Recomandăm spre lectură un articol ce face referință la Maria Cebotari, cîntăreața de operă care ne-a dus faima în toată Europa. În anul 2004 a avut loc o premieră neoficială a filmului „Aria”, iar autorii Vlad Druc şi Dumitru Olărescu, au aştep­tat şase ani pentru a-şi legaliza opera şi au avut fericita idee să o facă la începu­tul anului 2010, cu ocazia jubileului de 100 de ani de la naşterea protagonistei filmu­lui – Maria Cebotari. Pentru a integra într-o structură uni­tară un material atît de divers, V. Druc şi D.Olărescu s-au decis să povestească viaţa Măriei Cebotari… de trei ori. Deşi au recurs la serviciile unui singur narator, acesta în fiecare act al filmului are sarcini diferite.

Maria Cebotari (10 February 1910 – 9 June 1949) was a celebrated Romanian soprano and actress, one of Europe’s greatest opera stars in the 1930s and 1940s. Cebotari was born at Chişinău, studied singing at the Chişinău Conservatory, and in 1929 joined the Moscow Art Theater Company as an actress. Soon she married the company’s leader, Count Alexander Virubov. Moving to Berlin with the company, she studied singing with Oskar Daniel for three months and made her debut as an operatic singer by singing Mimi in Puccini’s opera La Bohème at Dresden Semperoper on 15 March 1931. Bruno Walter invited her to the Salzburg Festival, where she sang Euridice in Gluck’s opera Orfeo ed Euridice. About this soprano, Maria Cebotari, you can read here.

Anul trecut, la 9 iunie, ar fi trebuit să marcăm 50 de ani de la trecerea Ei în nefiinţă, iar anul acesta, la 10 februarie, ar fi trebuit să-i celebrăm jubileul de 100 de ani de la naştere. Dar s-a întîmplat aşa că iminenţa alegerilor antici­pate din 2009 şi eventualitatea unor alte alegeri anticipate în 2010 au eclip­sat aceste evenimente şi astfel am ratat prilejul de a ne reaminti că am avut şi avem o pămînteancă celebră, care ne-a dus faima în toată Europa, acolo unde ajung şi unii dintre noi, dar deocamdată (şi de cele mai multe ori) în mod ilicit. Ca să muncim la negru şi să împărtăşim anonimatul.

Spre deosebire de noi, Maria Cebotari a plecat în Europa pentru a evada din anonimat. Iar remitenţele ei, inumerabile şi incalculabile, ocolesc instituţiile ban­care din Moldova şi se depun pe un cont la care vom avea acces doar atunci cînd vom înţelege că nu Maria Cebotari are nevoie de noi, ci noi avem nevoie de ea.

Cei care s-au ambiţionat să repare regretabila gafă a autorităţilor au fost cineaştii. După premiera neoficială (şi ile­gală) din 2004 a filmului „Aria”, autorii lui, Vlad Druc şi Dumitru Olărescu, au aştep­tat şase ani pentru a-şi legaliza opera şi au avut fericita idee să o facă la începu­tul acestui an, cu ocazia jubileului de 100 de ani de la naşterea protagonistei filmu­lui – Maria Cebotari. Nu ştim dacă apla­uzele îndelungate au spulberat rezerve­le fostei conduceri a Ministerului Culturii, dar, cu siguranţă, au demonstrat că Mare­le Premiu al Festivalului Internaţional de filme documentare „Cronograf” şi Marele Premiu „Emil Loteanu”, acordat de Uni­unea Cineaştilor nu s-au datorat atitudi­nii părtinitoare a subsemnatului, care a prezidat ambele jurii, ci faptului că filmul „Aria”, prin rafinamentul artistic şi pro­funzimea abordării, îşi poate revendica pe bună dreptate statutul de eveniment cultural de excepţie.

Pe cît de spectaculos a fost finişul, pe atît de chinuitor şi marcat de incertitudini a fost startul acestui proiect cinematografic. Vlad Druc şi Dumitru Olărescu s-au pomenit în faţa unei dileme. Dacă s-ar fi decis să sati­sfacă interesul cognitiv al spectatorului, ar fi trebuit să realizeze un film didactic, care însă nu ar fi satisfăcut „interesul artistic” al autorilor. Dacă ar fi mizat doar pe activita­tea scenică a Măriei Cebotari, ar fi rămas în afara cadrului conexiunile artistei cu Patria şi cu epoca, în care i-a fost hărăzit să-şi pună în valoare talentul.

În urma unor dificile şi temerare investi­gaţii în arhivele din Rusia, Italia, Germania, Austria, România şi a unui îndelungat pro­ces de valorificare şi reactualizare a materi­alului selectat, autorii au purces la realiza­rea unui proiect unic în arta şi cultura din R. Moldova: o naraţiune cinematografică ce urma să întrunească un material pe cît de eterogen ca factură şi provenienţă geo­grafică, pe atît de divers şi incompatibil din punct de vedere semantico-estetic:

• secvenţe de cronică documentară din anii 30-50 ai secolului trecut cu atribuţie directă sau indirectă la viaţa şi activitatea cîntăreţei (realizate de autori diferiţi în spaţii geografice şi culturale diferite);
• filmări documentare realizate de auto­rii filmului în prezent (mărturiile persoa­nelor care au cunoscut-o pe protago­nistă, opinii ale muzicologilor şi muzi­cienilor, edificii şi locuri legate de viaţa Măriei Cebotari);
• filmografia care cuprinde zece filme de ficţiune în care protagonista a evoluat în postură de actriţă şi cîntăreaţă;
• discografia (zeci de ore de înregistrări audio din cele 60 de roluri interpretate, care, parţial sau integral, în virtutea sau în pofida circumstanţelor, au fost păstra­te pentru posteritate);
• fotografii şi material iconografic de arhi­vă;
• extrase din presa vremii;
• materiale din arhiva personală a M. Cebotari (jurnalul intim şi testamentul);
• subtitlurile (traduceri din germană, engle­ză şi italiană);
• tema muzicală centrală (interpretată de Gheorghe Zamfir), care urma să fie un liant narativ al filmului;
• trei voci de după cadru (naratorul, perso­nificat de Andrei Sochircă, jurnalul intim şi testamentul Măriei Cebotari în lectura Mihaelei Strâmbeanu şi ecouri din presa vremii, sonorizate de Vlad Ţurcanu);

Acest ansamblu de elemente contras­tante (şi contraproductive, la prima vedere) s-a dovedit a fi o provocare creatoare ieşi­tă din comun, pe care autorii au înfruntat-o cu curaj, fiind conştienţi că şi soluţia artisti­că trebuie să fie una pe potrivă.

Pentru a integra într-o structură uni­tară un material atît de divers, V. Druc şi D.Olărescu s-au decis să povestească viaţa Măriei Cebotari… de trei ori. Deşi au recurs la serviciile unui singur narator, acesta în fiecare act al filmului are sarcini diferite, în Actul 1 – „Cucerind Europa” (Aria parlante) – naratorul este „biograf”, în actul II – „Cîntăreaţa zburătoare” (Aria canta­bile) – este solicitat să reproducă trase­ul artistic al cîntăreţei, iar în Actul III – „Voci în flăcări” (Aria all”unisono) – naratorul îmbracă mantia istoricului şi ne evo­că cataclismele care au lovit Europa în anii cînd şi-a trăit scurta şi dramatica sa viaţă – Maria Cebotari.

Filmul mai conţine un „Antract” , care întruneşte secvenţele documentare con­temporane şi Actul IY – „Adio, Butterflay!” (Accordo finale), în care artista, răpusă de boala necruţătoare, se desparte de univer­sul lumesc, iar noi, spectatorii, ne despăr­ţim de universul artistei, fascinaţi de talen­tul, frumuseţea, inteligenţa şi forţa spiri­tului acestei femei, dar răvăşiţi şi cutre­muraţi de sacrificiul pe care îl acceptă cu atîta seninătate, de parcă ar fi ceva cu totul firesc să cucereşti o Europă şi să te des­parţi de ea în culmea gloriei. Este cea mai vibrantă şi mai răscolitoare secvenţă a fil­mului, care te umple de mîndrie pentru sclipirile de geniu ale acestei minuni basarabene, dar în clipa când te identifici cu destinul ei, te simţi deodată copleşit de o profundă şi nemărginită mîhnire că aceas­tă inegalabilă Mărie încă nu a reuşit să-şi cucerească şi compatrioţii.

Filmul emoţionează şi aceasta este o dovadă că autorii au găsit soluţia artistică pe care au căutat-o, dar ea ar fi fost impo­sibilă, dacă nu ar fi existat şi doi autori „din umbră”. Contribuţia lor a fost diferită, dar decisivă, fie că e vorba de savantul şi diplo­matul Aurelian Dănilă, care, fiind amba­sador în Germania, a organizat filmări­le şi documentările din Austria, Germania şi Italia, fie că ne referim la Eugen Sobor, care, prin intervenţia sa hotărîtă a deblocat impasul finaciar şi managerial în care ajun­sese filmul, a resetat proiectul şi l-a tutelat pînă la final.

În pofida (şi în virtutea) dificultăţilor, materialul a fost integrat, pe cît de inspirat, pe atît de organic, într-o naraţiune polifo­nică şi polisemantică de respiraţie epică, cu profunde conotaţii artistice, instructive şi filozofice.

Conceput ca un documentar şi organi­zat muzical conform structurii unui spec­tacol de operă, filmul „Aria” s-a înscris sur­prinzător în parametrii unei naraţiuni ficţionale, provocînd vibraţii emotive şi trăiri estetice irepetabile, iar destinul artistic al Măriei Cebotari şi-a găsit o expresie inedi­tă într-un spectacol cinematografic drama­tic şi purificator.

Alimentîndu-se din surse documenta­re ale trecutului, filmul „Aria” a reuşit să contureze o nouă dimensiune a prezen­tului, readucînd-o acasă pe celebra Maria Cebotari şi astfel să insufle speranţă în vii­tor celor care slujesc arta sau îşi trăiesc via­ţa călăuziţi de valorile ei…

Despre poeţi şi despre genii se spune că se nasc în provincie şi mor în Paris. Cele­brităţile noastre, în lipsa unui Paris autoh­ton, mor în alte capitale ale Europei. Maria Cebotari şi-a ales Viena. De fapt, ar fi mai corect să spunem că Viena a ales-o pe Maria Cebotari. Şi nu pentru a muri, ci pen­tru a deveni nemuritoare.

Iar Chişinăul… Chişinăul încă nu este un Paris şi nici noi, deocamdată, nu suntem parizieni.

Sursa: POIATĂ, Mihai Ștefan. O „arie” fără acompaniament. În: MOLDOVA, 2010, mart.-apr., pp. 43-45.