Recomandăm spre lectură un interviu ce face referință la marele artist Lică Sainciuc, care a fost persoană de o modestie rar întîlnită, punînd accent mai mult pe ceilalți decît pe propria persoană, cu o vivacitate de invidiat. Interviul a fost realizat de Tatiana Cojocaru din orașul Prahova, România în anul 2010 și publicat în revista MOLDOVA. În acest interviu veți afla despre familie, carieră și expoziţii…

Vai, ce emoţii aveam cînd l-am telefonat, într-o zi de primăvară. Despre colecţia sa de măşti şi portrete ştiam multe, o văzusem ocazional pe la expoziţii, emisiuni tv… însă nu am reuşit să o admir în totalitatea ei, fiindcă e mare, e uriaşă, e cît un univers! … Şi iată că a venit acea zi memorabilă pentru mine cînd am primit această invitaţie de la însuşi Glebus Sainciuc. Am ajuns destul de repede la casa marelui artist din strada Grigore Ureche din cartierul Rîşcani. M-a întîmpinat căţeluşul Bin care, deşi lătra ascuţit la început, peste un minut a devenit prietenos, chiar bucuros că am venit în vizită şi s-a ţinut după mine pînă la usa casei părinteşti, unde s-a născut şi a crescut maestrul.

Glebus Sainciuc a deschis uşa zîmbind…

– Stai cuminte, măi ştrengarule! Lasă-ne oaspeţii să intre…

Aşa m-am pomenit în casa maes­trului, unde am cunoscut-o şi pe soţia Domniei sale, pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu. Un cuplu de mari artişti!… În minte îmi apăruse o întrebare pe care nu mi-o notasem de acasă – cum au reuşit doi mari artişti să convieţuiască împreu­nă într-o lume în care nimic nu este con­stant?!

– Uite aşa zilele au trecut şi noi tot împreună am rămas. Îmi intuieşte întrebarea nea Glebus. Eu ştiu cum se face acest lucru (zîmbeşte larg). O vorbă spune că cei talentaţi se resping, iar cei fără de talent se adună…Lumea spune că suntem talentaţi, şi eu cred în acest lucru… (rîde). Cum ne-am întîlnit cu Valentina, ne-am şi căsătorit, iar peste un an s-a născut fiul nostru, Lică. Ai ţinut cartea „Albinuţa” în mîini? Uite, el este pictor şi coautor alături de regretatul Grigore Vieru. Mai are o mulţime de lucrări cunoscute… în drum spre atelier am aflat atîtea lucruri noi! Deşi nu mă încumetam să întreb ceva anume, artistul, care păşea într-un ritm grăbit, îşi depăna povestea vieţii sale de peste 90 de ani. A pomenit multă lume, şi-a amintit cine l-a mai vizitat şi ce impresii i-a lăsat, a vorbit despre familie, despre cariera sa, despre expoziţii…

Prima expoziţie personală a avut-o la Chişinău în 1963, apoi au urmat nume­roase expoziţii organizate în muzeele din ţară şi peste hotare – Sofia (Bul­garia), Baku (Azerbaidjan), Kiev, Odesa, Lvov (Ucraina), Havana (Cuba), Montreal (Canada), Moscova, St. Petersburg (Rusia), Paris, Grenoble (Franţa), Bruxelles şi alte oraşe din Belgia, Ulan Bator (Mon­golia) ş. a. Multe din creaţiile sale se află în prezent în zeci de muzee şi în sute de colecţii particulare.

De o modestie rar întîlnită, punînd accent mai mult pe ceilalţi decît pe pro­pria persoană, cu o vivacitate de invidi­at şi cu zîmbetul prezent pe chipul său, Glebus Sainciuc mi-a mărturisit cum a ajuns să fie unul dintre cei mai de vază artişti ai Moldovei, recunoscut şi pe alte meleaguri.

Ajunşi la atelierul maestrului, am păşit pragul şi, în clipa următoare, sute de pri­viri – de sus, din stînga, din dreapta, din faţă, din spate – s-au aţintit asupra mea. Pentru un moment, am avut senzaţia că toate personalităţile prezente acolo prin măştile realizate de celebrul plastician au început să vorbească…toate în acelaşi timp…,însă vocea blîndă a artistului le-a acoperit într-un mod miraculos în clipa în care l-am întrebat:

– Cîte măşti aţi realizat, maestre, mai ştiţi?

– O mie…! Zîmbi, apoi continuă: Am exagerat…cred că am vreo trei-patru sute. Unele sunt aici, le-am păstrat din dragoste pentru oamenii pe care îi repre­zintă, pe altele însă le-am dăruit. N-aş fi vrut să mă despart de ele, dar am fost rugat, au insistat protagoniştii lor şi am cedat. Cînd mă despart de o lucrare, e ca şi cum m-aş despărţi de un om viu…

Probabil, mulţi au auzit despre debutul său timpuriu în artă, la nici opt ani împli­niţi, dar puţini ştiu că anume acea încu­rajare oferită micuţului Glebus de către profesorul său de desen A. Niculescu a fost crucială pentru cariera sa.

– Am desenat o văcuţă… nu era cea mai reuşită văcuţă pe care am schiţat-o, însă după spusele profesorului era cea mai originală dintre toate văcuţele pe care le-a văzut vreodată, şi în ziua aceea am fost numit Pictorul clasei.

Mi s-a sugerat şi mie să desenez o văcuţă în cadrul celebrului concurs „Vaca”, organizat de maestru. Toţi vizita­torii atelierului Domniei sale sunt îndem­naţi să deseneze cîte o vacă aşa cum îi duce mintea şi îi ajută abilitatea mîinii. în final, este selectată una dintre „creaţii”. Fericitul cîştigător al concursului se alege cu o caricatură semnată – „Glebus Sainciuc”. în felul acesta m-am ales cu portretul meu schiţat de maestru doar în cîteva minute…

Originalitatea stilului său a uimit întrea­ga lume. Inconfundabil prin tot ce face, mai întîi de toate surprinde şi redă cu rafinament lumea interioară a omului, faţă de care artistul are o deosebită sti­mă şi respect. A realizat o galerie întrea­gă de portrete ale oamenilor care au adus glorie neamului, dintre care amin­tesc aici doar cîteva: Maria Bieşu (1967), Vasile Vasilache (1968), Lida Istrati, Petru Cărare (1970), Leonida Lari (1972), Vla- dimir Beşleagă (1973), Igor Creţu (1973), Maria Cebotari, V. Goia (1976), Ion Crean­gă (1978), Igor Vieru (1979)… De aseme­nea, s-a manifestat şi ca autor de grafică (Mama, 1933; clasa a Vl-a de liceu. Valen­tina, 1939; Maria Drăgan, 1984; Ana-Maria, 1993) şi ca ilustrator de carte: „Parodii” de Petru Cărare (1965), „Parodii şi epigra­me” de acelaşi autor – 1976, 1981, „Car­tea poeziei-1974″ „Cu tot ce a fost oda­tă el: Memoriei lui Alexandru Cosmescu” (1992), „Mass-media în top: 50 plus 1 jur­nalişti din R. Moldova” (2000) ş. a.

Însă rămîn convinsă că popularitatea lui Glebus Sainciuc se datorează, în pri­mul rînd, celebrelor sale măşti executate în tehnica papier mâché şi, ulterior, fiind jucate în scenă de însuşi creatorul lor.

Măştile sale reprezintă chipurile unor oameni bine cunoscuţi – scriitori, actori, muzicieni, pictori etc. de talie naţională şi internaţională, pe care i-a cunoscut per­sonal. Cofecţionarea unei măşti îi ia apro­ximativ o lună de zile, fiindcă trebuie să studieze bine personajul, – trăieşte cu emoţiile acestuia, apoi redă nu doar fizicul, dar şi lumea lui interioară, înveşnicind nu doar chipuri, ci şi stări de spirit.

– Care este reacţia celor care îşi văd chipul în măştile dvs.?

– La început spun că nu seamănă, pe urmă o mai examinează în detalii şi, după ce se uită încă o dată, îmi spun că am reuşit.

A ţinut să afle de la mine pe cine recu­nosc din cei de faţă în atelier, — şi am început să mă salut cu: Anastasia Lazariuc, Gheorghe Zamfir,Adrian Păunescu, Liviu Ciulei, Eugen Coşeriu, Sofia Rota- ru, Nicolae Sulac, Mihai Dolgan, Nico- lae Botgros, Ion Druţă, Ion Caramitru, Emil Loteanu, Grigore Grigoriu, Aureliu Busuioc, Maria lliuţ, Grigore Vieru, Mihai Volontir, Maria Bieşu, Mihai Munteanu, Laima Vaikule, Alia Pugaciova, Luciano Pavarotti…

Şirul celebrităţilor ar fi continuat, dar artistul a început prezentarea măştii acto­rului Ion Muraru din Bucureşti.

– Ce înseamnă pentru dvs. titlul Doc­tor Honoris Causa, oferit de Academia de Ştiinţe a Moldovei la 30 aprilie anul tre­cut?

– O onoare. Sunt unii care pentru un titlu aşteaptă şi bani, dar aici este vorba despre onoare. Şi cu asta sunt mulţumit, ce să fac? Deşi cred că soţia mea, Valen­tina, ar fi meritat înaintea mea acest titlu, dar aşa e soarta femeilor. I l-aş ceda cu dragoste…

– Sunteţi născut la Chişinău. Aţi dorit vreodată să trăiţi în altă ţară?

– Nu.-nu.-nu… Ţara noastră este minu­nată. E cea mai frumoasă de pe glob. Avem şi mult vin… Iar Chişinăul chiar e oraşul cel mai minunat. Bogăţia asta a mea, toate măştile şi desenele realizate de mine, o mulţime de compoziţii temati­ce fără culoare, dar care au de spus mereu ceva — toate constituie bagajul meu, cu care merg prin viaţă… Acum aş vrea să editez o carte cu toate lucrările astea, pro­blema e că nu găsesc sponsori, a venit cri­za mondială şi oamenii care vroiau să mă ajute, nu au bani…. Dar nu mă supăr. Voi continua să le adun.

Optimismul lui este impresionant. La cei 90 de ani trecuţi, Glebus Sainciuc rămîne tînăr prin modul său personal de a simţi şi de a trăi pe acest pămînt. Admirat şi iubit de toţi cei care îl cunosc, este şi un om de omenie, neafectat de viciile socie­tăţii şi evoluţiile politice, prieten cu toată lumea, mereu gata să vină cu un sfat, dar, înainte de toate, îşi expune tainele vieţii sale, care, adunate la un loc, alcătuiesc un mit – mitul Sainciuc.

Sursa: Glebus Sainciuc. Artistul fără mască [interviu cu artistul Glebus Sainciuc] consemnare: Tatiana Cojocaru. În: MOLDOVA, 2010, mart.-apr., pp. 78-81.