORDUNEANU

---

Sursa: CORDUNEANU, Alexandru. O mărturisire de credință pentru Chișinău (interviu cu scriitorul Vladimir Beșleagă). In: Identităţile Chişinăului. Ediţia a IV-a, 19 octombrie 2017, Chişinău. Chișinău, 2017, pp. 293-295. ISBN 978-9975-0-0224-0.