Feminismul în Basarabia există demult, însă foarte puțini știu că acesta este asociat Unirii, dar și numelui Elena Djionat: o luptătoare pentru valorile naționale și pentru drepturile femeilor într-o perioadă istorică extrem de dificilă.
Fără să se bucure de privilegiile bărbaților, ea a reușit să „naționalizeze” generații întregi de copii cărora le-a predat în limba română (fapt considerat criminal pe atunci).
Iurie Colesnic scrie despre ea în „Chișinăul și chișinăuienii” (Chișinău, 2012):
„Este foarte dificil să scrii despre femei. În epocă, Elena Djionat a fost o distinsă Doamnă, a mers mână în mână cu prietenele ei pentru a obține drepturi pentru femei, dar s-a retras în momentul când n-a fost de acord cu anumite idei.
Rolul ei în mișcarea națională este deosebit de important, dar, din motive neînțelese, ea nici până astăzi nu figurează printre liderii mișcării, deși ceea ce a reușit să realizeze în acele clipe grele ale anului 1918 întrece cu mult faptele unor bărbați care au reușit, cu mai puține eforturi, să-și facă un nume de glorie în epocă.
Pe de altă parte, pentru a cunoaște mai bine istoria mișcării feministe din Basarabia care, în biografia Elenei Djionat, s-a împletit atât de strâns cu istoria luptei pentru naționalizarea școlii şi a formării învățământului în limba maternă, trebuie să cunoaștem personalitatea acestei activiste remarcabile.
Cel mai bine despre femeie poate scrie… doar femeia, de aceea m-am bucurat nespus când, în arhiva Sfatului Țării, am descoperit câteva pagini de memorii, semnate de Elena Djionat. Sunt niște notițe autobiografice care au avantajul „primei surse” și merită să fie cunoscute:
„Notițe autobiografice
Născută în anul 1888, luna mai, ziua a 8-a, în satul Bozieni, județul Chișinău. Copilăria în Hâncești am făcut-o. Tatăl meu Dimitrie Djionat, după nume și familie, din auzite, s-ar trage din neam de italian. Familia noastră însă, de când s-a pomenit, e cunoscută ca familie moldovenească. Până la 9 ani, dra Elena Djionat nu știa decât moldovenește. Când m-am dus la școală, râdeau fetele de mine că nu știu rusește. Știu că, ducându-mă acasă, m-am pornit a plânge și eram supărată pe mama că m-a dat la așa școală unde nu pot să învăț în limba pe care o știu eu. Mama mea a apucat vremea când în Basarabia se învăța carte moldovenească cu litere slavone.
Clasele secundare le-am făcut la Gimnaziul II de Fete din Chișinău.
Muncindu-mi tata, am luat post de învățătoare la țară, refuzând alte slujbe ce mi se ofereau la oraș. Aveam atunci vârsta de 16 ani. Primul sat în care am fost învățătoare este satul Pohorniceni, sat moldovenesc, din jud. Orheiului. La trei luni după luarea postului în primire, inspectorul școlar a venit pe neanunțate în inspecție și, surprinzându-mă făcând școlarilor lecție în limba moldovenească, ca să-nțeleagă, m-am pomenit peste vreo trei săptămâni cu o adresă că sunt mutată la altă școală, rusească! Eu, neputând suferi să fiu la școala rusească am refuzat noul post și m-am dus acasă, la Hâncești (un orășel moldovenesc unde îmi scoteam existența mea și-mi ajutam și familia, dând lecții particulare). În Hâncești am ținut locul – gratis, un an și jumătate – învățătorului care era bolnav. Fiind suplinitoare în Hâncești, am avut alt scandal cu alt inspector care mi-a spus că școlarii mei sunt foarte bine pregătiți, totuși, fiindcă cu mine nu e chip să scoată din școală moldovenismul, niciodată căpăta post. Certându-mă cu el, mi-a chiar raport în sensul acesta. Așa că de la învățat mi-am luat de-acum rămas bun! După șase ani, în 1914, declarându-se războiul și plecând mulți din învățători la război, am cerut post la școala moldovenească și unde am cerut acolo mi s-a dat, în satul Soltănești, că în timpul acesta, devenită Zaharova prin căsătorie, aveam gospodărie în satul Zbieroaia, jud. Chișinău, nu departe de Soltănești.
În satul Soltăneşti, sat moldovenesc, făcându-mă prea iubită de elevi și de locuitori, preotul care conducea acea scoală, că școala era bisericească și se conducea de un preot rusesc a-nceput a mă persecuta și a-mi face rapoarte să-mi strice serviciul.
În acel sat eram «popecitelniţa» (delegata femeilor care aveau dreptul la pensie, să le cat drepturile) femeilor care aveau bărbați în război şi făcusem și un cor moldovenesc, aşa că satul s-a opus la îndepărtarea mea de la acea şcoală.
Preotul apoi plătea oamenii cu bani și-mi făcea fel de fel de mizerii ca să mă neliniștească. După un an si jumătate a reușit, în fine, să mă mute. M-a mutat în Dolna, apoi în Nisporeni. În Nisporeni fiind, s-a început revoluția în Rusia. În fine, prigonirea și obijduirea neamurilor încetase!
Am început mișcarea și în moldoveni. La 25 mai 1917, ținându-se primul congres al învățătorilor din Basarabia, am fost aleasă în prezidiu secretară. După o luptă mare, învățătorii moldoveni au reușit să hotărască limba moldovenească în școli.
S-au înființat cursurile pentru profesorii moldoveni în ziua de 15 iunie 1917, la care era să mă ucidă învățătorii ruși. Toată rusimea și rusificații îmi strigau că sunt separatistă și că sunt răscumpărată de români.
După ce am mântuit cursurile, am început lecțiile la școala mea din Nisporeni în limba moldovenească, nu numai cu clasa I, dar și pe clasa II am dat-o înapoi cu un an și am naționalizat-o. Pentru acest lucru, abia am reușit să scap cu zile din mâna bolșevicilor, fugind cu un automobil de ocazie.
La 13 ianuarie 1918, a venit Armata Română. Atunci m-am înapoiat la Nisporeni spre a-mi mântui anul școlar. După aceea, am venit din nou la Chișinău, unde am urmat din nou cursurile moldovenești, de astă dată organizate mai serios, sub ocrotirea Armatei Române.
La aceste a doilea cursuri, moldovenii puțini, dar hotărâți, au făcut de data aceasta o secție de moldoveni curați, scoțând pe toți rușii și rusificații, care nu puteau sau nu vroiau să urmeze cursurile serios.
Pentru conducerea secției noastre am ales «sfat» curat moldovenesc. De-aicea-ncolo, munca noastră mergea cu spor.
Fiindcă la țară, de acum, se îndrumaseră lucrurile spre bine, inima mea de luptătoare simțea că aici, la oraș, mai este un cuibar de pricină care trebuia spart. Așa că am rămas în Chişinău. În iulie 1918, am fost aleasă vicepreședintă a Ligii Culturale a Femeilor Moldovence din Basarabia care era înființată din 1917, luna iunie.
Actualmente, sunt profesoară de limba română la Şc. primară de băieți nr. 37 unde, în repetate rânduri, inspectorii noștri mi-au spus alte lucruri decât inspectorii rușilor din 1906 și 1908.
Acestea sunt notițele mele biografice, pe care abia le-am putut desprinde din împletitura amintirilor din vremurile liberării noastre, spre a le putea da pe scurt, așa cum cred că vă sunt necesare.
Elena Zaharov-Djionat”
[ANM, fond 727, in. 2, dosar 76]
Ediţia enciclopedică Figuri contemporane din Basarabia (Chişinău, 1939) ne oferă o informație foarte sumară, dar obținută tot de la ea, adică din prima sursă. De aici aflăm că, în 1939, era pensionară de stat, pensionându-se în 1936 din postul de directoare a școlii primare „Principesa Elena”. Lucrarea mai consemnează fondarea unor instituții pentru copii și a unui azil pentru bătrâni (precizăm că acel azil avea 26 de paturi și purta numele Elenei Luzghin).
În revista Din trecutul nostru (1934, nr. 11-12), în studiul său Femeia basarabeană, Gheorghe Bezviconi scrie foarte inspirat despre Elena Djionat:
„Dacă privim asupra mișcării feministe în Basarabia de la 1917 încoace, observăm că un rol de seamă îi revine îndeosebi dnei Elena Dimitrievna Djionat. Născută la Hânceşti-Lăpuşna, e absolventă a Liceului «Principesa Dadiani» din Chişinău, doi ani apoi studiind medicina la Universitatea din Odesa. Mulți ani de-a rândul e institutoare, conducând și astăzi Școala primară «Principesa Elena». Pe vremea războiului mondial, rămâne epitroapă a 18 comune a femeilor celor recrutați; apoi ia parte la mișcarea națională. Se frământă încă de prin anul 1907, fiind printre promotoarele spirituale de pe atunci. De la 1928, se zbate pentru fondarea Organizației Femeilor Basarabene – și o prezidează apoi.”
Această organizație este importantă prin faptul că a fost fondată nu ca o filială a celei similare de la București, ci s-a întemeiat pe ruinele Ligii Femeilor Basarabene. Președintă a fost desemnată Elena Djionat, iar casieriță a fost numită prima femeie-avocat din Basarabia – Eugenia Crușevan. La 22 noiembrie 1929 este aprobat statutul organizației și, fiind legiferată mișcarea, liderele ei se avântă în lupta pentru obținerea de către femei a unor drepturi egale cu cele ale bărbaților.
În primăvara anului 1930, Elena Djionat a fost bolnavă și, în locul ei, postul de președintă i-a revenit Elenei Luzghin, care nu era alta decât mama lui Serghei Lazo.
Militantă activă pentru drepturile electorale ale femeilor, Elena Djionat, în 1931, împreună cu un grup de femei, scindează organizația fondată pe motiv că „ne-am lovit de mai multe naționalități ce tindeau spre menținerea trecutului. Aceasta a fost cauza rupturii organizației. O parte, cea mai mare, a plecat în cap cu dnele: Djionat, Luzghin, Bodescu, Ivleva, hotărând a reînvia Liga Femeilor Basarabene, iar alta cu dna Schoepf-Muntean, menținând Organizația Femeilor Basarabene.” [După Gh. Bezviconi, din revista citată]
În 1933, Elena Djionat a încercat să fondeze o publicație periodică și a tipărit pe cont propriu gazeta Mișcarea feministă, dar, din motive financiare, ziarul și-a suspendat apariția. Dar tot anul 1933 s-a făcut remarcat printr-un eveniment de rezonanță. În luna iunie, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la lansarea mișcării feministe, la Chișinău și-a ținut lucrările primul Congres al Femeilor Basarabene, prezidat de Elena Djionat, congres la care au participat reprezentante din toate provinciile românești.
În 1933, Liga Femeilor Basarabene este invitată să participe la Congresul Federației Uniunii Femeilor Române din România Mare, congres la care participă o delegație formată din trei reprezentante: Elena Djionat, Olga Ţurcan şi Daria Bodescu.
După participarea la acest congres Liga Femeilor Basarabene aderă la Federația Uniunii Femeilor Române și, în 1934, i se oferă ocazia de a organiza Congresul a1 XII-lea al Federației, congres care s-a ținut la Chișinău, în 8-10 septembrie, sub înaltul patronaj al Reginei Maria. Nu știu care a fost destinul ei după 1940… Rămânem cu speranța să-i descoperim si să-i descriem ultimele licăriri ale destinului…”
Chișinău, orașul meu 