În ziua de 17 iulie 2020, ziua în care Chișinăul împlinea 584 de ani de la prima atestare documentară, Secția „Memoria Chișinăului” din cadrul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” a inițiat proiectul VELOTUR Chișinău – Poezie pe 2 roți. Ghidul acestui proiect este Dumitru Crudu.
Dumitru Crudu este scriitor, publicist român din Republica Moldova. Născut în satul Flutura, din raionul Ungheni, își face studiile la Chișinău, Tbilisi, Brașov, Sibiu. Debutează simultan cu volumele de poezie: „Falsul Dimitrie” și „Arhipelag” în 1994, şi „E închis, vă rugăm, nu insistaţi”, Ed. Pontica. Este unul dintre autorii care a inițiat curentul Fracturist. Mai multe cărți ale acestui autor le găsiți la filialele Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”: https://opac.hasdeu.md/cgi-bin/koha/o…
Mai jos, transcriptul interviului:
Când am venit pentru prima dată în Chișinău în `85 ca să dau examenele pentru facultatea de jurnalism, Chișinăul era o terra incognita pentru mine și mi se părea un oraș foarte complicat, foarte întortocheat, foarte greu de ținut minte și de cunoscut. Respectiv, țin minte că mersul până la universitate a fost o adevărată aventură. Întrebasem de zeci de oameni cum să ajung de la gară până la universitate și oamenii erau politicoși, binevoitori, unii îmi vorbeau în rusă, dar eu rusa pe atunci nu o știam deloc și nu mă puteam descurca și totuși am găsit universitatea și la început, primele impresii, au fost că… știam doar un singur drum, drumul de la cămin la universitate și ăsta era tot Chișinăul pe care eu îl parcurgeam.
Mergeam să bem cafea. Era o cafea foarte gustoasă, ocupam o masă în cafenea, unde era foarte multă lume care pleca, venea, pleca, se ducea… Și foarte multă lume dubioasă. Cu cât orele se fac mai mici, apar tot mai mulți tipi dubioși, suspecți, băuți, bandiței și așa mai departe, dar noi ne vedeam de ale noastre…
După, am descoperit cimitirul armenesc împreună cu prietenii mei de la ora aceea și de mai târziu. Un loc de plimbare era un pelerinaj la mormântul lui Mateevici, unde ne duceam foarte des și acolo făceam un cenaclu, un cenaclu așa, fără să-i dăm vreun nume. Pur și simplu ne întruneam acolo și ne citeam poeziile, le analizam, le studiam… petreceam foarte mult timp. Săream zidul cimitirului, pentru că căminele erau vizavi, acum nu mai sunt, au fost distruse, în locul lor s-au construit niște blocuri și nimic nu mai amintește despre ce s-a întâmplat altădată, cândva… era o viață foarte tumultoasă în zona aceea.
Primele impresii a fost că era totuși un oraș complicat, dificil și cumva străin așa, aveam senzația că era un oraș în care nu te simțeai confortabil… Acum, sigur că îl percep ca pe orașul meu. Am trăit aici din ’85 până în ’88, după care am plecat la Tbilisi, pe urmă la Brașov și în 2000 am revenit și din 2000 neîncetat locuiesc la Chișinău. E un oraș pe care l-am redescoperit.
În perioada când pentru prima dată am cunoscut Chișinăul, da, mai parcurgeam un drum: de la cămin la gară, noaptea, împreună cu prietenii mei Ion Ștefănescu și alții. La gara feroviară, la cafeneaua de la gara feroviară, după unsprezece noaptea mergeam la băut cafea și iarăși, citeam poezii, discutam poezii și mă gândesc că mai avea o semnificație, cred, fără să ne dăm seama, nici unul, nici altul, și nici ceilalți care veneau cu noi, nimeni dintre noi nu și-a dat seama că gara mai este și locul de unde puteai să te întorci acasă. Și fără să vrem, noi mergeam la gară mânați și de un fel de nostalgie inconștientă, ascunsă în subconștient, fără să ne dăm seama că de fapt tânjeam după satele noastre de unde am venit. Eu după Flutura, ceilalți după alte localități.
în felul ăsta, descoperind locurile unde au trăit scriitorii, noi, în același timp, ne apropiam orașul și îndrăgeam orașul.
Mergeam să bem cafea. Era o cafea foarte gustoasă, ocupam o masă în cafenea, unde era foarte multă lume care pleca, venea, pleca, se ducea… Și foarte multă lume dubioasă. Cu cât orele se fac mai mici, apar tot mai mulți tipi dubioși, suspecți, băuți, bandiței și așa mai departe, dar noi ne vedeam de ale noastre…
Am început să cunosc orașul noaptea. După ce se întuneca – aveam atunci un alt regim dormit-trezit – și uneori până târziu noaptea bântuiam prin oraș. Unii dintre noi mergeau noaptea chiar până la Poșta Veche sau mergeam prin locurile unde au poposit fel de fel de scriitori și, în felul ăsta, descoperind locurile unde au trăit scriitorii, noi, în același timp, ne apropiam orașul și îndrăgeam orașul. Adică, îndrăgind literatura lor înainte de asta, literatura lor ne permitea să îndrăgim și orașul. Orașul avea un farmec în plus dat și de toate operele literare pe care le citisem, deși nu aveau toate o legătură nemijlocită cu orașul, totuși… Pe urmă am descoperit un Chișinău în opere literare, să zicem la Alexandru Robot – Muzic-hall, romanul său; sau Constantin Stere, În preajma revoluției, Smaragda Teodorovna, faimosul său roman; sau în reportajele lui Geo Bogza…
Într-un timp puteam să scriu doar la Chișinău, după ce mă mutasem la Chișinău și nu puteam să scriu nicăieri în altă parte. Să zicem, lucram la un roman și, dacă plecam din oraș, nu puteam să continui munca la acel roman, era musai să revin la Chișinău ca să pot continua.
Mă impresionase la un moment dat, faptul că toți vorbeau despre ciorile din Chișinău, orașul, cred, cu ani în urmă, era plini de ciori, și acum mai sunt ciori, iar în perioada sovietică erau mai multe decât astăzi și noi presupuneam că poate sunt ciorile pe care le-au văzut și ei…
Sau descoperisem cartierul evreiesc, să zicem la Constantin Stere… Descoperisem, prin literatură, în reportajele lui Geo Bogza, despre Chișinăul de la Muncești sau din jurul gării. El povestește despre mahalalele de atunci, mahalalele alea sordide, unde toți cei certați cu legea se ascundeau și nu-i mai găsea nimeni… Am fost pe urmele lui Geo Bogza, în mahalalele din jurul gării. Sigur că s-au schimbat, nu mai sunt ca atunci, dar ceva din atmosfera prinsă de Geo Bogza am regăsit-o și noi. Sau, să zicem, cartierul evreiesc din centru, pe unde îi plăcea foarte tare lui Constantin Stere să meargă și… nu că-i plăcea numai, dar avea prieteni evrei și prietene evreice și se ducea în vizită la ei. Și am descoperit acel Chișinău, acele străzi, case. Sigur, de la livresc, la realitate – acesta a fost un drum; dar este și drumul de la realitate spre livresc. Am descoperit locuri faine și, după aia, scriind despre ele, cumva le-am transferat, le-am dat și noi o conotație livrescă. Mulți dintre noi au scris despre Chișinău și am scris pentru că orașul ne-a impresionat foarte tare.
Unul dintre marii cântăreți ai Chișinăului a fost și George Meniuc în multe dintre textele sale sau, revin, același Alexandru Robot, nefiind din Chișinău, fiind din București, mutându-se ulterior la Chișinău s-a îndrăgostit de acest oraș.
Într-un timp puteam să scriu doar la Chișinău, după ce mă mutasem la Chișinău și nu puteam să scriu nicăieri în altă parte. Să zicem, lucram la un roman și, dacă plecam din oraș, nu puteam să continui munca la acel roman, era musai să revin la Chișinău ca să pot continua. De asta când scriam un nou roman refuzam invitații în alte părți, pentru a putea să scriu mai departe la roman. Așa mi s-a întâmplat cu Măcel în Georgia, și practic am fost foarte legat de oraș. Era ceva inexplicabil…
Scriam mai mult acasă, n-am scris pe terase sau… deși mi s-a întâmplat și asta, dar numai nu la acest roman. Mi s-a întâmplat să ies în oraș și să mă impresioneze foarte tare un loc și acolo să rămân și să scriu. Să scriu scene dintr-o piesă de teatru sau fragmente dintr-o proză sau… Chiar aici, nu departe, la lacul Valea Morilor, am scris câteva scene din piesa mea O crimă sângeroasă în stațiunea violetelor, scene finale, adică decisive pentru textul acela.
E un oraș, aș zice eu, foarte prielnic pentru scris. Mă ajută foarte mult orașul pentru ca să pot scrie.
Chișinău, orașul meu 