Valentin Șerban (n. 2 septembrie 1918 – d. 31 martie 2005), cunoscut cu numele de Valentin Șerbacov, a fost un atlet român basarabean născut în 1918 în satul Nemțeni. A fost deportat în Siberia pentru că a făcut parte din Serviciile Secrete Române, iar pentru cele îndurate a fost decorat în 2003 cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în gradul de Comandor.
Povestea acestui erou-martir a apărut în media românească în 2003, iar apoi a dispărut, personalitatea lui Valentin Șerban și toate cele îndurate de acesta fiind uitate.
Norocul a făcut însă ca Vadim Pirogan, autor care a fost și el deținut politic la Siberia, să-l cunoască pe Valentin Șerban, iar din conversațiile pe care le-au avut a apărut cartea de confesiuni publicată după moartea atletului: Calvarul (Pe valurile vieții), Chișinău, 2005.
Mai jos, câteva fragmente-mărturisiri ale lui Valentin Șerban:
Copilăria
Mă cheamă Valentin Șerban. Baștina mea este satul Nemţeni, de pe malul stâng al Prutului […]. Mama mea, Eugenia, a terminat la Chișinău o școală de doi ani. Clădirea acelei școli este și azi pe strada Mateevici, colț cu Hâncești, o casă cu două etaje. După terminarea școlii din Chișinău mama a învățat la Petrograd la o școală de învățători. În acele timpuri era la modă ca fetele să lucreze ca învățătoare pentru luminarea tineretului sau ca surori de caritate. Mama s-a cerut să fie învățătoare și a fost trimisă în comuna Barta, lângă Ismail, aproape de comuna Hagi-Abdul; acolo în spitalul din sat, m-am născut, în 1918. Tatăl meu, Nicolae Nicolau, era și el învățător. Dar după vreo doi ani mama s-a despărțit de el, fiindcă lui îi plăceau fetele din clasele superioare și în familie erau mari scandaluri. După ce l-a prins într-o grădină cu o fată, l-a gonit de la casă, căci pe vremea aceea adulterul era o mare rușine. Mama s-a mutat cu lucrul din comuna Barta la Leova, unde era mai aproape de Nemţeni, de părinţi.
Mama mea, (Eugenia) era micuță, purta pantofi nr.33, se îmbrăca cu gust, îi plăceau culorile roz și bleu. Purta ciorapi numai negri. Își făcea părul cu niște foarfece pe care le încălzea la „o spirtovkă”, un fel de primus mititel. Avea voce frumoasă și cânta minunat. Într-o vreme a cântat la catedrala din Chișinău, dirijor fiind Lialicovschi. Când făceam șotii, mă punea în genunchi pe grăunțe.
Străbunelul Costache a murit la 99 de ani, iar sărmanul bunel Grigore a murit de foame în 1947, când mureau oamenii cu sutele în sate. Mama atunci a scăpat cu viață, căci lucra învățătoare la sovietici și primea o rație de merinde — îi spuneau „paiok”.
[…] Mama avea acasă biblioteca ei, de fapt toţi învăţătorii aveau așa ceva. Citeam chiar și unele romane interzise pentru vârsta mea, îmi amintesc de „Roabă de bună voie”… În biblioteca familiei noastre erau cărţi de literatură artistică, filozofie, de istorie, de drept, despre călătorii prin lumea întreagă. Pe mine mă interesau cele de călătorii și despre dreptul roman; mai cu seamă când începusem să învățăm dreptul, constituția, legile, începând din clasa a III-a și a IV-a de gimnaziu, cum ar fi azi clasele VII-VIII.
[…] Îmi plăceau scriitorii, poeții greci și romani, filozofii. Am citit aproape tot ce s-a scris despre Aristotel, Homer, Sofocle, Seneca, Freud, Schopenhauer, Stefan Zweig, nemaivorbind de literatura română, începând cu lon Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, George Coșbuc, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Panait Istrati, Petre Belu, astea cât îmi mai aduc aminte. Dar câte reviste nu le-am frunzărit: Realitatea, România ilustrată, România pitorească!…
Pe vremea mea tineretul citea foarte mult, deoarece alte mijloace de informare — ca radioul, televizorul, computerul nu erau. Începând cu școala primară și mai cu seamă cu liceul, profesorii recomandau elevilor ce cărți trebuie citite sau despre care trebuia să povestești în clasă, să scrii compuneri. […] După terminarea cu succes a gimnaziului, am intrat la Școala superioară de Comerţ din Leova, unde am îndrăgit limba italiană. Cu toate că trăiam în Basarabia, eu nu știam rusește; acasă se vorbea numai românește. […]
În acele vremuri studenții luau parte activă, la diferite adunări, și evenimente politice din ţară, ei reprezentau o forță și conducătorii îi luau în seamă. Mai mult, în acele timpuri activa organizaţia „Garda de Fier”, în care majoritatea membrilor erau studenți și elevi din licee, cu toate că ultimii nu aveau voie să facă politică. […]
Dorind mult să învăț la București, câțiva prieteni studenți au strâns vreo 500 de lei pentru drumul meu spre capitală, unde trăia fratele mamei, un bun meșter lemnar, care avea și el copii. Trebuie să spun că până la tren, la staţie Ia gară, am venit de la Leova cu „balahura”, o trăsură trasă de trei cai, (nu erau autobuze pe atunci). Cu trenul am ajuns la Fălciu, apoi la Buzău și București […] eu am intrat la facultatea de comerţ a Universităţii din București.
Armata, campionatele, soția
În 1939 am fost luat la armată, pe care am făcut-o la marină. Voiam să fac armată la marină, visam să văd alte tari, îmi plăceau excursiile. Ca să intri la marină, să fii ofițer, trebuia permisiunea regelui Carol. La marină intrau mai mult feciori de ofițeri sau ai oamenilor de vază. Eram deja pe bricul „Mircea” și veneam de două ori pe săptămână la antrenamente sportive la București, deoarece eram campion la fugă – garduri 110 metri. Amiralul flotei avea nevoie de un șef la aprovizionare și m-a întrebat dacă voi putea lucra. La răspunsul meu afirmativ am nimerit pe vaporul „Mircea”. Aici era și școala de ofiţeri de marină. Eu aveam gradul de aspirant-sublocotenent, înscris la școala de marină. Cu sportul mă ocupam din 1935. În 1938 am devenit campion la proba de alergare la distanța de 110 metri garduri, categoria juniori. În 1939 m-am căsătorit. […]
Dar să-ţi spun și cum am cunoscut-o pe Reta, viitoarea mea soţie. Pe o stradă, aproape de casa ei, era un atelier de fotografiat. În vitrină era expus portretul ei. Așa făceau fotografii cu fotografiile celor mai frumoase fete, ca să atragă clienți. Am văzut-o apoi pe Reta pe stradă cu o cunoscută de a mea. Am rugat-o să-mi facă cunoștință cu ea, căci înainte de război erau alte reguli de purtare, nu puteai cunoaște ușor o fată din familie bună. Mi-a făcut cunoștință. O invitam la cinema, la cofetărie și zi cu zi ne apropiam tot mai mult unul de altul; […].
Eu aveam 22 de ani, Reta — 19. Eram tineri, totul ne era înainte. Mai apoi ni s-au născut copiii. […] Totul era bine până la intrarea mea în Serviciul Secret. Trebuia să merg deseori în deplasare. Reta nu era mulţumită că lipseam de acasă. Dar nu se putea altminteri. Vroiam să avem de toate, însă viaţa a hotărît altfel. Când am fost arestat, […].
Uniunea Sovietică, deportările părinților
La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat cu forţa Basarabia și Bucovina de Nord. În urma pactului secret Ribbentrop – Molotov, doi călăi, Hitler și Stalin, au împărțit Europa. […] Dar a venit altă nenorocire. Sovieticii au cerut, mai bine zis au ordonat românilor, ca toți basarabenii să se întoarcă în Basarabia, de unde s-au refugiat. Cum, cu ce drept? Oare nu aveam voie să trăim unde dorim? De unde așa lege? Ce mai vor bandiții ăștia? Oare nu le ajunge că au nenorocit atâtea oameni, au distrus atâtea familii, le-au luat casa, pământul, totul? Ce mai vor? Dar rușii nu se înduplecă, pun condiții grele. Și basarabenii trebuie să se întoarcă. Ba mai mult, poliția românească era obligată să-i vâneze pe basarabeni, să-i întoarcă acasă. Jale peste tot, lacrimi, suferințe, chiar și morți. Două fete s-au sinucis, nu au dorit să se întoarcă în robia sovietică. Doamne, unde am ajuns? Și iată din nou pe drumuri, de acum basarabenii se întorc acasă, pe mâna rușilor. „Aha, ați vrut să fugiți de noi”, râd ei. „V-am găsit și acolo. De noi nu puteți scăpa nicăieri, așa suntem noi”, spun ei.
[…] Mama și cu tata au fost nevoiţi să se întoarcă acasă. A venit poliția după ei. […] După întoarcerea din refugiu de la Alba lulia, mama și cu Gheorghe, tatăl adoptiv, au plecat Ia Fătăciune, un mic sătuleţ, cu câteva case, unde aveam ceva pământ și o gospodărie mică. Le era frică să trăiască la Leova sau la Nemţeni. […] În 1949 au fost deportați și, abia când s-au întors acasă, au aflat cine i-a trădat. Aveau în casă o fată orfană, pe care o luaseră din milă și o crescuseră de mică. Era considerată ca membru al familiei, dar ea i-a denunțat. Mama avea ascunsă într-o saltea tricolorul românesc, tot spera că românii se vor întoarce cândva. Poate îl ținea ca o amintire a vremurilor bune. Odată a scos salteaua afară ca s-o aerisească. Din ea a scos și tricolorul. Dașa, fata aceea, l-a văzut. Seara a venit locotenentul de miliție (uceastkovâi) împreună cu președintele sovietului sătesc și au găsit tricolorul ascuns în saltea. I-au spus mamei:
— Strânge-ţi lucrurile, curvă românească, ai să pleci în Siberia! Ce era de făcut? Unde să fugi să scapi de ei? Era imposibil. Mama a strâns niște lucruri, dar a pus într-un sac și ziare românești, cărți, documente și fotografii cu regele Carol al ll-lea și cu voievodul Mihai, de Alba Iulia, hărți de ale mele. Sovieticii nu i-au controlat lucrurile. Ei nu mai aveau timp să verifice bagajele, căci trebuiau în câteva zile să deporteze zeci de mii de oameni. Așa părinții mei au fost duși in Siberia cu trenul până în regiunea Tiumeni, satul Lesnaia lurga. Ei nu știau nimic de soarta mea, căci orice legătură, corespondență cu România era interzisă. Mai mult, în dosarul fiecăruia, când se angaja la lucru, trebuia să declare dacă are sau nu rude în alte țări și oamenii aveau frică.
Serviciul secret, arestarea și fuga — „Lăsaţi-l, până dimineață va fi mort”
Colonelul Iamandi din Serviciul Secret de Informații de la București se ocupa cu sportul. Mă cunoștea. într-o zi m-a chemat să stăm de vorbă. Era în 1941.
— Dle Șerban, trebuie să înțelegi, merge un război crunt și sângeros. În țară mișună spionii sovietici, care sabotează ordinea, corupția amenință țara. Avem nevoie de oameni hotărâți, fermi și cinstiți, care ar lupta împotriva acestor crime. Îți propun…
Așa am fost cooptat în Serviciile Secrete. Îmi iubeam țara, neamul. Mă durea inima, când vedeam ce se face pe pământul nostru. Era un lucru periculos dar eram un om curajos. Îmi plăcea acest lucru periculos, când uneori mergeam pe marginea prăpastiei, față în față cu moartea.
[…] Devenise periculos în România, se iviseră mulți agenți comuniști, care roiau peste tot, străduindu-se să-i găsească pe cei din Serviciile Secrete, să-i aresteze. Eu m-am aranjat la început într-o comisie, care înregistra bunurile aduse de Armata română din Rusia și Basarabia în timpul retragerii armatelor. Apoi am trecut la poliția comunală din București, unde am lucrat până în 1948. Am lucrat la poliție până la 18 ianuarie, când fiind în sediul Sindicatului CFR din București, unde președinte era bulgarul Rancev, mi-a spus că sunt chemat de cineva de la parter. Am început să cobor scara. Uitându-mă pe un geam, am văzut o mașină mică și doi bărbați, care se plimbau lângă ea. Am înțeles că au venit după mine, căci tot timpul așteptam să fiu arestat. M-am adresat unui funcționar superior: Costică, ia pistolul și să-l dai Retei, cred că au venit după mine. Am coborât de la etaj ieșind afară. Aici m-au apucat de mâini, mi-au pus cătușe și mi-au astupat gura, împingându-mă în mașină.
[…] Aici, la închisoare, m-au interogat rușii din serviciul NKVD-ului din URSS. M-au bătut, torturat, dar nu am recunoscut nimic. În România centrul NKVD-ului era la Constanța. El aresta oamenii din ţară uneori cu știrea guvernului comunist, alteori fără ca el să știe ceva. Îi inchideau în vagoane sigilate, introduceau aceste vagoane intre altele, cu fier uzat sau alte mărfuri , și îi duceau în URSS. […]
— Ești învinuit de nesupunere Partidului Comunist și Guvernului Ţării, art.58-8 și ai să fii condamnat. Trebuie să-ţi știi locul… Și a venit condamnarea de la Moscova, unde „troica” (trei oameni) citeau dosarul și îţi hotărau soarta. 42
[…]. Am luat-o la fugă spre gardul de piatră care despărțea gara de stradă. Dar m-am împiedicat de o sârmă pe care nu o observasem, care schimba direcția șinelor de cale ferată. Am căzut, mi s-a rupt o sandala, dar am sărit peste gard ținând ciorapii cu mâncare în ambele mâini. După vreo 40 de metri am auzit împușcături și geamuri sparte pe partea stângă a străzii, pe care fugeam în zigzaguri. În fața mea venea un ofițer de marină, mergând la braț cu o femeie. Era o zi de duminică, ziua marinei sovietice. Ajungând aproape de dânșii, am zărit cum pe pieptul femeli a apărut o pată de sânge, mare, roșie… Ea a început să cadă în brațele ofițerului care o susținea. I-am ocolit și am ajuns la un colț de stradelă, în care trebuia să mă ascund. Dar în momentul alergării, la coltul străzii, am auzit un foșnet în partea dreaptă a pieptului, nici un fel de durere, doar o puternică foșnire de aer, care îmi ieșea din piept, nu-mi ajungea aer să respir, m-a înăbușit o spumă de sânge din gură, și am căzut pe caldarâmul înfierbântat de soare. M-am întors pe partea dreaptă unde eram rănit, mă uitam cum se încheagă sângele pe pietrele străzii. […] Deodată a apărut o femeie dintr-o casă de vis-a-vis, s-a apropiat de mine întrebându-mă ceva, dar nu am înțeles ce. I-am făcut semn cu mâna că vreau să beau, căci îmi era o sete grozavă. În curând femeia a adus un pahar cu apă, paharul era frumos din cristal, și s-a apropiat de mine. În același timp, de după colțul străzii, a apărut un soldat cu arma în mănă și, văzând femeia cu paharul, i-a strigat:
— Nu te apropia, îi un spion român! a fugit de sub escortă! Și nu i-a dat voie să-mi dea apă. S-a apropiat de mine înfuriat. Credeam că va trage, dar el mă păzea. Începusem să-mi pierd cunoștința, mi s-a părut că-l văd pe fiul meu Liviu în față și am început să plâng… de jale că voi muri și nimeni nu va ști de moartea mea.
În curând a sosit o mașină a salvării pe care a chemat-o paza sau poate femeia, care dorea să-mi dea apă. […] M-au transportat la un spital, care am aflat pe urrnă că era evreiesc. […]
Eram plin de sânge. Doctorul a dat ordin să fiu transportat în sala de operații la etajul doi. În sală, culcat pe patul de operații, am observat plafonul spart, se vedea cerul. Doctorul mi-a zis: – Asta aţi făcut-o voi, fasciștii! Eu sunt jidan, familia mea est Caţ, dar eu îți voi salva viaţa. Îţi voi face acum operația, dar nu avem medicamente-narcoză, trebuie să rabzi durerile. I-arn spus:
— Nu vreau să-mi salvezi dta viața, vreau să mor!
M-au legat burduf de picioare și de mâini pe masa de operații. Au adus instrumentele, niște foarfece lungi, strâmbe, cu care au tăiat și au pus într-o farfurie bucățele din coastele mele. Glonțul, mi-a spus doctorul, a trecut printre coasta a patra și a cincea, strivind o parte din ele. M-au pansat strâns și m-au dus într-unul din coridoarele spitalului, căci erau foarte mulți bolnavi fără locuri în saloane. Patul meu se afla lângă un geam, pe care s-a așezat paza, soldatul care mă rănise. De mine s-a apropiat un tinerel de vre-o 14-15 ani și m-a întrebat:
— Sunteți spion?
Eu am confirmat dând din cap și arătând că vreau să beau. Băiatul a venit repede cu un borcan de vreo doi litri plin cu lapte acru. Împreună cu soldatul m-au ridicat dându-mi de băut. Dar n-am terminat să beau și am început să vomitez peste o evreică, care se afla pe un pat alături. Evreica a țipat că s-au speriat toți. A apărut sora medicală, dar eu eram culcat și aproape fără suflare. Sora nu știa ce să facă cu mine. Căci din cauză c-am vomitat s-au rupt ațele cu care fusesem cusut după operație și a curs mult sânge. Ea a fugit după doctor, care a venit mult mai târziu, când eu deliram. Am reținut numai cuvintele în rusă: – „Lăsaţi-l, până dimineață va fi mort” și a plecat. Auzind aceasta, mi-am zis că nu trebuie să mor, ci din contra, sa trăiesc, să ajung să-mi văd copiii și soția. Nu știam și nici nu-mi închipuiam prin ce chinuri voi trece in viitorul apropiat.
Sursa:
Chișinău, orașul meu 