Viața unui oraș e asemenea destinului unui om, mereu supus unor încercări, unor dificile alegeri, unor situații-limită. Și precum oamenii găsesc puteri să le depășească pe toate, pășind pe linia destinului, la fel și orașele se înfruntă prin timp obstacole și greutăți, învingîndu-le, uneori însă lăsîndu-se învinse de ele.
Chișinăul – din momentul alegerii ca loc de reședință pentru capitala guberniei Basarabia și pînă în prezent, cînd este capitala unui stat suveran și independent, Republica Moldova, – nu face altceva decît să lupte pentru a supraviețui, și nu oricum, nu cum îți doresc mai-marii zilei, ci a supraviețui cu demnitate.În perioada ţaristă, asupra oraşului vechi, mai bine zis, asupra târgului patriarhal, a fost trasată plasa unui oraş la modă atunci, cu cartiere mari şi drepte à la Petersburg. Astfel a fost schimbată fundamental faţa Chişinăului.
Oraşul a devenit altul. Ca şi cum ar fi avut două inimi. Una bătea în oraşul vechi cu pieţe mici, cu stradele şi ulicioare, iar alta – în oraşul nou, cu un alt ritm, cu o deschidere spre modernitate.
A venit cel de al Doilea Război Mondial şi autorităţile sovietice, instalate aici la 28 iunie 1940, au decis să arunce în aer centrul Chişinăului. Oraşul, bombardat pe la periferii de armatele germano-române care înaintau, este incendiat, minat şi dinamitat la mijlocul lunii iulie 1941 de Armata Roşie, care se retrăgea. Astfel, tot ce însemna arhitectura nouă a Chişinăului a devenit ruină. A fost ca şi cum o boală cumplită ar fi umplut de riduri şi cicatrice faţa unui om frumos.
După război s-a purces la reconstrucţia Chişinăului. Peste oraşul vechi, dar şi peste ruinele celui nou, s-a mers mai întâi cu creionul arhitectului, iar apoi cu buldozerul. Clădirile cu etaj au primit anexe, au fost trasate cartiere noi şi drumuri de acces pe potrivă. Oraşul patriarhal vechi a început treptat să fie dizolvat într-un oraş modern. O mai mare schimbare la faţă era greu de imaginat. Noile autorităţi sovietice aveau nu pur şi simplu dorinţa de a restabili urbea. Pentru ei, acest oraş era ca un simbol al schimbării de societăţi, de epoci istorice, de aceea procedau în modul respectiv. Potrivit mentalităţii lor, tot ce amintea de societatea burgheză trebuia distrus, urmând să triumfe noua orânduire comunistă. Aşa au apărut în Chişinău cartiere staliniste, hruşcioviste, brejneviste ş.a.
Oraşul a suportat stoic şi aceste intervenţii, ca după aceasta să vină anii ’90 ai secolului al XX-lea şi el să fie supus unor încercări cum nu s-au mai pomenit.Cea mai grea şi mai stupidă întrebare care a planat şi mai planează până în prezent asupra acestui oraş este una extrem de simplă: are sau nu are Chişinăul monumente de patrimoniu?! Unii dintre arhitecţii oraşului afirmau că nu are, semnând, cu conştiinţa împăcată, decizii de demolare a numeroase edificii valoroase din punct de vedere istoric şi arhitectural.
Multă lume bună din oraş, inclusiv arhitecţii, afirmă şi continuă să afirme că el, Chişinăul, este un oraş bogat în patrimoniu istoric. Şi totuşi, în pofida acestui fapt, de douăzeci şi ceva de ani, de la schimbarea cursului istoriei noastre de la socialismul dezvoltat la capitalismul sălbatic, el rămâne pe linia întâi a dilemei de a fi sau a nu fi un oraş cu trecut istoric.
Ani la rând, sunt demolate cartiere întregi din oraşul istoric – şi asta doar pentru a fi înălţate turnuri de dormit. Am ajuns ca banii să dicteze destinul vechii noastre capitale…
Prin acest articol, precum am mai făcut-o şi în altele dedicate aceleiaşi tematici, nu facem altceva decât să afirmăm, ca şi Galileo Galilei: şi totuşi, se învârte! Adică, parafrazându-l, afirmăm cu certitudine: Chişinăul este o urbe doldora de istorie şi de monumente de patrimoniu.Deci războiul cu ignoranţa nu poate fi pierdut!
O cafenea pariziană la Chişinău
Aflată pe str. Fântânilor (azi str. Veronica Miele), cafeneaua lui Manikov era mult îndrăgită de elita Basarabiei, motivul acestei deosebite simpatii fiind legat nu numai de bună, chiar strategica dislocare a localului. Ea ţinea, în primul rând, de bucătăria specifică a acestuia. Reputaţia lui era atât de bună, încât şi în anii când se schimbase proprietarul, chişinăuienii continuau să se îndemne să meargă „la Manikov”.
Secretul acestui local se explica prin faptul că el era, în primul rând, o cofetărie, adică aici se serveau ceaiuri, cafele, dulciuri, ceea ce se făcea întocmai aşa cum o cerea moda pariziană a vremii. Dar, dincolo de delicioasele dulciuri pariziene, pe care le preparau chiar cofetari originari din Franţa, mai exista şi un specific al locului.
Bucătăria moldovenească din Basarabia a cunoscut mai multe perioade interesante, legate de influenţa istorică a momentului.
Comunicarea directă, timp de aproape trei sute de ani, cu turcii ne-a adus respectul pentru rahat lokumul venit de pe malurile Bosforului, precum şi pentru halviţa adusă tot de acolo, dar preparată la noi din produse locale: miez de floarea-soarelui, miez de nuci ş.a.
Domnitorii veniţi din Fanarul Istanbulului ne-au adus patima pentru plăcinte şi învârtite. Copturile delicioase cu umplutură locală – brânză, magiun cu miez de nucă, bostan ş.a. – au adus gustul acestora la perfecţiune.
Literatura noastră clasică a ironizat chiar pe seama acestor influenţe culinare. Costache Negruzzi a scris o foarte frumoasă bucată literară, numind-o Istoria unei plăcinte, nuvelă ce trădează nu numai predilecţiile noastre culinare, ci şi unele slăbiciuni naţionale.
Bucătăria cafenelei lui Manikov beneficia de mai multe tradiţii culinare. Căci boierii vechi, cum erau Brăieştii ori Şeptilicii, nu recunoşteau alintările pariziene şi preferau în locul lor o învârtită cu brânză de vaci ori de oaie, dar tot ei nu uitau să comande şi cafeaua turcească, devenită în timp tradiţională pentru basarabeni.
Cafeneaua avea însă un rost, lucru pe care astăzi nu-l mai practică localurile moderne. Aici lumea venea dimineaţa să citească ziare şi să facă schimb de noutăţi. La un ceai sau la o cafea, se discutau în voie ultimele evenimente şi. în felul acesta, localul era şi un fel de club.
Atmosfera calmă predispunea la discuţie şi, astfel, cafeneaua lui Manikov substituia rolul saloanelor boiereşti, unde se serveau ceai, cafea şi dulceţuri. Dar, în primul rând, aici „se serveau” noutăţi mondene, adică bârfe, zvonuri, multe din cele care aveau a se întâmpla erau istorisite în această inedită atmosferă.
Cafeneaua a simplificat comunicarea, a mărit brusc numărul de personaje care participau la discuţii şi a ajuns să fie îndrăgită de orăşeni. Oaspeţii capitalei guberniale, chiar la hotelul unde se cazau, aflau adresa cafenelei şi de aceea pe aici au trecut, practic, toate personalităţile notorii care au vizitat Chişinăul, începând cu celebrul Şaleapin şi terminând cu nu mai puţin celebrul Nicolae Iorga.
Cafeneaua dispunea şi de o terasă, deosebit de populară pe timp de vară, când arşiţa Chişinăului era nemiloasă. Aici se serveau răcoritoare, siropuri, dulciuri şi îngheţate.Ca orice local care se respecta, cafeneaua lui Manikov avea şi o orchestră, care distra publicul cu cântece la modă. Repertoriul era divers: muzică populară românească, rusească, muzică uşoară (în contextul acelor vremi). De fapt, localurile din Chişinău concurau acerb la acest capitol – muzica. Când veneau în turneu artişti celebri, erau invitaţi să cânte şi în cafenele, şi aceasta nu era o ruşine, era un gest de respect pentru localnici.
Aşa cum se schimbă epocile, aşa se schimbă şi patronii, aşa dispar şi localurile. într-o bună zi, cafeneaua lui Manikov a fost închisă, şi azi rar de tot cine dintre vechii chişinăuieni îşi mai poate aduce aminte de acest local, dar şi mai puţini sunt cei care pot spune ceva despre proprietarul lui…
Circul din Chişinău
Este cert că oraşului Chişinău nu-i merge cu circurile. Chiar şi azi, când avem o clădire splendidă, special proiectată şi construită pentru circ, s-a întâmplat ca mai-marii acestei republici s-o dea comercianţilor, în ideea să facă din ea un market. Vorba latinilor e sfântă: O tempora, o mores!…
Circul vechi din imagine se afla chiar în centrul oraşului, vizavi de primărie, şi, respectiv, fiind o instituţie de cultură, n-a supravieţuit… Transformat de Alexandru Bernardazzi în teatru cu o sală de 750 locuri, el a ars complet într-un incendiu, la 24 decembrie 1875. Vă aduc aminte că în acele vremuri iluminarea teatrelor se făcea cu lumânări şi lămpi cu gaz. deci incendiile erau de neocolit…
Biserica Luterană
Biserica Luterană din Chişinău sau Kirha a fost edificată în 1835 de comunitatea luterano-evanghelică a Chişinăului, care în marea ei majoritate era compusă din nemţi stabiliţi în Basarabia după 1812. Biserica consta dintr-un turn, o clopotniţă, totul construit într-un stil neogotic. Pe lângă biserică a existat un fel de pension pentru copiii nobilimii germane şi basarabene. Aici a făcut primii ani de şcoală scriitorul Constantin Stere şi de aici a moştenit pentru toată viaţa respectul plenar pentru cultura germană.
Kirha a dispărut în anii ’60. fiind lichidată de autorităţile comuniste. Era o mostră de arhitectură germană, chiar în inima Chişinăului, nu departe de locul unde astăzi se înalţă clădirea Preşedinţiei Republicii Moldova, care, în linii mari. prin stilul său, aminteşte de acea clădire.
Biserica „Sfântul Ilie”
Zidită pe la 1806, nu e cea mai veche biserică din Chişinău şi nici cea mai frumoasă, căci a fost lucrată în ani grei de război. În schimb, era o biserică foarte apreciată, odată ce Toma Stamati, familia Nour, Paul Gore au ales ca somnul lor de veci să-1 doarmă anume lângă această ctitorie.
De fapt, se ştie cu certitudine că la 1781 tătarii au atacat Chişinăul şi că în acel măcel a murit multă lume, iar oraşul a fost ars. Familia lui Ştefan Nour, copiii, părinţii şi rudele au decedat tot sub sabia tătarilor, şi atunci acesta a înălţat un stâlp de piatră pe care a trecut numele celor pătimiţi. Acolo a şi fost ridicată biserica, lângă care la 1855 s-a deschis şi Piaţa Sfântul Ilie.
A trecut nevătămată prin două războaie mondiale, dar n-a putut fi salvată de ignoranţa arhitecţilor sovietici care au demolat-o, deşi în planul oraşului Chişinău Alexei Şciusev arăta foarte exact cum să fie păstrate şi Catedrala Veche, şi biserica Sf. Ilie. Deci în 1960 biserica a fost demolată, atunci s-au pierdut stâlpul familiei Nour. Mormântul lui Iacob Stamati şi cel mai proaspăt mormânt, al academicianului Paul Gore, şi locaşul sfânt în care a fost botezată cea mai importantă poetă a Basarabiei, Olga Vrabie…
În Piaţa Sfântul Ilie se înălţa stâlpul lui Nour, având incrustată următoarea inscripţie: „Acest stâlp l-а ridicat robul lui Dumnezeu Ştefan Nour pentru pomenirea lui şi a părinţilor lui: diacon Nour, Maria, Vasile, Maria şi Axenia, Gahiţa ce s-a robit de tătari. Văleat 1781, mai 11”. Stâlpul se afla în apropierea bisericii Sf. Ilie, care, merită să se cunoască şi asta, avea un clopot turnat în 1806 din dania unui credincios creştin, Toader Sabău.
La distrugerea bisericii în 1961 a dispărut şi micul cimitir din preajmă. Să reţinem faptul că primul primar cunoscut al Chişinăului, în perioada 1817-1821, a fost căpitanul Anghel Nour.
Muzeul de antichități al lui Suruceanu
Primul arheolog al Basarabiei a fost un boier – Ioan Suruceanu (19.XII.1851, Chişinău – 18.XI.1897, Chişinău).
La Chişinău, la intersecţia actualelor străzi Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, în una din clădirile ce-au aparţinut familiei Suruceanu, a fost amenajat Muzeul Pontului Scitic. Iniţial, colecţia se păstra la Vadul lui Vodă, în casa Nataliei Sikard, iar apoi a fost mutată la Chişinău, într-o casă procurată în 1887, aceasta având un etaj şi un teren cu o suprafaţă de 1197 de metri pătraţi. Apartamentul era constituit din cinci camere la parter şi cinci la etaj. Două camere de la etaj se foloseau ca bibliotecă şi săli de muzeu, precum şi cele cinci odăi de la parter.
Mihail Kogălniceanu, după o vizită la Chişinău, luând cunoştinţă de această impunătoare colecţie de muzeu, a venit cu ideea de a-1 propune pe Suruceanu în calitate de membru al Academiei Române.După moartea savantului, familia a vândut o parte din colecţie Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odessa, iar altă parte a donat-o Academiei Române. O parte din bibliotecă a fost achiziţionată de Muzeul Bisericesc din Chişinău. Dar nevoile nu s-au terminat aici. Clădirea a avut de suferit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi a fost reconstruită în anii următori după un proiect al primei femei-arhitect din Basarabia – Roza Spirer, care a modificat substanţial formula ei arhitectonică de odinioară.
Muzeul Bisericesc
Ideea de a fonda un muzeu bisericesc se întâlneşte des în publicaţiile de specialitate, începând cu finele secolului al XIX-lea. Societatea trăia în alte ritmuri, în plus, tot mai evidente se făceau însemnele progresului tehnic, ceea ce, fireşte, producea schimbări şi în interiorul vieţii bisericeşti, astfel că anume reprezentanţii de frunte ai clerului militau pentru deschiderea unui asemenea muzeu.
În 1902, Societatea Istorico-Arheologică Bisericească a fixat în statutul său un punct ce prevedea deschiderea Muzeului Bisericesc, iar în 1906 el a şi fost deschis.
Evident că în 1940 a fost închis, apoi redeschis în 1942, apoi închis definitiv în 1944, când exponatele au fost evacuate, ca şi oamenii. Ca ultim director al muzeului îi cunoaştem pe marele cărturar basarabean Paul Mihail.
Clădirea care fusese vechiul sediu al Mitropoliei lui G. Bănulescu-Bodoni a rezistat până în anii ’60, când a fost demolată…
Vocaţia europeană a Chişinăului este mult mai vizibilă când priveşti la imaginile de odinioară. Case elegante, biserici pentru toate confesiunile, cafenele şi magazine aproape ca cele pariziene şi, desigur, oameni frumoşi, învăluiţi de aura invizibilă a speranţei de viitor fericit.
N-a fost să fie… Au trebuit să fie sacrificate generaţii, până am ajuns să reînnodăm firul invizibil al europenismului nostru. Oglinda istoriei continuă să ne arate însă ce am avut şi ce am pierdui…
Sursa: COLESNIC, Iurie. Încă o plimbare prin nebănuitul Chișinău // Moldova. – 2014. – Sept.-oct. – P. 92-97.
Secretul acestui local se explica prin faptul că el era, în primul rând, o cofetărie, adică aici se serveau ceaiuri, cafele, dulciuri, ceea ce se făcea întocmai aşa cum o cerea moda pariziană a vremii. Dar, dincolo de delicioasele dulciuri pariziene, pe care le preparau chiar cofetari originari din Franţa, mai exista şi un specific al locului.
Bucătăria moldovenească din Basarabia a cunoscut mai multe perioade interesante, legate de influenţa istorică a momentului.
Comunicarea directă, timp de aproape trei sute de ani, cu turcii ne-a adus respectul pentru rahat lokumul venit de pe malurile Bosforului, precum şi pentru halviţa adusă tot de acolo, dar preparată la noi din produse locale: miez de floarea-soarelui, miez de nuci ş.a.
Domnitorii veniţi din Fanarul Istanbulului ne-au adus patima pentru plăcinte şi învârtite. Copturile delicioase cu umplutură locală – brânză, magiun cu miez de nucă, bostan ş.a. – au adus gustul acestora la perfecţiune.
Literatura noastră clasică a ironizat chiar pe seama acestor influenţe culinare. Costache Negruzzi a scris o foarte frumoasă bucată literară, numind-o Istoria unei plăcinte, nuvelă ce trădează nu numai predilecţiile noastre culinare, ci şi unele slăbiciuni naţionale.
Bucătăria cafenelei lui Manikov beneficia de mai multe tradiţii culinare. Căci boierii vechi, cum erau Brăieştii ori Şeptilicii, nu recunoşteau alintările pariziene şi preferau în locul lor o învârtită cu brânză de vaci ori de oaie, dar tot ei nu uitau să comande şi cafeaua turcească, devenită în timp tradiţională pentru basarabeni.
Cafeneaua avea însă un rost, lucru pe care astăzi nu-l mai practică localurile moderne. Aici lumea venea dimineaţa să citească ziare şi să facă schimb de noutăţi. La un ceai sau la o cafea, se discutau în voie ultimele evenimente şi. în felul acesta, localul era şi un fel de club.
Atmosfera calmă predispunea la discuţie şi, astfel, cafeneaua lui Manikov substituia rolul saloanelor boiereşti, unde se serveau ceai, cafea şi dulceţuri. Dar, în primul rând, aici „se serveau” noutăţi mondene, adică bârfe, zvonuri, multe din cele care aveau a se întâmpla erau istorisite în această inedită atmosferă.
Cafeneaua a simplificat comunicarea, a mărit brusc numărul de personaje care participau la discuţii şi a ajuns să fie îndrăgită de orăşeni. Oaspeţii capitalei guberniale, chiar la hotelul unde se cazau, aflau adresa cafenelei şi de aceea pe aici au trecut, practic, toate personalităţile notorii care au vizitat Chişinăul, începând cu celebrul Şaleapin şi terminând cu nu mai puţin celebrul Nicolae Iorga.
Cafeneaua dispunea şi de o terasă, deosebit de populară pe timp de vară, când arşiţa Chişinăului era nemiloasă. Aici se serveau răcoritoare, siropuri, dulciuri şi îngheţate.Ca orice local care se respecta, cafeneaua lui Manikov avea şi o orchestră, care distra publicul cu cântece la modă. Repertoriul era divers: muzică populară românească, rusească, muzică uşoară (în contextul acelor vremi). De fapt, localurile din Chişinău concurau acerb la acest capitol – muzica. Când veneau în turneu artişti celebri, erau invitaţi să cânte şi în cafenele, şi aceasta nu era o ruşine, era un gest de respect pentru localnici.
Aşa cum se schimbă epocile, aşa se schimbă şi patronii, aşa dispar şi localurile. într-o bună zi, cafeneaua lui Manikov a fost închisă, şi azi rar de tot cine dintre vechii chişinăuieni îşi mai poate aduce aminte de acest local, dar şi mai puţini sunt cei care pot spune ceva despre proprietarul lui…
Chișinău, orașul meu 