Forțat de împrejurări să vină la Chișinău, Mstislav Dobujinski, unul dintre marii pictori ai Imperiului Rus, și-a petrecut aici 3 ani din viață. Ani pe care le descrie foarte viu în Amintirile sale.

Chișinăul de atunci i se părea un „sătuc mic pe malul unui pârâiaş”, cu distracții puține, cu parcul central acoperit iarna de „nori de ciori și coțofene”. A fost un oraș în care a pictat puțin și își petrecea timpul mai mult studiind…

Mstislav Valerianovici Dobujinski (1875-1957) – artist plastic, membru al asociației „Mir Iscusstva” (Lumea artei”, critic de artă, memorialist.
Părinții lui Dobujinski au divorțat imediat după nașterea lui și, cât a fost copil, el a locuit cu ei pe rând. Tatăl lui, fost ofițer de artilerie, ulterior general, și-a asumat educația și instruirea fiului său. Din cauza serviciului pe care îl avea tatăl, familia a fost nevoită să-și schimbe permanent locul de trai… Fiind copil, Dobujinski timp de trei ani a locuit la Chișinău, unde a fost înscris în clasa a 2-a a gimnaziului orășănesc. Și-a încheiat studiile gimnaziale la Vilna.

…Am tânjit mult la Chişinău, îndeosebi la început. Când ne apropiam de Chişinău (era luna august), dădaca ofta şi se văicăra, văzând cum stau împrăștiați pe câmpuri pepenii verzi. La noi pepenii se aduceau de pe alte meleaguri şi erau destul de scumpi, pe când aici, o căruţă costa doar o rublă. Stăteam lipit de geam, şi „pământul sudic al făgăduinţei” mă dezamăgise: totul era plat, ars de soare, nu se vedea nicio pădure, doar pe alocuri creşteau nişte copaci piperniciţi.

Chişinăul mi-a creat impresia unui sătuc mic pe malul unui pârâiaş (desigur, în comparaţie cu râul Neva …), am văzut case mici, muruite, străzi largi, pline de praf teribil (care mai târziu s-a transformat într-un noroi de netrecut), hodorogeau şi scârţâiau căruţele cu roţi vechi din lemn, fără spiţe. În aceste „carete” stăteau moldoveni negricioşi cu cuşme ţuguiate de cârlan, mânând leneş plăvanii care abia-abia de se mişcau: „To-gara, ţo-ţo” Evreii cărau cărucioare, strigând: „I-i – mere, murate, mere bune, într-ales… mere”

De-a lungul trotuarelor, pe toate străzile creşteau şiruri de plopi înalţi, peste tot erau garduri interminabile din nuiele, iar văzduhul era plin de miresme condimentate, necunoscute.

Noi am închiriat o casă cu un singur nivel şi cu acoperiş înalt, în care am locuit timp de doi ani. Trăiam acolo ca la o moşie mică, aveam o curte mare și o livadă imensă cu meri, cireşi şi caişi („zarzări” – aşa se numesc în Basarabia fructele asemănătoare cu caisele, dar mai mici). În grădină era o mică plantaţie de viţă-de-vie şi o seră. În timpul verii grădina era plină cu trandafiri roşii şi galbeni, extrem de mirositori. Tata a întemeiat pe loc o gospodărie aproape moşierească, la care visa demult cu mare ardoare.

Nimic din jur nu se asemăna cu Petersburgul! Aşadar, au început lecţiile la gimnaziu. Am fost admis în clasa a doua a Gimnaziului nr.2 (în Gimnaziul nr. 1, care era considerat „aristocratic”, nu aveau locuri libere). Grăsanul de director, Nicolai Stepanovici Alaev, fost militar, tatei i-a plăcut; chiar şi gimnaziul i-a părut simpatic, nu era unul obişnuit, având edificiul într-o casă lungă şi joasă cu livadă şi curte. Era o ambianţă casnică. 

În scurtă vreme am îmbrăcat uniforma de gimnazist. Uniforma gimnaziştilor din circumscripţia Odessa, de care ţinea Chişinăul, se deosebea de cea din Petersburg: acolo purtau veston negru şi pantaloni negri, aici totul era de culoare gri (îmi păreau nişte puşcăriaşi). Vara purtau cămăşi din pânză şi şepci, dar nu albe, ca la Petersburg. Să rămâi pentru prima oară singur într-o gloată de băieţi tunşi scurt şi de vlăjgani adolescenţi cu voci de bas, era îngrozitor. M-au înconjurat, îmi puneau fel de fel de întrebări şi tot gimnaziul s-a strâns să vadă minunea: pe nou-venitul de la Petersburg. În clasă m-au aşezat în prima bancă, alături de roşcatul Rabinovici. El a şi rămas colegul meu de bancă şi am devenit amici.

În clasă erau mulţi copii evrei, caraimi, nemţi şi moldoveni, mai puţini erau cu nume de familie ruseşti şi, de fapt, Gimnaziul nr. 2 era mai democrat, în comparaţie cu Gimnaziul nr. 1… nu ne deosebeam unul de altul, eram camarazi; erau băieţi din familii bogate, ca englezul Gore şi românul Catargi, erau şi foarte săraci, ca fiul fierarului Antonovschi şi al vizitiului Ghesifiner.

Primii mei dascăli, în genere, erau simpatici, doar căposul învăţător de geografie şi istorie își permitea să fie brutal şi nu prea era agreat. Totodată, el reuşea să facă şi glume, înveselind întreaga clasă. Nu ştiu din ce cauză, nu suporta să-l priveşti drept în faţă, ceea ce elevii făceau înadins, ca el să urle foarte haios: „Nu priviţi la mine!”. Purta un lănţişor cu un medalion albastru în formă de glob mic – în corespundere cu specialitatea. Ora de gimnastică ne era predată de un tânăr trist, înalt, elegant, blond, Evghenii Anatolievici, care la întrebarea tatălui meu, ce obiect predă, a răspuns modest: „Predau gimnastica”, fapt care l-a amuzat mult pe tata.

Preferatul tuturor era dascălul de limbă rusă Alexandru Ivanovici Voscresenschi, un om mic de statură, cocoşat, cu ochelari şi barbă rară. Uneori, citindu-ne poezii, el se înduioșa într-atât, încât vocea îi tremura şi îl podideau lacrimile.

Dar acest bătrânel blajin odată m-a pedepsit pe neaşteptate, presupunând că îl tachinam la lecţie pe Rabinovici, şi m-a pus să stau în colţ (pentru prima oară în viaţa mea). Am plâns. Când tata a venit să mă ia, a văzut că am ochii roşii şi a început să mă descoase, pentru a afla ce s-a întâmplat. A durat până am îndrăznit să-i destăinui dezonoarea la care am fost supus şi atunci când i-am spus, el a mers la director şi a făcut mare zarvă: cică el niciodată nu şi-a pedepsit fiul şi protestează împotriva faptului, ca profesorii să-şi permită să se implice în educaţia fiului său. Dar Alexandru Ivanovici era bun la inimă şi ardoarea tatăl meu nu era motivată. A fost doar o simplă neînțelegere. Poate că pe acest motiv am rămas nepedepsit când, alergând pe hol cât mă ţineau picioarele, l-am lovit cu capul pe director, direct în burta grasă; a fost pedepsit doar „şotiosul” şi „cel din urmă ucenic”, care a început alergările. Însă m-am speriat enorm şi am plâns.

Lecţiile, ca în toate gimnaziile, începeau cu rugăciunea în sala de festivităţi unde pe pereţi se aflau portretele mari ale ţarilor: Nicolai I, în pantaloni albi strâmţi şi botfori, Alexandru II, în pantaloni lungi şi roşii şi Alexandru III, în şalvari şi cizme înalte în formă de sticlă. Înaintea noastră sta şi ne susţinea cântul chelul şi grăsanul Alaev, cu mâinile la spate, rotind între degete o bilă.

La recreaţia mare toţi ieşeau în curte şi în grădină, iar eu, undeva într-un colţ, luam dejunul: o tartină mare, pe care mi-o punea în rucsac dădaca – o întreagă franzelă cu dulceaţă sau cu saltison (un neamţ colonist ne aducea tot felul de cârnaţi). Uneori îmi împărţeam dejunul cu cineva dintre tovarăşii mei, dacă acela se uita cu jind la franzela mea groasă. Locuiam destul de departe de gimnaziu. La început, tata, mergând la serviciu, mă ducea la şcoală în trăsura lui de stat, iar după lecţii trecea şi mă lua acasă. Când plecam singur, în momentele când ajungeam din urmă colegii care mestecau glodul, îi luam în trăsură, şi până la gimnaziu mergeam înghesuiţi, ceea ce producea un mare efect. Dacă mergeam pe jos, glodul îmi înghiţea caloşii.

Învăţătura o asimilam cu greu şi, deoarece noi am întârziat cu o lună la începutul anului şcolar, am fost nevoit să recuperez. Tatăl meu a fost primul meu preparator, repeta toate lecţiile împreună cu mine, chiar a învățat şi el limba latină, iar în anul următor, limba greacă.. Pentru a memoriza cuvintele, căutam cu tata asemănări cu unele cuvinte ruseşti, iar atunci când am început să învăţ limba greacă, îmi ajuta faptul că „οίνος” – vin, se aseamănă cu „vai, nasul – se va înroşi”, după cum îmi sugera tata . Chiar şi dădaca repeta hazliu împreună cu mine „γέφυρα” – pod, „δρόμος” – strada.

În curând mi-au angajat un preparator, elev în clasa a şasea, drăguţul Baschevici, fratele fiorosului profesor de istorie. Cu toate acestea, tatăl verifica uneori ce-am însuşit cu preparatorul.

Iarna, probabil, am supraobosit. Mai târziu, tatăl îmi povestea cum s-a speriat când în timpul unei plimbări cu sania în afara oraşului eu l-am întrebat: „Dar unde sunt florile?” După asta el m-a ţinut acasă o săptămână.

Pe lângă faptul că oboseam la lecţii şi eram pasiv, mă simţeam prost la gimnaziu şi mi se părea că am uitat cu desăvârşire starea de spirit eroică şi plină de bucurie a copilăriei mele de la Petersburg. …Mai târziu îmi aminteam ca prin ceaţă de anii petrecuţi la Chişinău, ca şi cum aş fi trăit într-un vis, iar timpul s-a înscris ca o pauză în dezvoltarea mea. Citeam puţin, doar aşteptam cu nerăbdare următorul număr al revistei „În jurul lumii”, pentru a savura „Insula comorilor” de Stevenson şi romanul lui Rider Haggard „Ea” şi, când aduceau revista, zburdam prin odaie entuziasmat. Din cauza lecţiilor, citeam mai puţin cu tata. Îmi era nespus de dor de prietenii mei din copilărie, deşi corespondam cu Staşa şi nu uitam de Nautilus al nostru. Timp de doi ani la gimnaziu nu m-am împrietenit cu nimeni şi nu aveam nicio fetiţă cunoscută.

Cu toate acestea, Chişinăul mi-a oferit multe impresii noi, care, treptat acopereau scurta viaţă din trecut, iar Petersburgul se ştergea lent din memorie… Uneori însă imaginile reînviau şi îmi aminteam cu durere de apartamentul nostru de la Petersburg, cu toate detaliile sale minunate, toate lucrurile care nu mai existau… Şi începeam să visez cum într-o zi voi veni în curtea noastră, voi urca scările şi voi sta, barem, la uşa, după care acum trăiau alţi oameni. (Anume asta am făcut după doi ani, când am revenit pentru un timp la Petersburg.) Aceasta era o adevărată nostalgie dulce-amară. Nu-mi amintesc să fi avut în trecut vreo manifestare de sentimentalism, nici chiar în timpul întâlnirilor şi despărţirilor cu mama, dar aici, la Chişinău, am trăit pentru prima dată acest sentiment; mai târziu, în tinereţe, mă străduiam întotdeauna să ascund de alte persoane manifestările de sentimentalism (chiar şi de cei apropiaţi), mă temeam să nu par ridicol. Pe urmă această teamă a dispărut. Tot atunci s-a întâmplat un caz care m-a îngrijorat. Când eram în clasa a doua, am fost un timp prieteni cu N.N., el era pictor, ca şi mine, colecţiona monede şi timbre şi, uneori, venea pe la mine. Am fost îngrozit (altfel nu pot defini acel sentiment), când odată, după ce el a admirat colecţia mea modestă de monede, am descoperit dispariţia unei cutiuţe mici rotunde, pe care mi-a dăruit-o bunicul meu şi în care erau nişte monede vechi de argint… Nu i-am povestit asta tatălui meu – aceasta a fost prima dată când eu ascundeam ceva de tata, – pentru că nu voiam să cred că prietenul meu ar putea fi un hoţ – dacă greşeam? Îmi amintesc clar că îmi era milă de el. Dar am început să evit orice discuţii şi întâlniri cu el, pentru mine el parcă ar fi încetat să mai existe. Cred că a înţeles care este motivul.

Am fost speriat de păcatul prietenului meu, şi pentru prima dată în viaţă m-am gândit la asta. Credinţa în sufletul meu de copil era încă pură şi sinceră. Întotdeauna mă rugam înainte de a pleca la culcare şi dimineaţa, aşa cum m-a învăţat dădaca si bunica mea de la Novgorod. Şi tata mereu îmi făcea semnul crucii când mă trimitea la culcare. Un singur lucru mă deranja: nu l-am văzut niciodată pe tata făcându-şi semnul crucii, dar îmi doream mult asta. Doar mult mai târziu am înţeles că poţi să fii un om credincios, chiar dacă nu mergi la biserică şi că tatăl meu era cu adevărat preocupat de problemele de etică şi moralitate. 

În acel moment al copilăriei nu aveam încă îndoieli şi ştiam doar vag că se cuvine să lupţi cu păcatul şi cu nu se ştie ce fel de „ispite”, despre care auzisem câte ceva şi că trebuie să înfrunţi cu răbdare diverse suferinţe. La un moment dat am vrut să-mi demonstrez singur mie că am putere să lupt şi să rabd, să-mi pun la încercare voinţa. Odată am turnat într-un ungher mazăre uscată şi m-am așezat pe ea cu genunchii goi — am auzit despre o astfel de pedeapsă şi am încercat să rezist durerea cât mai mult timp. De unde am luat asta? Poate că în biblioteca tatălui meu, în vreo carte de istorie a religiilor, am văzut imagini de flagelantism, dar oare nu a fost asta o manifestare de atavism? În neamul mamei au fost călugări şi mitropolitul Fotie care (orice ai spune), a fost un adevărat ascet.

N-am mai revenit după asta la procedeele de autopedepsire într-o asemenea formă hazlie şi naivă, dar de multe ori pe parcursul vieţii autoînfrânarea şi renunţarea au fost pentru mine sursele celor mai pure şi nobile victorii personale…

După mulţi ani de muncă în birou, tatăl meu avea acum o slujbă mai dinamică în artileria de câmp şi se pare că această muncă îi plăcea chiar. Dar Chişinăul, deşi aici exista apropierea de natura, la care visase atât de mult, nu-i prea era pe plac. Am auzit cum se plângea cuiva că îl deranjează bârfele vulgare, societatea teribilă şi soţiile ofiţerilor. Fireşte, era trist şi singur în această provincie. Nu-mi amintesc să fi venit pe la noi cineva, cu excepţia ofiţerilor de serviciu. Mă îndoiesc că şi-a făcut prieteni la Chişinău, el a fost foarte exigent, dar ştiu că şi aici a avut un caz când şi-a asumat rolul de pacificator (la Petersburg se întâmpla deseori) — i-a împăcat pe generalul său cu frumoasa lui soţie şi i-a convins să nu divorţeze… Deseori discutam cu tata despre exilul lui Puşkin la Chişinău şi, prin asociere, asta ne consola chiar. Tata mi-a citit odată din Puşkin: „Blestemat Chişinău, am obosit să-ţi zic de rău” Mi-au plăcut mult aceste cuvinte, şi am început chiar să le cânt.

Tata, după cum am aflat, a fost remarcat în curând de către superiorii săi, pentru că şi-a primit bateria într-o stare proastă, dar a reuşit în scurt timp să îmbunătățească situaţia. (Bateria a 5-a a brigăzii 14 de artilerie era de luptă. Odinioară se făcuse remarcată în luptele pentru apărarea Sevastopolului, a fost decorată cu trâmbiţa de argint Sf. Gheorghe. Anume în acesta brigadă, la Sevastopol, şi-a făcut serviciul de ofiţer tânărul Lev Tolstoi.) Deosebit de frumoşi erau caii, pentru care el, cum s-ar spune, „nu economisea furaje”. Obişnuia să-şi scoată bateria la plimbări matinale în afara oraşului, înviorându-i în acest mod pe ofiţerii săi. Odată am văzut Parada şi pe tata, un călăreţ perfect, cum mergea mândru în fruntea bateriei.

La transferarea în altă unitate a armatei tata avea dreptul să poarte timp de câteva luni uniforma veche, în acest caz cea de adjutant, şi până a o înlocui cu cea a artileriștilor (cu o panglică neagră de catifea, guler şi nervuri aurii), purta la început uniforma frumoasă, cu galoane albe şi argintii. Tatăl meu avea un cal de călărie, un frumos armăsar roşcat „Ștrengarul”. Acest cal nărăvaş era preferatul lui. Odată, în timpul unei plimbări matinale a bateriei, el l-a aruncat din şa, şi tata doar prin minune a scăpat de moarte: într-un nor de praf venea spre el întreaga baterie cu tot cu puşti. Tatăl meu era adorat de către soldaţi, întotdeauna a fost aşa. De multe ori am văzut cum veneau la el foştii soldaţi, multora le-a fost nănaş sau le-a botezat copii, unora le ajuta să-şi găsească o slujbă şi primea în semn de recunoştinţă multe scrisori neîndemânatice de la ei! A fost un caz când în bateria tatălui meu își făcea serviciul un soldat evreu înalt şi frumos, cu numele Nagel. Pentru slujba remarcabilă, tata l-a avansat în gradul de subofiţer, dar s-a soldat cu mare zarvă şi printr-un ordin al superiorilor i s-a aplicat o mustrare colonelului care a distins un evreu! Tata s-a indignat, dar a fost nevoit până la urmă să-l devanseze din subofiţer până la bombardier-ochitor, uniforma căruia avea galoane roşii, nu aurii. Fireşte, atitudinea nepărtinitoare faţă de o persoană de altă religie i-a creat tatălui meu faima de „liberal”.

Ca şi la Petersburg, am avut ofiţeri de ordonanţă foarte buni (tatăl meu se pricepea la oameni): vizitiu era marinarul Godoveac care striga alene gurilor-cască: „Atenţie!” Mai era şi uriaşul soldat Zadoroji, ucrainean şi el, devenit celebru la noi prin faptul că lua sub plapumă un pui orfan ca să-l încălzească, dar odată a adormit şi l-a strivit. Mai era şi bucătarul Petru Tcaci, care prepara bucate minunate. Pe el tata l-a luat mai apoi cu noi la Vilna, unde a continuat să-şi demonstreze măiestria.

În prima iarnă după Petersburg, Chişinăul era acoperit cu multă zăpadă. Uneori ne plimbam cu tata prin marea grădină publică şi eu mă amuzam cum nori de ciori şi coţofene zburau de pe copacii goi atunci, când băteam din palme, şi făceau o foşneală din aripi care-mi amintea de Grădina de vară din Petersburg. Distracţii erau puţine. Noi am fost doar la circul Truzzi, unde mirosul de grajd mi-a amintit dulcile impresii din Circul Cinzelli de la Petersburg.

Odată, în adunarea ofiţerilor, şi-a demonstrat capacităţile un peregrin pictor momentalist. Admiram mâna lui îndemânatică care, dintr-o mişcare, executa o caricatură (desigur şi pe Bismarck cu trei fire de păr pe chelie) şi tot printr-o mişcare abilă transforma o pată de cerneală într-un peisaj. Desenul la gimnaziu era predat de către pictorul din curentul expoziţiilor itinerante, faţă de care eram foarte sceptic: în sala de festivităţi atârna portretul împăratului Alexandru III, pictat de el. Am rămas şocat cât de prost erau pictate ordinele de pe pieptul suveranului. La lecţii continuam să fac acelaşi lucru pe care-l făceam la Şcoala Societăţii de Încurajare a Artelor, iar sfaturile lui Golînski nu-mi sporeau cu nimic cunoştinţele. Desenele mele se evidenţiau. Când după doi ani s-a acumulat un număr impunător de contururi estompate de frunze, nasuri şi urechi, Golînski dorea cu tot dinadinsul să expedieze aceste desene, ca pe ceva ieşit din comun, Academiei de Arte din Petersburg. Nu mai ştiu dacă le-a expediat ori nu.

Acasă, spre deosebire de perioada din Petersburg, desenam puţin. Făceam uneori copii ale ilustraţiilor publicare în revista „Niva”, dar colorându-le în stil propriu. După ce am plecat din Caucaz, n-am mai pictat din natură.

În primăvară Chişinăul a devenit nespus de frumos. Încă la finele lui februarie a început să se încălzească şi, în scurt timp, toate livezile în care era înecat oraşul şi suburbiile lui s-au acoperit cu un nor alb şi roz-deschis de la florile cireşilor, merilor şi caişilor. Noi cu tata mergeam deseori cu trăsura în afara oraşului şi admiram acest peisaj ciudat şi încântător. De regulă, îl luam cu noi pe micuţul Igor. El sta pe scaun între noi şi, când mergeam prin oraş, acest băieţel frumos atrăgea atenţia tuturor.

Paştele la Chişinău era, de asemenea, deosebit. Se făcuse foarte cald şi, în duminica Floriilor, la biserică, lumea ţinea în mâini nu ramuri de salcie, ca la noi la nord, ci crengi de palmier.

În primăvara aceluiaşi an l887, la Chişinău s-a format o echipă de doritori de a merge în Egipt. Printre aceşti turişti era şi medicul nostru militar, doctorul Saviţchi. Tatăl meu a decis să mă trimită cu ei. Încă la Petersburg citisem cartea lui Oppel despre Egipt „Călătorie spre ţara piramidelor antice”, eram bine pregătit şi acum eram entuziasmat că voi vedea Egiptul, dar, din păcate, din anumite motive, nu m-au luat în călătorie şi eram copleşit de durere. Pentru a mă consola, doctorul Saviţchi mi-a adus din Egipt doi gândaci de bălegar sacri „Scarabeus”, care au trăit la mine mult timp şi făceau cocoloaşe din bălegarul lor. Bunicul meu, căruia i-am scris despre durerea mea, mi-a răspuns (această scrisoare a supraviețuit ca prin minune şi se află astăzi în faţa mea, la New York, în anul 1941): „Nu tânji, drăguţul meu Mstislav, după faraoni. Ei vor aştepta, cum au aşteptat mai bine de 3 mii de ani, până când vei creşte.” La sfârşit mi-a scris: „Te sărut, al tău Dobujinski.” (Aşa semna el scrisorile către fiul său, tatăl meu.) În perioada cât am trăit la el la Petersburg, devenisem prieteni şi corespondam.

Aceasta a fost ultima scrisoare de la bunicul meu, scrisă cu o lună înainte de moartea sa. A murit în iulie 1887, am primit o telegramă la Bender (acolo era o tabără, unde îmi petreceam vacanţa după examene). Îmi amintesc cum plângea tata când a primit vestea. Aceasta era deja a treia moarte din copilăria mea: mătuşa Alisa de la Petersburg şi unchiul Fedea Sofiiski de la Novgorod.

În tabăra de la Bender trăiam ca într-o livadă: barăcile şi corturile erau instalate printre pâlcuri de salcâmi cărora le căzuse deja floarea, dar aerul mai era încă plin de savoarea lor dulce. Aveam o nouă satisfacţie: tata mi-a cumpărat un cal mic, aproape ponei, şi o şa englezească, ce scârţâia apetisant. Mi-am numit calul „Pegas” (soldaţii, fireşte, îi ziceau Becas). Îl înşeuam singur şi călăream cu plăcere prin tabără şi prin stepă. Dar căluţul era încăpăţânat şi greoi şi cât nu mă străduiam să-i dau pinteni, el nu voia să se îndepărteze de tabără, iar când ne întorceam, el se trezea şi o lua la galop. Am devenit un călăreţ experimentat – tata şi antrenorul mă învăţaseră ţinuta (cu degetele spre interior şi călcâiele în jos). Apoi tatăl fără teamă îmi permitea să plec în călătoriile mele. Uneori călăream împreună. Alături de „Ştrengarul” lui era hazliu să călăresc pe micul Pegas şi preferam un cal mare. Aventura pe care am avut-o în timpul primei mele încercări de a călări la Kislovodsk nu s-a repetat.

În tabără se organizau diferite manifestaţii; comandant al brigăzii era grăsanul rumen şi vesel, generalul Onoprienco, cu favoriţi albi şi sprâncene negre, la fel ca şi ale directorului meu de la gimnaziul din Petersburg. El se adresa cu „Excelenţă”, chiar şi mie. Într-o zi la masa de prânz el m-a îmbătat cu un cruşon extrem de delicios şi am început să râd fără motiv, iar tata s-a grăbit să mă ia şi să mă ducă la culcare.

Vacanţa s-a încheiat cu o competiţie de tir care m-a entuziasmat. Bateriile împușcau pe rând în nişte panouri de lemn din depărtare şi după o serie de focuri toţi alergau în graba mare spre ţintă pentru a vedea dacă au nimerit (şi eu mergeam călare pe căluţul meu). La sfârşit generalul i-a decorat pe cei care s-au remarcat: bombardierii-ochitori au primit ceasuri de argint cu lănţişoare, iar bateria şi-a primit cantitatea tradiţională de vodcă. La închiderea taberei caii erau trimişi la odihnă în luncă, pe păşune, departe în stepă. Am fost o dată acolo cu tatăl meu, cu preparatorul şi cu unchiul meu Fedea, care venise în vizită de la Petersburg. 

Unchiul era pe atunci foarte gras, transpira întruna, îşi ştergea chelia şi cânta amuzant: „Lucru ciudat este, lucru de neînţeles de ce oamenii se îngrașă” Mai cânta şi alt cântecel hazliu: „Prieteni, epuizat de gută, nu mai pot bea” etc.

Îmi amintesc până acum starea de fericire când eram cu toţii, şotiile noastre cu preparatorul, hambarul înalt, aromele picante de plante, întinderea liniştită a stepei şi cerul plin de stele în noapte.

Toamna ne-a adus alte satisfacţii, mai cu seamă călătoria la livezile Arhiereului de la marginea Chişinăului, unde călugării îmi permiteau să mănânc nestingherit struguri. Mă culcam sub tufă, trăgeam strugurul spre mine şi, fără să-l rup, mă ghiftuiam cu boabele negre, suculente.

Grădina noastră, care vara era plină cu trandafiri, acum era plină cu fructe: se coceau merele văratice, cireşele, vişinele şi caisele, creştea un copac rămuros de nuc — îmi plăcea să urc în el şi să smulg nucile verzi pentru minunata dulceaţă a dădacei mele. Dădaca a învăţat, de asemenea, să facă fructe zaharisite şi marmeladă, nu mai rea decât faimoasa „Balabuhă” de al Kiev, iar dulceaţa ei din petale de trandafir era o adevărată ambrozie. În genere, au existat multe plăceri gastronomice. Timp de un an numărul păsărilor noastre domestice s-a mărit şi curtea era plină de sunete: cotcodăcit, gâgâit, măcăit, tăcăiau bibilicile, fâșâiau amuzant raţele mute şi cântau cocoşii. Aveam şi nişte găinuşe pitice albe, cu un cocoş mic foarte hazliu, ţanţoş şi extrem de mândru. Dădaca se ocupa de reproducerea păsărilor cu mare afecţiune. Participam şi eu, într-o oarecare măsură, la acest proces, studiam culoarea şi forma ouălor fiecărei păsări, aveam chiar şi un registru special, în care notam păsările „harnice” şi pe cele „lenoase” şi fiecare găină avea un nume. Cele lenoase erau trimise în supă. (Tata nu mânca găinile şi puii noştri, zicea „Nu vreau să-mi mănânc cunoscuţii”.) Nu aveam un acvariu şi un terariu, ca la Petersburg, dar în grădină se plimbau libere broaşte ţestoase mari care puneau în sol ouă alun-gite, din care ieşeau ţestoase minuscule cu cozi lungi; mai trăiau la noi în grădină un ţiştar şi un şarpe de casă. Eu continuam să prind fluturi şi gândaci, am prins un foarte rar „Acherontia atropos” (cap-de-mort), care a zburat în camera mea, mi-au dăruit chiar şi un „Machaon galben” la care visam de mult timp.

A început al doilea an şcolar, eram în clasa a 3-a, şi studiile au devenit mai interesante: învăţam cu uşurinţă geometria, o ştiinţă nouă pentru mine şi memorizam o mulţime de poezii (multe dintre ele mi-au rămas în memorie pentru toată viaţa!).

Învățam istoria după manualul sec al lui Bellarminov (mai plictisitor chiar şi decât al lui Ilovaiski), dar despre lumea antică ştiam mai multe din cărţile citite, decât se preda la gimnaziu (împreună cu tatăl meu am citit aproape în întregime „Roma şi Elada” de Wagner), iar după povestirile mitologice din „Cartea cu minuni” de Nathaniel Hawthorne, am îndrăgit această minunată lume a zeilor şi eroilor. De Crăciun s-a produs un eveniment foarte important în viaţa mea… Am plecat împreună cu tatăl meu la Kiev şi m-am întâlnit din nou cu mama. Am stat la prietenul tatălui meu, căpitanul de artilerie Piotr Ivanovici Ivanov, în casa lui confortabilă şi caldă din Pecersk. Era o linişte neobişnuită datorită zăpezii care a căzut în acea iarnă peste Kiev şi păstrez până astăzi amintirea de neuitat a frumuseţii Kievului iarna şi a stării mele de fericire de atunci. Aveam impresia că mă trezesc din starea de somnolenţă pe care o aveam la Chişinău. Mama mea își încheia cariera sa de solistă de operă, se pare că acela era ultimul an de evoluare a ei. Tata nu-mi explica nimic, eu nu întrebam şi totul era foarte simplu.

La mama i-am cunoscut pe Ivan Vasilievici Mihin şi pe sora mea fiica lor, Nina. Ei locuiau în apropierea teatrului, într-un apartament închiriat, unde am venit singur. Nina era o fetiţă grăsuţă şi timidă cu părul blond, un nas lung şi o privire încruntată. Mi-a plăcut și, într-un fel, m-am simţit deosebit, făcându-mă cu o soră. I.V. Mihin era un excelent cântăreţ de operă, bas şi, după cum am înţeles, desigur, mult mai târziu, era unul dintre cei mai originali oamenii pe care am avut ocazia să-i întâlnesc în viaţă. Era înalt, ras, cu un profil mefistofelic, cu mişcări lente, fuma întruna (îmi amintesc cum sufla fumul în gura sobei) – mama nu suferea tutunul – şi discuta cu mine ca şi cu un adult. Şi mama vorbea cu mine la fel, fapt care mă făcea să mă simt mare. Mama şi cu Nina, îmbrăcată într-o rochiţă în carouri, a venit la Ivanov la sărbătoarea de Crăciun, unde s-au adunat o mulţime de fete și am dansat polca şi cadril.

Vizita la Opera din Kiev a fost pentru mine un eveniment remarcabil, prima dată am privit şi am ascultat în mod conştient. Am văzut „Carmen”, „Demonul”, şi opereta „Hadji Murat”. Cel mai mult m-a impresionat „Carmen” şi toate acele motive minunate mi s-au întipărit pentru totdeauna în memorie. Şedeam cu tatăl meu în lojă şi îmi amintesc cum el clătina trist din cap, ascultând cum cânta mama. Toţi spuneau că posedase pe timpuri un contralto remarcabil… Acum ea interpreta doar arii mici – a unei ţigăncuţe în „Carmen” şi a unui înger în „Demonul”. Escamillo şi Demonul erau interpretate de Tartakov, încă foarte tânăr pe atunci şi eu am fost cucerit în totalitate de el, mai cu seamă pentru „Demonul”, unde a fost cu adevărat minunat cu faţa sa ciudată, aproape feminină. Am rugat-o chiar pe mama să mă prezinte lui, ea m-a condus la el în spatele scenei, dar eu m-am sfiit şi m-am făcut de ruşine.

La Kiev am perceput pentru prima dată frumuseţea teatrului şi m-am lăsat copleşit de muzică. Este ciudat că întâlnirea cu mama m-a lăsat calm, nu a avut consecinţe şi totul a rămas neschimbat.

La sărbătorile de Paşti din următorul an am fost cu tata într-o altă călătorie: la Odessa şi Oceakov. În drum am citit „Oliver Twist” de Dickens (acum citeam eu pentru tata), această carte avea o copertă minunată şi memorabilă de culoare azurie.

În Odessa am văzut pentru prima oară Marea, ce mi-a strălucit la o cotitură de stradă. După Chişinău, Odessa mi s-a părut festivă și elegantă. Acolo ne-am delectat la restaurant cu exoticele „Frutti di Mare” (fructe de mare) şi sepii cu orez, care, de altfel, nu aveau niciun gust. De curând se mutaseră de la Sankt Petersburg la Oceakov dragii noştri Cherkasovi (Constantin Semionovici a fost numit inginer-şef al cetăţii). Ei au adus cu sine tot confortul de la Petersburg, l-au adus chiar şi pe bătrânul şi cârlionţatul Neron care era la fel de blând şi îi lăsa pe copii să facă cu el tot ce doresc. „Idila” mea cu Nadia a continuat. Ea mă tachina fară încetare, dar era distractiv și vesel cu ea. Continuam să-i fac jocul, dar deja „la modul serios”.

Când am revenit la Chişinău, mi-am zgâriat cu un briceag pe mâna stângă ancora, simbolul speranţei, şi iniţialele Nadei, pe urmă am astupat zgârieturile cu vopsea (nu pricep cum de n-am făcut o infecţie). Urmele tatuajului meu s-au păstrat timp de mai mulţi ani. Fireşte, n-am arătat nimănui acele „semne secrete”.

La Oceakov am început din nou să pictez din natură şi încercam să redau în albumul meu valurile mării. Călătoria pe mare de la Odessa până la Oceakov şi înapoi a fost, de asemenea, o experienţă încântătoare. Primăvara am susţinut cu succes examenele şi am trecut în clasa a 4-a. Apoi, pentru a doua oară, am plecat la Bender, revenind la aceleaşi distracţii din tabără și la Pegas, pe care le depăşisem deja (m-am pictat călare pe Pegas, târând picioarele pe pământ).

Între timp, tata continua eforturile pentru transferul său de la Chişinău, unde venise fără tragere de inimă. Se eliberase un loc la Gatcina, în apropierea Petersburgului, dar tatei nu-i plăcea Petersburgul şi visa de mult timp la Vilna. Acolo el intenţiona să se stabilească definitiv şi spera să-şi amenajeze o mică „moşie” ca şi la Chişinău. Mai târziu şi-a realizat visul.

Vilna era pentru familia şi neamul nostru oraşul „nostru”: tata a absolvit Corpul de cadeţi de acolo. Tot la Vilna, la Institutul Nobililor (liceu), au învăţat cei trei fraţi ai lui (Erast, Evstafi şi Fiodor Petrovici). Stabilirea pe „pământul strămoşesc”, unde se afla şi moşia familiei noastre Dobuji, ce-i drept, pierdută de mult timp de familia Dobujinski, era visul constant al tatălui meu. Deoarece nu se ştia când se va decide transferul tatălui meu la Vilna, fiind posibilă trimiterea lui într-un oricare alt loc, pentru a evita întreruperea studiilor şi transferarea mea în altă şcoală la mijlocul anului şcolar, sau pentru a nu mă lăsa singur la Chişinău, s-a decis că eu voi reveni la Petersburg şi mă voi înscrie la gimnaziul de acolo.

Urma despărţirea de tata, extrem de tristă pentru mine, dar la Petersburg locuiau pe atunci fratele lui, unchiul meu preferat Fedea şi mătuşa Asea, care tocmai se mutaseră de la Vilna, la care tata râvnea atât de mult (unchiul a fost numit magistrat la Judecătoria de district Petersburg) şi care s-au oferit să mă ia la ei. M-am despărţit de Chişinău fără mari regrete. Prieteni nu mi-am făcut, iar colegii îmi erau inferiori ca dezvoltare şi nici la viaţa de acolo nu m-am adaptat (regretam doar despărţirea de grădină şi de căluţul meu), dar la Petersburg mă aşteptau prie-tenii şi, în genere, la gândul că la Petersburg voi vedea din nou râul Neva şi îngerul zbor” de pe fortăreaţa Petropavlovsk, inima îmi sălta de bucurie. 

Sursa:
Chișinăul meu / alcăt.: N. Cataeva. – Moscova : PK Galeria ; [Chișinău] : S.n., 2015. – 280 p. În limba rom. și rusă.