Recomandăm spre lectură un interviu cu scriitorul Vladimir Beșleagă. Interviul este preluat din revista MOLDOVA, numărul martie-aprilie 2010.

Este foarte greu de captat ceea ce nu deţine creaţia literară a scriitorului Vladimir Beşleagă – dincolo de un inventar foarte valid de conflicte cotidiente – pentru a reuşi să se plaseze printre reprezentativii romancieri basarabeni, accentul de libertate a artei scriitoriceşti fiind plasat pe multi­ple coduri. Trece zilnic pe străzile Chişinăului, modest, mai mult pe gînduri, zîmbind enigmatic… Vladimir Beşleagă nu a fost niciodată omul mode­lor, nu a făcut temenele bonzilor, deoarece vine dintr-o familie de gospodari nistreni cu multă demnitate, din Mălăieștii de-Acasă. Scriitorul a şlefuit ani în şir miezul inefabil al cuvîntului. Actul scrierii nu există în sine, pentru Domnia sa, este crono-spaţial, deci profund determinat; dintr-un accident individual (actul scrierii) – se transformă într-un proces continuu. Vladi­mir Beşleagă este intelectualul care îl asistă pe cititor în noua sa ascensiu­ne: o lectură laborioasă, dificilă, nu obositoare a unei cărţi fericite. Sub zodia acestui vis scrie o Carte de excepţie — rodul cunoaşterii temeinice a unui anume mediu, a unor anume relaţii concrete. Arome străvechi, murmur de cronică sau psalm străbun-creştin, creaţia dumisale pare o ortodoxie trăi­tă profund, care este şi rugăciune şi catharsis. O Carte de excepţie nu rodeş­te din amăgirea provizorie a unor mofturi artistice, nici din simple ambiţii, mai mult sau mai puţin literare. Ea presupune o trăire excepţională a rea­lităţilor! Suntem convinşi, scriitorul Vladimir Beşleagă se află în aşteptarea unei Cărţi de excepţie…, deoarece rezidirea continuă din piatră vie-nouă, este inegalabilul merit al acestui autentic spirit constructor. Nu a ajuns nici­odată să-şi înalţe propriul monument, dar pietrele de la temelia edificiului îşi dovedesc peste vremuri trăinicia şi perenitatea.

Vitalie Răileanu

Dr. în filologie

Cînd eram în anul întîi sau doi de facultate, tocmai se desfășurau operațiunile legate de caputurarea lui Filimon Bodiu, la Telenești și se vorbea despre închideri de biserici și mănăstiri, și eu mă întrebam de ce nu dădea nimeni nici o explicație oficială, fiindcă lumea oricum necontenit despre asta …

– Stimate Vladimir Beşleagă, să pre­supunem că la un moment dat nu mai aveam acces la internet, nici la radio şi televiziune, că nu putem răsfoi nici colecţiile ziarelor şi revistelor, că avem doar cărţile de proză, poezie, drama­turgie ale scriitorilor noştri. În ce măsu­ră ne-ar ajuta să reconstituim trecutul nostru?

Cît priveşte perioada de după 1990, e un pic altceva, dar dacă e să vorbim despre acea perioadă care deja s-a coa­gulat în istorie, am putea să ne regăsim şi să nu ne regăsim. Depinde cine şi ce cau­tă. Răspunsul la această întrebare a şi fost dat. Totul a fost evaluat cu maximă serio­zitate şi imparţialitate. Am în vedere efor­tul enorm, cu mari responsabilităţi asu­mate, ale editurilor „Ştiinţa” şi „Arc”, care au adunat în şase volume fundamenta­le cele mai bune romane, povestiri, poe­zii, piese şi chiar scrieri pentru copii. Şi în acele volume primul e Stere, care cuprin­de o mare perioadă a societăţii basarabe ne de la sfîrşitul secolului al XIX-a, înce­putul secolului XX. Pe urmă vine Meniuc, vine Busuioc, Vasilache… Vine Druţă ş. a…

– Deşi, Druţă a refuzat să fie inclus cu vreun roman în această antologie…

– A refuzat, dar el totuna este pre­zent. Druţă mereu este prezent în lite­ratura noastră. Dar să-mi continuu gîndul… Vine Saka şi vine, mă iertaţi, proza­torul Beşleagă. În acea antologie au fost incluse anumite opere literare din care, după cum au considerat autorii, se poa­te reconstitui tabloul societăţii de atunci. Prin aceşti autori, dacă e să vorbim doar de autorii de romane, alcătuitorii cred că se poate reconstitui ceva din ceea ce-a fost. Însă rămîn încă multe aspecte în afa­ră. De pildă, nu găsim în operele noas­tre foametea, nu e nimic despre marele deportări…

– Şi nu vi se pare ceva grav să lip­sească aşa ceva dintr-o literatură care se respectă?

– Sigur că e grav. Dar condiţiile scri­sului şi editării au fost cele care au fost, şi scriitorii noştri n-au putut realiza impo­sibilul…

– Asta ar fi ca şi cum ultima gene­raţie de scriitori nu ar scrie nimic des­pre anii nouăzeci, despre emigraţia în masă, despre copii abandonaţi sau chiar despre 7 aprilie… Ce-i drept, în ce Vă priveşte, relativ recent aţi editat acel volum monumental despre calva­rul Mănăstirii Răciula… Cum aţi ajuns să abordaţi o temă atît de dureroasă, dar şi extrem de sensibilă?

–  Ţin minte că aveam vreo douăzeci şi opt de ani şi mă aflam în faţa librări­ei „Făt-Frumos” cînd m-am întrebat ce-i cu neamul ăsta al nostru? Îmi ziceam că a fost război, pe urmă a venit foametea, colectivizările… Ce-i asta? mă întrebam. Pe de altă parte, puterea tăcea… Şi mi-am dat seama că acele crime erau un fel de pedagogie socială. Ele se comiteau pentru a-i intimida pe alţii şi a putea ţine societatea sub control, pentru a putea fi mai uşor dirijată… Totodată se vorbea mult despre un viitor fericit. Eu, însă, care eram venit de dincolo de Nistru, ştiam ce se spunea despre copilăria noastră sovie­tică, atît de lăudată, deşi realitatea de- acolo era cu totul alta… Cînd eram în anul însă rămîn încă multe aspecte în afa­ră. De pildă, nu găsim în operele noas­tre foametea, nu e nimic despre marele deportări…

– Şi nu vi se pare ceva grav să lip­sească aşa ceva dintr-o literatură care se respectă?

– Sigur că e grav. Dar condiţiile scri­sului şi editării au fost cele care au fost, şi scriitorii noştri n-au putut realiza impo­sibilul…

– Asta ar fi ca şi cum ultima gene­raţie de scriitori nu ar scrie nimic des­pre anii nouăzeci, despre emigraţia în masă, despre copii abandonaţi sau chiar despre 7 aprilie… Ce-i drept, în ce Vă priveşte, relativ recent aţi editat acel volum monumental despre calva­rul Mănăstirii Răciula… Cum aţi ajuns să abordaţi o temă atît de dureroasă, dar şi extrem de sensibilă?

– Ţin minte că aveam vreo douăzeci şi opt de ani şi mă aflam în faţa librări­ei „Făt-Frumos” cînd m-am întrebat ce-i cu neamul ăsta al nostru? Îmi ziceam că a fost război, pe urmă a venit foametea, colectivizările… Ce-i asta? mă întrebam. Pe de altă parte, puterea tăcea… Şi mi-am dat seama că acele crime erau un fel de pedagogie socială. Ele se comiteau pentru a-i intimida pe alţii şi a putea ţine societatea sub control, pentru a putea fi mai uşor dirijată… Totodată se vorbea mult despre un viitor fericit. Eu, însă, care eram venit de dincolo de Nistru, ştiam ce se spunea despre copilăria noastră sovie­tică, atît de lăudată, deşi realitatea de- acolo era cu totul alta… Cînd eram în anul întîi sau doi de facultate, tocmai se desfă­şurau operaţiunile legate de capturarea lui Filimon Bodiu, la Teleneşti, şi se vor­bea despre închideri de biserici şi mănăs­tiri, şi eu mă întrebam de ce nu dădea nimeni nici o explicaţie oficială, fiind­că lumea oricum vorbea necontenit des­pre asta… Evident, pe atunci oricît te-ai fi străduit să afli, trebuia să te mulţumeşti cu zvonurile sau cu informaţii trucate… Şi iată că după ce, prin anii ’90, au înce­put să se deschidă arhivele, eu, care eram deja un om păţit, am vrut să mă lămu­resc, să aflu cine au fost pe-atunci cozi de topor, cum se înfăptuiau toate acele nedreptăţi… Şi m-am dus atunci la arhi­vă, unde am cercetat tot ce exista acolo, şi astfel am scris acele eseuri… în paralel, printre hîrtiile celea, am descoperit cum erau persecutaţi preoţii… îmi amintesc de un preot Ciumaş, care era persecu­tat şi izgonit de peste tot, dar el era îndă­rătnic şi se ţinea tare… L-au dus la Cimişlia, la Comrat, la Nisporeni, l-au purtat de colo-colo să-l rupă de la credinţa sa… în fine, anume atunci am găsit materia­le şi despre închiderea mănăstirii Răciu­la, despre revolta oamenilor de acolo, care s-au ridicat să-şi apere biserica. Tot atunci am stat de vorbă cu cei care încă mai erau în viaţă…

– Dar nu aţi fost ispitit să faceţi din acele evenimente un roman sau o povestire? De ce aţi ales anume descri­erile documentare?

– Orice scriitor îşi dă seama că sunt lucruri pe care le poţi improviza într-o naraţiune şi lucruri care merită să fie puse documentar pe hîrtie. Eu de firea mea sunt un om studios. În afară de faptul că am făcut aşa-zisa doctorantură, chiar dacă n-am ajuns să-mi susţin teza, am studiat mult prin biblioteci… Adunasem mormane de caiete cu tot felul de noti­ţe extrase din diferite surse… Adică, acu­mulasem experienţă de lucru în arhive. Am considerat că e mult mai important şi valoros să fac investigaţie documenta­ră decît să mă ocup nemijlocit de-o ficţiu­ne. Şi cel mai important e că după ce am studiat atîtea dosare, după ce am stat de vorbă cu oamenii şi aveam şi multe casete înregistrate, am procedat la compunerea materialului în formă artistică. Cel puţin compoziţional totul se desfăşura în baza unei naraţiuni. Altfel zis, pentru ca lucra­rea să fie citită cu mai mult interes, am inclus vorba vie a martorilor, astfel din- mizînd cele descrise.

– Dar nu v-aţi gîndit că ar putea lua un alt scriitor materialul documentar adunat de D-voastră şi să realizeze chiar un roman istoric?

– Şi să fie sănătos! Misiunea mea a fost cu totul alta. Aici trebuie să precizez că eu, înainte de a scrie despre Răciula, am scris mai multe opere de ficţiune, în diver­se domenii, de la romanul de actualita­te la cel istoric, de la romanul psihologic la cel oniric… Aici însă mi-am dat seama că substanţa şi materialul de care dispun este mult mai valoros şi mai consistent în forma în care este, decît dacă ar fi trans­format în ficţiune… Totodată, în perioada asta aveam deja şi jurnalul pe care îl scri­am de mai mulţi ani… Eram, de fapt, într-o perioadă a documentarului, a faptelor concrete. Şi nu numai eu, dar în genere literatura trăia o perioadă febrilă de cău­tări în domeniul istoriei imediate şi a rea­lităţii din jur… Cum ar zice eminentul critic Ion Simuţ, era o perioadă de „reabilitare a ficţiunii”. Era şi firesc să fie aşa, fiindcă toc­mai se schimbase sistemul social şi citito­rul voia să ştie exact ce-a fost…

– „Jurnalul” D-voastră din perioa­da 1986-1988, care mai tîrziu a şi fost publicat într-un volum aparte la editu­ra „Prut-lnternaţional”, dezvăluie că în acea perioadă aţi trecut şi printr-o dra­mă personală… Ba chiar aţi precizat acolo că scrierea zilnică in jurnal v-a ajutat să supravieţuiţi.

– Adevărul e că eu am început de mai multe ori să ţin un jurnal, încă din adoles­cenţă, dar se întîmpla că îl abandonam după o anumită perioadă. Cînd mi-am propus să scrin jurnalul de care vorbim, mi-am zis că ar fi şi un fel de experiment, impunîndu-mă să scriu zilnic în el. Toto­dată, a coincis cu perioada aflării mele în spital, cînd am şi fost operat. Dar nu-l concepeam ca pe un jurnal intim, era unul obişnuit, cu o descriere realistă a fap­telor din jurul meu. Ţin minte că scriam noaptea pe ziare, pe ce apucam, scriam pe întuneric, fiindcă nu puteam să aprind lumina în salonul spitalului… Abia mai tîr­ziu am adunat toate hîrtiile şi le-am siste­matizat, rescriind unele cuvinte pe care aproape că nici nu le puteam descifra. în una din notiţele lăsate acolo am scris că jurnalul meu a eşuat. Şi asta, poate, pen­tru că prea era despre viaţa cea de toa­te zilele, scriitura fiind prea directă, oco­lind total ficţiunea… însă pînă la urmă s-a dovedit că tocmai în aceea şi consta cali­tatea lui.

– Personal, multe pasaje le-am citit atras de subiect, de curgerea evenimen­telor,de parcă aș fi citit un detectiv…

– Pur şi simplu, perioada aceea era foarte interesantă. Tocmai venise Gorbaciov la putere şi începuseră şi pe la noi tot felul de mişcări pentru refacerea soci­etăţii… La Uniunea Scriitorilor mulţi înce­peau să promoveze noile schimbări, chiar dacă o parte din secretarii de acolo îşi căutau doar de propriile interese… Tre­buie spus, însă, că Preşedintele de atunci, Pavel Boţu, care venise şi la mine la spi­tal, vedea lucrurile mult mai amplu şi poa­te că prea le lua pe toate la inimă… El îşi dăduse la un moment dat seama că vor urma nu doar nişte schimbări cosmetice, ci schimbări radicale la toate nivelele…

– Se poate spune că atunci, pe lin­gă responsabilitatea scrisului, mai apă­ruse în rîndul scriitorilor şi sentimentul unei responsabilităţi sociale foarte acu­te. Cum aţi trăit personal acele zile?

– Părerea mea e că în scris contează nu atît responsabilitatea, ideile sau scopuri­le pe care le urmăreşte scriitorul, cît liber­tatea. Fiindcă în scris, ca şi în oricare altă artă, omul se exprimă pe sine, exprimă esenţa sa, iar acestea pot fi redate adec­vat doar cînd există o deplină libertate de creaţie. Cît priveşte responsabilitatea, aceasta reprezintă o altă faţetă a creaţiei.

– Mai concret, vă rog!

Bine, am să exemplific printr-un caz de viaţă ce mi s-a întîmplat mie. În 1971 am fost ales secretar la Uniunea Scriito­rilor. Anumiţi colegi m-au chemat aco­lo şi-mi spuneau că trebuie să luptăm, să facem şi să dregem, să împrospătăm Uni­unea. Şi eu am intrat în acest joc. Şi nu doar în acesta. Am acceptat să fiu băgat în partid. Dar am văzut peste jumătate de an că n-am să pot schimba nimic, ba chiar am să mă pierd şi pe mine însumi. Şi-am încercat să fug după un an, dar nu mi-a reuşit. Şi-am fost nevoit să stau cinci ani­şori bătuţi pe muchie, în timp ce toţi cei­lalţi umblau pe la plenare, pe la tot felul de congrese, eu stăteam şi făceam munca de birou. Abia cînd a venit Congresul scri­itorilor, am ieşit şi-am scăpat. Dar ştiam că nu pot scăpa definitiv. Pentru că Uniu­nea Scriitorilor era sub presiunea factoru­lui politic. Şi am făcut o mişcare mai abi­lă. Pe atunci erau la modă scrierile despre muncitori, despre industrializare… Şi aşa m-am hotărît să merg la Uzina de trac­toare… Ei bine, şefii deacolo au aprobat ca eu să vin să scriu despre colectivul lor. Dar eu, fiind om de la ţară, nu puteam sta de-o parte şi să mă uit la ei cum muncesc. Şi m-am angajat şi eu ca muncitor. Aşa că m-am înhămat şi am lucrat vreo două săp- tămîni la un sector de asamblare a tracto­rului. Veneam la opt dimineaţa, îmbrăcam salopeta şi lucram de rînd cu toţii, iar sea­ra mă aşezam şi scriam toate impresiile din timpul zilei, cum se munceşte acolo, cum se face tractorul ş.a.m.d. Am şi pro­pus o ofertă la editură să tipăresc o car­te despre muncitori. Fusesem şi acasă pe la nişte muncitori, aveam acţiune, aveam intrigă… Dar cînd m-am pornit să adun această carte, am simţit că inima mea nu-i pentru aşa ceva. Simţeam că scriu de mîntuială, chiar dacă manuscrisul ar fi fost aprobat şi chiar puteam să iau premii şi să adun multe laude pentru o asemenea car­te… Nu! Mi-am zis că nu! Şi n-am scris-o! Simţeam că nu participă şi vocea mea din adînc. Aici se întîlnesc, aşadar, responsa­bilitatea şi libertatea scrisului. Numai cre­aţi – despre casa părin­tească. Dar nu despre muncitori, fiind­că simţeam că îndeplinesc o comandă a cuiva şi nu era o necesitate sufleteas­că a mea…

– Asta se întîmpla atunci, demult, intr-un sistem totalitar, dar ce-i face pe unii să scrie astăzi despre anumite teme incluzindu-se in tot felul de proiecte, care şi ele nu sunt decît nişte comenzi sociale din partea unor Fundaţii sau ONG-uri?

– Ei, se ştie că unii scriu şi din orgo­liu, din ambiţii, nu neapărat pentru că ar avea vocaţie. Şi în acest caz comenzi­le acestea în bază de proiecte îi face să se simtă implicaţi în probleme de creaţie foarte serioase. Cam aşa apare şi subliteratura. Totodată, există teme gra­ve pentru noi, cum ar fi, să zicem, emi­graţia sau traficul de carne vie, în care bîntuie multă patimă şi suferinţă uma­nă, care e şi material foarte eficient pentru literatură. în cazul acestor teme investigaţiile scriitoriceşti şi chiar scri­sul pot face să apară şi opere adevărate, în cazul dat autorii mai curînd se autopropun pentru a scrie aşa ceva, fără a fi obligaţi de cineva. Mai e vorba şi de cererea publicului, care vrea să se recu­noască pe scenă sau în cărţile noastre…

– Actualmente faceţi parte din Comi­sia guvernamentală pentru studierea perioadei regimului comunist sovietic. Ne putem aştepta ca şi în urma acestor ore de aflare prin arhive să ne propuneţi un volum, precum cel despre mănăsti­rea Răciula?

– Deocamdată, important e să avem cu adevărat acces la documente serioase. Mai ales că această comisie a fost creată atît de tîrziu. A venit abia peste vreo două­zeci de ani după ce ar fi fost normal să apa­ră. Deja multe lucruri s-au spus, au dispărut mulţi martori oculari ai multor evenimen­te, ca să nu mai vorbim de faptul că au dis­părut şi multe documente. Şi totuşi, arhive­le încă ascund multe adevăruri necunoscu­te, fiindcă după venirea agrarienilor, apoi şi a comuniştilor, au existat restricţii în această privinţă. Acum abia se încearcă o pătrunde­re în arhivele fostului c.c. şi a fostului K.G.B., dar lucrurile se mişcă prea lent. Eu personal am fost acum două săptămîni şi am făcut comandă să mi se deschidă anumite dosa­re, dar m-am ales doar cu promisiuni. în general, colegii de comisie sunt foarte scep­tici. Cei de la arhive ne spun că ei se conduc de Legile existente, iar acestea sunt încă în mare parte restrictive. Oricum, important e că această Comisie există. Ea va veni în ori­ce condiţii cu concluziile ei, de care va tre­bui să se ţină cont.

Vă mulţumim şi vă urăm succes!

Sursa: Vladimir Beșleagă. Cînd documentul e mai puternic decît ficțiunea [interviu cu scriitorul Vladimir Beșleagă] / consemnare : Ionel Amariei.  În: MOLDOVA, 2010, mart.-apr., pp.16-19.