„Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, un roman scris de Dumitru Crudu (Humanitas, 2019), cuprinde viața lui Mihai Mihailovici Lebădă, născut la Chișinău în ziua fatidică de 28 iunie 1940, atunci când armata sovietică „eliberează” Basarabia și Bucovina de Nord. O zi de naștere în care, „Odată cu soldații români, se retrăgeau și marii proprietari de fabrici, de restaurante și hoteluri, negustorii de pânzeturi, prăvăliașii, medicii și profesorii, sau funcționarii statului, impiegații, jandarmii și muncitorii, și Chișinăul se golea în urma lor ca un pahar cu apă”.
Acțiunea romanului are loc doar pe 28 iunie, de la nașterea până la moartea lui Mihai Mihailovici, într-o „dezordine” cronologică care îi sporește efectul fragmentar. Autorul cărții ne spune despre acest roman că este „(…) o cronică a familiei Lebădă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de optzeci de ani, vreme în care Basarabia a fost ocupată de sovietici, a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, a fost afectată de o foamete sinistră, a cunoscut deportările și sovietizarea cu forța, și-a recăpătat independența, a fost învinsă în războiul ruso–moldovenesc din 1992 și a intrat într-o criză profundă din care încă nu a reușit să-și revină nici azi. Romanul meu e fracturat într-o multitudine de texte, și fiecare dintre ele se desfășoară doar pe 28 iunie, ca în cartea sau în filmul acela celebru, știți voi care. E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.”
Mai jos vă propunem un capitol din roman, iar pentru a asculta cartea în întregime, vom lăsa resursa audio la sfârșitul articolului:
28 iunie 1947
În restaurantul acela din Ungheni plin ochi cu soldați și ofițeri mâncând fripturi, bând votcă pe săturate și dansând cu femei îmbrăcate în rochii sidefii și vaporoase nu aveai cum să te strecori, pentru că la ușă stăteau de pază doi soldați, iar alți patru patrulau pe stradă, cu automatele în bandulieră.
Nu se știe cum însă, un băiețaș zdrențăros și scânduratic de i se lipise și burta de coaste se fofilă înăuntru și începu să umble printre mese cu mâna întinsă și murdară rugându-i pe soldați să-i dea și lui ceva de mâncare.
Când îl văzu, maiorului Medvedev, care mânca împreună cu domnișoara Geta o friptură de curcan, îi căzu falca și-i strigă aghiotantului său care păpa, la o altă masă, un terci de ovăz să-1 scoată chiar acum din restaurant, și acesta îl apucă pe țânc de guler și-l trase după el afară, dar puștiul i se desprinse din mâini și o rupse la fugă printre mese, nărăvind să-i smulgă câinelui căpitanului Zverev un os din labe, însă nu reuși, pentru că aghiotantul maiorului Medvedev se dovedi a fi mai agil și izbuti să-l înșface cu brațele de mijloc, înainte ca javra să-l înhațe de mână, și îl scoase pe ușă afară, deși copleșul se zbătea în mâinile sale și urla ca din gură de șarpe.
Aghiotantul căpitanului Medvedev ii înfundă gura și îl îmbrânci în mijlocul soldaților din stradă, care 1-au pus imediat pe fugă, cum puseseră pe fugă un pic mai înainte o întreagă bandă de copii rufoși, care cutezase să se apropie de restaurantul Rodina, în care beau votcă Stalinskaia și mâncau fripturi de curcan, șolduri de găini fripte, tartine cu icre roșii sau cu somon soldații și ofiterii din garnizoana Ungheni. Bandele de copii flenduroși erau însă așa de numeroase, că soldații au cerut întăriri. Au mai venit patru soldați ca să-i îndepărteze pe cerșetori. Au venit chiar cu câini-lupi, și asta fiindcă în restaurantul acela din centrul Ungheniului urma să mănânce și un mare general, aflat în trecere pe acolo.
Prezența atâtor soldați făcea imposibilă orice tentativă de-a pătrunde pe strada pe care se afla restaurantul acela unde exista mâncare cât vrei și unde Mihăiță totuși s-a întors, deși strada aia era păzită mai dihai ca o cetate. Se cățără pe creanga unui copac rămuros și se holbă spre ferestrele restaurantului, cu o mare speranță în suflet. Era însă istovit de la atâta efort și de-abia se mai ținea pe creanga aia. Ca să nu se prăbușească la pământ, se încleștă cu ambele mâini de trunchiul copacului. Gura îi era uscată, obrajii trași și, brusc, simți cum amețește și cum se clatină pe creanga acelui copac ca o frunză bătută de vânt. Știa de ce amețise. De lihneală. Îi era o foame de nu mai vedea nimic în fata ochilor. De aceea, își interzisese să mai tragă cu coada ochiului spre ferestrele largi ale restaurantului, pentru a nu vedea cum militarii înfulecă găini fripte, pentru că, dacă i-ar fi văzut, probabil că ar fi murit pe loc, atât de foame îi era.
Se întorsese cu spatele la restaurant, dar fără să vrea capul i se răsucea peste umăr, iar dacă nu capul, atunci mintea îi aluneca spre mesele din restaurant și-i aducea în fata ochilor pe ofițerii din local ronțăind carnea aia fragedă și proaspătă de găină, și el începu să saliveze și nu mai știu ce să facă. Avea impresia că o să înnebunească, nu altceva, atunci când o pală de vânt îi aruncă în nări toate miroznele din bucătăria restaurantului și el salivă și mai tare, și mâinile îi alunecară de la sine de pe trunchiul teiului încins de soare și se prăbuși pe pământ, lovindu-se cu capul de o rădăcină ieșită din țărână, postură în care și înțepeni, pufăind din ce în ce mai zgomotos și mai rar, fără să se poată mișca pe o coastă și fără să se poată ridica în picioare și pur și simplu uitându-se îngrozit la cerul ce se prăvălea peste restaurant și peste el. Cu spatele lipit de pământ, lihnit de foame și răsuflând tot mai gălăgios, nici nu mai ținea minte de când nu mai mâncase. Leșină. Restaurantul deja se închisese, ferestrele lui se cufundau una după alta în întuneric, și ofițerii se împrăștiau clătinându-se.
Din restaurant ieși maiorul Medvedev, beat mangă. Aghiotantul său Sașa Soskov înhămă calul care, nitam-nisam, începu să bată dintr-un picior. Cu o copită îl izbi într-o coapsă pe Mihăiță. Maiorul nu-l văzu pe băiat, cum nu văzu nici trăsura spre care-l conducea aghiotantul său. Băiatul începu iar să respire și deschise ochii, întrebându-se oare de ce-l doare atât de tare piciorul, fără să știe că tocmai durerea aia insuportabilă îi salvase viața.
Ajutat de Sașa Soskov, maiorul se urcă pe capră, lângă preafrumoasa domnișoară Geta, care pe vremuri fusese vânzătoare la Flutura, dar când să se lipească de ea, calul își săltă coada în sus și se băligă, enervându-l la culme pe maior, care începu să-l biciuiască furios.
Calul o luă la galop și trăsura maiorului se făcu nevăzută în capătul străzii, unde au dispărut și trăsurile celorlalți ofițeri, sau mașina generalului, sau soldații ce patrulaseră toată seara prin fata restaurantului. Acum strada era pustie. Cu ultimul strop de putere pe care-l mai avea, băiatul se târî spre balegile aburinde din mijlocul drumului și începu să le râcâie cu un băț, și toate grăuntele de porumb îngropate în băligar le băga în buzunar. Alături curgea un pârâu, spre care băiatul se târî de-a bușilea și-și băgă capul în apă.
Dar de grăunțele din buzunar nu se atinse, le păstra pentru surioara sa Tamara, pentru frățiorii săi Valentin, Ivan și Anatol și pentru mămica sa scumpă, ca aceasta să facă făină din ele, iar, ulterior, o turtă. Cu grăuntele alea zornăindu-i în buzunar, se urni câine-câinește din loc. Dar se abătu un pic din drum și o luă pe acolo pe unde trecuse trăsura maiorului Medvedev. Flutura era în partea dreaptă, iar el o luă la stânga în speranța că, poate, cine știe, calul maiorului Medvedev se va mai băliga o dată în drum.
Chișinău, orașul meu 