În romanul-fluviu „În preajma revoluției” deseori se vorbește despre Chișinău. Constantin Stere, autorul romanului ne oferă, în capitolul ce urmează, o imagine foarte vie a Chișinăului din perioada țaristă:

---

PARTEA III

INIŢIEREA

Cap. XIII „DRACUL  ARAB”

Ploaia măruntă de toamnă învălea Chişinăul în reţeaua ei rece şi sumbră.

Spre seară, în amurg, mergea de-a lungul aleii mărginaşe a Bulevardului un omuleţ, ciudat împopoţonat într-un palton prea lung, cu poalele târâte prin noroiul străzilor, cu mânecele largi şi lungi, din care mânile nu puteau răzbate, şi cu o pălărie mare, aşezată pe gulerul paltonului ca un cort, astfel încât cu greu se putea vedea faţa trecătorului.

Ieşind din Bulevard, la colţ cu strada Moscovei, această siluetă stranie se înfundă în „Tolcioc”, înotând în noroiul adânc şi lipicios al străzilor lui nepavate. Luptând cu acest fluviu cleios, omuleţul nici nu băgă de seamă că-şi pierduse în noroi, Dumnezeu ştie unde, galoşii… 

Apropierea nopţii şi ploaia nu potoliseră încă animaţia obicinuită din Tolcioc – aceste mari „galerii” ale sărăcimii. Vreo doi „comercianţi”, observând că trecătorul nostru se înfunda în noroiul străzilor fără galoşi, l-au apucat de capătul mânecilor goale, din dreapta şi din stânga, lansând apeluri stridente şi ispititoare:

– Poftiţi, domnule, în prăvălie, am galoşi, noi-nouţi parcă făcuţi pentru dumneata. Şi-s ieftini, las numai pentru dumneata. 

– Ce galoşi? Are numai nişte rupturi bortelite. Eu am nişte ciubote mari, intri până în gât în ele şi nu-ţi pasă de apă şi glod…

Trecătorul, spăriat, se smulse din mânile comercianţilor şi porni în fugă la vale, urmat de râsetele şi batjocurile negustorimii din tot Tolciocul.

La marginea Tolciocului, la hotarul mahalalei românești, cunoscută sub nume popular sugestiv de „Broscărie”, trecătorul sau, mai bine-zis, navigatorul se opri în faţa unei porţi deschise spre o imensă curte, în care erau împrăştiate, în dezordine, câteva căsuţe joase, sub acoperiş de ţiglă veche, mucegăită, cu pecetea de netăgăduită vetustate.

Trecătorul, cuprins de timiditate, se opri nehotărât. Toată curtea nu era decât o mlaştină de noroi stătut, care răspândea o duhoare greţoasă. Şi căsuţele cu ferestruicile lor mici, oarbe, din care numai prin una răzbătea o lumină scundă, aveau un aspect prea puţin ospitalier.

– Unde şede aici domnul Manin? – întrebă, în sfârşit, trecătorul misterios, fluturându-şi printr-un gest implorator capătul gol al mânecii, adresându-se unei bătrâne, care, ridicându-şi fustele până la genunchi, deasupra unor galoşi enormi, ca nişte luntre, se îndruma cu curaj spre poartă în oceanul odorant din curte: 

– Manin, ce fel de Manin? Ce este el? – întrebă femeia, scoţând cu greu luntrea piciorului drept din noroi, pentru ca să-şi poată menţine echilibrul în timpul conversaţiei.

– Porfirie Nicolaevici Manin, corespondentul „Foişorului” – răspunse trecătorul. 

– A, Dracu-l Arab (Bess-arab), iaca în casa aceea din fund, unde se vede lumină! – arătă cu cotul bătrâna după o aruncătură bănuitoare de ochi asupra interpelatorului şi cârmi spre o altă căsuţă din curte.

Impresionat de aspectul curţii, nu mai puţin de privirea bănuitoare a bătrânei, navigatorul porni şi el prin pasta cleioasă spre ochiul de lumină din fund.

La uşă, la trei lovituri discrete, dânsul fu salutat de grohăitul unei voci răguşite:

– Care dracu e acolo? Ce sunt fanaberiile astea? Intră!

Din prag, se putea vedea, la lumina unei lămpi afumate, scriind la o masă – pe care erau îngrămădite farfurii, pahare de ceai, bucăţi de pâne printre cărţi, jurnale, obiecte de toaletă şi ustensile de bucătărie – un om cu un cap disproporționat față de un trup prea scurt; cu o față palidă, fără un pic de sânge, ca o mască galbenă în mijlocul părului cărunt al bărbii și al capului, prin care străbăteau ochi negri, neliniștiți, cu o expresie de iritație și de grozavă oboseală.

Un divan spart, care, din burta-i prăbușită, își etala umplutura mucegăită, și câteva scaune disparate complectau mobilierul. 

– Ei? Ce cauţi? – întrebă supărăcios domnul cărunt, hârjenind nerăbdător pe scaun, cu creionul ridicat în sus.

– Eu sunt Vania Răutu. Mi-a scris Vasilie Vasilievici Saharov din Odessa

În fața unei asemenea primiri, eroul nostru – căci el se ascundea în navigatorul drapat în aceste baroce pânze – de-abia șoptea de emoție și glasul îi tremura. 

– A! Pimperlic! – sări în sus, aruncându-și creionul, Dracul Arab – poetul care scrie versuri cu apă de trandafir, puiul de năpârcă metamorfozat în mielușel, conașul pocăit, care dâjduieşte să-şi ispăşească păcatele strămoşilor cu dulcegării sentimentale! Buuun! Hai să-l vedem! Vino încoace. Ce ai înţepenit acolo la uşă?

Bietul Vania se uita la picioarele sale, pe care se năclăise noroiul aproape până la genunchi, și la poalele muiate ale nesfârșitului său palton.

– Ha-ha-ha-ha! – izbucni Dracul Arab la șovăiala lui, strâmbându-și sardonic gura şi răsucindu-şi colţul bărbii. Ce te-ai împopoţonat aşa? Conspiraţia! Desigur, se ţineau băieţii de stradă şi toţi cânii după dumneata! Vei fi speriat şi femeile! Buun! Vino încoace! 

– Dar sunt murdar, Porfirie Nicolaevici, mi-am pierdut galoşii!

– Bre, bre, bre, câte fasoane! Apoi noi suntem deprinși ca să ne aduceți de sus glodul boieresc. Aşa-i făcut Chişinăul. Pe străzi se scurge noroiul de sus în vale, din cartierele boiereşti spre mizeria Broscăriei. Aşa-i societatea toată basarabeană. Aşa-i toată Basarabia. De sus se scurg murdăriile boiereşti şi îneacă mizeria din vale. Nu face nimic! Vino aici sau iată „Foişorul” cu opera genială, pentru care am fost plătit două copeici rândul. Șterge-ţi puţin picioarele. Grunea! –  se adresă el către o femeie slăbuţă, cu faţa ciupită de vărsat, luminată de nişte ochi cenuşii speriaţi şi îmbrăcată foarte sărac, dar cu o vădită îngrijire pentru decenţă. Grunea! Să primim cu cinste pe musafir. Are să-ţi placă şi ţie, că ştie să se prelingă în versuri, ca siropul! Ai să verşi lacrimi şi să fii fericită de emoţii nobile. E Pimperlic acela, ştii, puiul de ciocoi din S***, despre care mi-a scris Saharov… A! Trebuie să fac prezentaţia şi dumitale! – se îndreptă el către Vania şi declamă întinzându-și solemn brațul: Agrafena Ivanovna, consoartă eroică, victima amorului nelegitim şi răzvrătită împotriva regimului matrimonial! Ha-ha-ha-ha! Nu face nimic, Grunea! Samovarul nu s-a stins? Să ne dai câte un pahar de ceai. Ai pus mâna pe un pachet cu tutun?

– Aduc îndată; ne-a împrumutat Andrei Vichentievici. Dar scoate-ţi paltonul!… – se adresă doamna către Vania – daţi pălăria încoace.

Vania se simţi îndată încurajat chiar de tonul vocii Agrafenei Ivanovna şi se apropie de masă, strângând mâna „Dracului Arab” şi a doamnei. 

Porfirie Nicolaevici Manin a fost unul din naufragiaţii „şeasezeciştilor” — o generaţie de intelectuali din decada a şaptea a veacului. 

Fiu al unui antreprenor de lucrări publice ruinat, el a fost prins, ca şi amicul său Saharov, de acel curent de răzvrătire cunoscut în străinătate mai mult sub numele cu totul impropriu de „nihilism”.

Inteligent şi talentat, el repede s-a distins ca orator al întrunirilor studențești. În generaţia sa, un moment, dânsul a fost privit ca o nădejde a viitorului şi înconjurat de un grup de admiratori, cunoscuţi sub numele de „Saint Maninişti”.

Această fugară glorie a fost plătită cu ruinarea carierei şi cu chinurile vieţii întregi. Arestat, după vreo doi ani de închisoare, el fusese deportat în nordul provinciei Arhangelsk, într-un orăşel de pescari de pe ţărmul Mării Albe.

Acolo l-a urmat, fugind de la soţul ei — funcţionar la una din nenumăratele cancelarii ale Petersburgului —, o tânără femeie care, atrasă şi ea de curentul ideilor noi, frecventa cercurile studenţeşti.

Agrafena Ivanovna — numele ei de familie nu-l cunoştea nimeni —, admiratoare entuziastă din primul ceas, a rămas credincioasă toată viaţa eroului visurilor sale din tinereţă.

Aruncat între gheţurile mărilor polare, oratorul întrunirilor studenţeşti, în cea mai neagră mizerie, nedisciplinat, încărcat cu o ereditate nenorocită şi destrămat sufleteşte de amintirile unei copilării dezordonate, în care belşugului de parvenit i-au urmat brusc scăderile şi amărăciunile falimentului, Porfirie Nicolaevici Manin n-a dat dovadă de tăria sufletească necesară pentru rezistenţă în faţa cruzimilor şi vulgarităţilor vieţii.

Prins, ca mulţi intelectuali ruşi, de viciul naţional al beţiei, el poate ar fi ajuns foarte repede la abisul de degradare şi descompunere sufletească, dacă Agrafena Ivanovna, prin devotamentul ei şi puterea ei de idealizare, neatinsă de tristețile realității, nu i-ar fi dat acel suport moral pe care el nu-l găsea în sine însuși.

Cu înfățișarea ei ingrată și sănătatea șubredă, femeia aceasta avea un suflet eroic și se sacrificase de istov pentru a aduce puțină lumină în această viață înnourată.

După sfârșitul termenului de deputațiune, lui Porfirie Nicolaevici i s-a interzis aşezarea în centrele mari ale imperiului şi, mai cu seamă, în orașele universitare.

După multe tribulaţiuni şi, în mare parte, graţie stăruințelor Agrafenei Ivanovna, Manin a fost, în sfârşit, autorizat să se stabilească la Chişinău, unde își putea asigura o existenţă mai puţin decât modestă în calitate de corespondent pentru Basarabia al „Foişorului” din Odessa, dar mai cu seamă mulţumită energiei Agrafenei Ivanovna, care în curând îşi asigurase o clientelă în calitate de croitoreasă a elitei feminine din „Broscărie” şi ca meditatoare a copiilor din mahala.

În curând, faima câștigată de corespondențele semnate „Drac  Arab” ar fi putut aduce oarecare ameliorări în existența lor, dacă excesele de beție nu ar fi zădărnicit toate sforţările Agrafenei Ivanovna. 

În această căsuță de la hotarele Broscăriei, Vania a venit pentru prima oară în contact cu marile curente de idei din sânul intelectualității ruse și, pentru prima oară, a fost silit să-şi pună întrebarea despre însăşi legitimitatea existenţei lui.

Exasperat de zbuciumările şi adversităţile vieţii, nemăsurat la vorbă, îndeosebi după două, trei păhărele de „votcă moldovenească” (singura rațiune de a fi a Basarabiei, cum afirma el), „Dracul Arab” nu cruța pe Vania Răutu, fără să-și dea seama că avea în fața lui încă un copil.

– Nu ştiu ce gust a avut şi Saharov pentru un ciocoiaș? S-a induioşat de stihurile dumitale sau e recunoştinţa tubului digestiv pentru blidele din Năpădeni? Dar dumneata ce dracu cauţi aici?

Astfel a fost începută conversaţia între Vania Răutu şi ilustrul corespondent al „Foişorului”. Vania nu ştia ce să-i răspundă.

– L-am rugat pe Vasilie Vasilievici să-mi recomande pe cineva care să-mi dea sfaturi literare, – nu îndrăzni el să-şi mărturisească altfel veleităţile de autor – pentru… alegerea cărţilor de citit. La noi la liceu, puţini citesc şi nici nu ştim unde să căutăm cărţi bune…

– A! ştiu, ştiu, eşti un coconaş pocăit – dvoreanul penitent al lui Mihailovski, mănânci cozonacul babachii şi ai poftă şi de plăcintă morală, cu brânza în mânecă şi cu sufletul în rai! E plăcut să storci măduva ţăranilor din Năpădeni şi să dizertezi asupra materiilor înalte. Buun! Distracţii până la anii de maturitate, când vei şti şi dumneata să mânuieşti presa la Năpădeni. Până atunci, poezele, toamna la Năpădeni, frunze aurite, triunghiuri de cocoare – le cunoaştem, le cunoaştem! 

– Porfirie Nicolaevici!… Eu nu vreau să storc pe ţărani. Eu vreau să învăţ care este datoria noastră, eu nu vreau să mânuiesc presa… 

– Ha-ha-ha-ha! vorbe dulci! Când îţi vei şterge mucii, le vei uita, ştim noi, am văzut! Dar ştii dumneata cum s-a acumulat averea Răuteştilor? Cum s-au rotunjit Năpădenii dumitale?

– Tata a moştenit de la bunicul – răspunse înăbuşit Vania – şi apoi a mai cumpărat.

– Prin tâlhărie, domnule! Jefuind pe răzeşi, prin judecăţi nedrepte, şi apoi storcând toată vlaga din clăcaşi prin boieresc; iată, vezi nasturele acesta de argint pe bluza dumitale? E condensat din sângele şi sudoarea generaţiilor de ţărani! Şi crezi dumneata cu poezele şi cu vorbe de căinţă să ispăşeşti ticăloşiile şi impilările de generaţii?

– Porfirie Nicolaevici, – îl întrerupse în acest moment Agrafena Ivanovna – de ce eşti aşa de crud cu un copilaş? Ce-i vinovat el de păcatele părinţilor? De unde ştii ce va mai putea fi el? Desigur, e un suflet curat.

– Hop şi tu, mironosiţo! – se oţărî „Dracul Arab”, dar totuşi se potoli.