„Oraşul meu alb cu umeri de piatră” era supranumit Chişinăul în celebra deja odă interpretată de Sofia Rotaru, pe versurile regretatului Gheorghe Vodă, muzica Eugen Doga. Timpul a trecut şi într-o perioadă relativ scurtă, capitala s-a schimbat radical la faţă. De fapt, nu ştiu dacă în prezent putem discuta despre o singură faţă sau despre o faţă propriu-zisă, luând în calcul transformările arhitecturale prin care trece capitala. Despre feţele Chişinăului discutăm astăzi cu arhitecta Tamara Nesterov, doctor în studiul artelor.

– În cadrul unei conferinţe internaţionale organizate cu ocazia aniversării a 575 de ani ai oraşului Chişinău de Biblioteca Publică „B. P. Hasdeu”, aţi menţionat că astăzi capitala noastră se provincializează. Este un proces ireversibil sau mai poate fi oprit?

– E adevărat, Chişinăul se ruralizează. Procesul trebuie oprit, există arhitectură urbană, arhitectură rurală, termeni care trebuie aplicaţi în locul şi timpul potrivit. Arhitectura oraşului are anumite exigenţe, necesită o anumită atitudine din partea edililor şi trebuie să corespundă anumitor rigori. Ceea ce se întâmplă în prezent în majoritatea oraşelor după destrămarea URSS este regretabil. În perioada sovietică, oamenii din oraşe, cu rare excepţii, au fost lipsiţi de dreptul de proprietate, înainte totul era al statului: al tuturor şi al nimănui, în acelaşi timp. Când a început privatizarea, locuitorii oraşelor au avut prilejul să devină proprietari ai locuinţelor. E şi firesc că ei erau cei care luau decizii, făceau tot ce credeau de cuviinţă pentru a-şi îmbunătăţi mediul de viaţă şi de a face să fie „frumos”. Şi cum poţi să îmbunătăţeşti personal mediul de viaţă? În raport cu nivelul de cultură al fiecăruia. Oraşul Chişinău a crescut vertiginos în ultimii 40-50 de ani, mai mult în baza celor veniţi. Au sosit aici cu traiul mulţi oameni din sate, dar şi cei veniţi din alte colţuri ale fostei URSS tot nu provin dintr-un mediu cult, din cauza asta oamenii creează mediul aşa cum îi cunosc ei şi după puterile financiare pe care le au. În oraş, o clădire dacă are nevoie de intervenţie: fie reparaţie sau restaurare, se face doar cu avizul şi participarea arhitecţilor. Dacă nu fac asta sub supravegherea specialiştilor, oamenii pot doar simplifica arhitectura istorică.

„Se creează impresia că lucrurile au fost lăsate, în mod special, să degradeze în direcţia aceasta”

– Unde pui că perioada la care vă referiţi a corespuns şi anilor în care totul a fost lăsat în voia sorţii, clădirile au început să se învechească, unele să se dărâme chiar. De aici şi pornirile gospodăreşti ale oamenilor.

– Simţul gospodăresc al moldoveanului este firesc, dar oraşul are o regie, are o administraţie care trebuie să răspundă de aspectul oraşului, care formează zona publică. Într-adevăr, clădirile oraşului se află într-o stare deplorabilă, mai cu seamă mă refer la acea parte a oraşului care are şi valoare istorică, oraşul medieval, unde condiţiile de viaţă rezidenţială ar fi foarte bune, dar nu sunt instalaţiile tehnice necesare şi traiul devine foarte greu. Se creează impresia că lucrurile au fost lăsate, în mod special, să degradeze în direcţia aceasta, ca oamenii să se mute în altă parte şi aici să fie creată o altă structură urbană, să se producă o modernizare pe calea negării fondului construit istoric.

– În opinia Dvs., mai există vreo şansă să recuperăm Chişinăul istoric? Şi dacă da, prin ce modalităţi?

– Sigur că există şanse! Modalitatea? Prin proiecte, prin studierea acestor zone şi punerea în valoare a calităţilor estetice şi istorice. În această zonă a oraşului sunt construite întreprinderi industriale, ceea ce nu se admite într-o zonă rezidenţială şi în centrul unui oraş cu pretenţii de capitală europeană. O parte a oraşului istoric, unde a fost organizat muzeul marelui poet rus A. S. Puşkin, a condus la păstrarea unei zone istorice a Chişinăului, care este foarte frumoasă. Dar şi acolo sunt greşeli arhitecturale, este vorba de case de tip sătesc, cu grădiniţă de flori în faţă, cu retragere de la lumina străzii, ce nu se admite în oraş. În oraşe există o condiţie de bază: faţada casei se aliniază la „linia roşie” a străzii, de unde începe trotuarul, zona publică. Încălcarea acestor rigori este o dovadă a lipsei de profesionalism şi de cultură urbană. În oraşe se va merge pe calea măririi densităţii clădirilor şi în viitor.

– Spuneţi că o soluţie pentru păstrarea şi salvarea Chişinăului istoric ar fi promovarea proiectelor de lungă durată a punerii în valoare a zonelor istorice. Dvs. personal propuneţi astfel de proiecte sau colegi de-ai dvs. fac acest lucru? Au ele şanse să fie luate în considerare?

– Totul se reduce iar la nivelul de profesionalism şi cultură urbană. Cel mai simplu e să negi totul, să demolezi şi să construieşti o clădire-turn, care, de câteva ori, trebuie să întreacă numărul locuitorilor. Dar e mult mai important să păstrezi aspectul istoric al oraşului.

„Unii funcţionari, ştiind că fac rău, acceptă să semneze, şi după asta îşi depun cererea de demisie”

– Pe de altă parte, când se dă acordul pentru construirea unei clădiri-monstru la care faceţi referinţă, înseamnă că există şi funcţionari care nu au cultura sau pregătirea necesară şi care acceptă aceste clădiri şi aceste demolări.

– Din păcate, da. Interesul economic joacă un rol foarte important aici şi din aceste considerente procesul de distrugere a fondului istoric există şi continuă. Se vorbeşte mult „prin târg” despre faptul că acum unii funcţionari, ştiind că fac rău, acceptă să semneze, şi după asta îşi depun cererea de demisie.

„Sper că arhitectura îşi va recăpăta locul în sfera artelor şi curând vor apărea şi personalităţi care vor răspunde pentru ceea ce fac”

– La conferinţa despre care am pomenit la începutul discuţiei noastre, aţi vorbit despre mai multe personalităţi, despre rolul pe care l-au jucat în formarea arhitecturii oraşului Chişinău, vă refereaţi la Bernardazzi şi Şciusev. Acum există o nouă generaţie de arhitecţi, îşi lasă ei amprenta asupra arhitecturii oraşului, schimbă ei faţa urbei?

– Arhitectura este o artă şi un arhitect este un artist. Dar în arhitectură, mult timp, peste 50 de ani, când arhitectura a fost scoasă din numărul artelor, fiind considerată o ramură a economiei naţionale, construcţia trecând pe calea industrializării, numele artistului a fost omis, aşa erau timpurile – totul se făcea în echipă. Şi astfel, arhitectura şi-a pierdut faţa şi statutul de operă de artă, a devenit ceva uzual. Nu se mai punea accent pe dreptul de autor al arhitectului, în limba rusă, acest lucru se numea „безличность”. Ca şi în artă, maniera creativă a arhitectului este ca o semnătură, ea este distinctivă, fapt ce la noi nu s-a luat în considerare şi asta a lăsat o amprentă adâncă asupra activităţii arhitecturale de astăzi. Un arhitect trebuie să apară ca o personalitate activă, la noi se pune mai mult accent pe colectiv. Vă întreb şi eu: cunoaşteţi vreun nume de arhitect modern şi opera lui?

– Din acelaşi considerent v-am acordat şi eu întrebarea de mai sus.

– Deci, nu prea. Se consideră, nu ştiu de ce, că nu este modest să-ţi afişezi numele. Şi noi, cei care activăm în acest domeniu, ghicim, intuim cam cine este arhitectul unei sau altei clădiri apărute între timp. Nu se obişnuieşte să se facă public acest lucru, nu există o placă pe care să scrie numele arhitectului clădirii. Dar sper că arhitectura îşi va recăpăta locul în sfera artelor şi curând vor apărea şi personalităţi care vor răspunde pentru ceea ce fac în acest domeniu. Şi sunt nume noi de arhitecţi care au conceput clădiri frumoase, vizavi de Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” este clădirea unei bănci, proiectată de Tepper, el a conceput arhitectura mai multor clădiri din oraş, apoi este Gicu Bulat, cel care a proiectat clădirea Băncii Fondului Monetar din Moldova, Anatol Spasov, arhitectul „Porţilor oraşului”, aş putea numi pe foarte mulţi arhitecţi tineri. Unele clădiri din oraş sunt proiectate de Vlad Modârcă, o clădire binecunoscută se află în preajma hotelului „Cosmos”, de exemplu, care este una dintre cele mai recente lucrări ale sale. Sunt arhitecţi foarte buni, care au plecat în lumea celor drepţi, fără să obţină o notorietate în timpul vieţii: Ghenadie Solominov, Simion Şoihet, David Palatnic.

– Dvs. personal care zonă a oraşului vă este mai dragă, ca arhitect?

– Arhitectura nu este un sport, este o artă. Aici nu pot fi categorisiri de genul: cel mai, cea mai, cele mai… Toate îşi au locul şi importanţa lor. Mie îmi face o deosebită plăcere oraşul vechi, străzile Alexandru Hâjdău, Grigore Ureche, Alexandru Vlahuţă, pe urmă este strada Anton Pann… după care sunt nişte scuaruri extraordinare la confluenţa acestor străzi. Partea veche a oraşului s-a format în mod firesc, are o istorie veche Chişinăul, cu câteva etape de strămutare a Centrului şi unde se intersectau drumurile. Dacă locul era mic pentru o parcelă de proprietate, atunci acolo se forma un scuar. Şi aceste locuri sunt foarte frumoase. Deci, eu am o plăcere deosebită să vizitez anume aceste străzi, mai puţin pot vorbi cu plăcere despre arhitectura clădirilor care au fost lăsate în paragină, care au fost refăcute necorespunzător de proprietari, fiind distrus aspectul de clădire istorică. De asemenea, apreciez arhitectura din partea nouă a oraşului, adică relativ nouă, dar tot istorică, din secolul XIX, cum ar fi zona de lângă intrarea în parcul „Valea Morilor” cu Turnul de Apă, Blocul central al Universităţii de Stat, construit aşa de parcă ocroteşte Turnul. Sau Biserica „Sfântul Pantelimon”, cu spitalul din spate, construit, de asemenea, de parcă ar proteja clădirea bisericii. Ceea ce am numit sunt nişte realizări arhitecturale foarte frumoase. Îmi plac foarte mult clădirile în spiritul curentului stilistic postbelic empire sovietic, în 1960, o arhitectură în continuarea tradiţiilor istorice europene şi a Renaşterii italiene. Foarte interesant este construit bd. Renaşterii Naţionale, bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, sunt interesante clădirile care au fost semănate tot pe atunci la periferia oraşului.

– Vrei, nu vrei, ascensiunea oraşului nu poate fi oprită. Dar ceea ce se construieşte în prezent nu se înscrie, nici ca formă şi nici culoare în peisajul oraşului.

„Mă dezamăgeşte arhitectura locativă contemporană, nu doar ca formă, stil, dar ca eficienţă”

– Cu părere de rău, mă dezamăgeşte arhitectura locativă contemporană, nu doar ca formă, stil, dar ca eficienţă, confort. Sunt nişte soluţii care nu ţin de comoditate, aspect, estetică. Un exemplu: puţin mai la vale, lângă hotelul Chişinău, la o mică distanţă, s-a construit un bloc locativ şi locatarii de la etajul unu până la patru vor avea geamurile orientate pe faţada laterală a hotelului. Ce vor avea aceşti locatari? Lipsă de intimitate, un peisaj mai puţin atractiv când se vor apropia de geam, razele soarelui nu ştiu când va ajunge şi la ferestrele lor. Un alt exemplu de acest fel – la cotitura spre Viaduct, tot aici, în apropierea noastră, este construit un complex de case, care formează o curte interioară. În locuinţele de acolo nu vor intra des razele solare, va fi mereu umbră. Deci, cei care proiectează aceste clădiri nu se gândesc la om, la nevoile şi comodităţile lui. La facultate, din primul şi până în ultimul an de studiu, studenţii sunt îndrumaţi că o locuinţă trebuie să fie confortabilă. Că se planifică mai întâi holul, apoi din hol se accede în zona oficială, care este salonul, pe urmă se proiectează zona intimă a locuinţei, unde sunt instalaţiile sanitare. Dar la noi intri în sufragerie trecând pe lângă bucătărie şi dormitor. Acest lucru este inadmisibil, astfel de clădiri nu sunt proiectate de profesionişti. În genere, vedeţi cum este dezvoltat în Europa, în SUA, cultul locuinţei, acolo se respectă necesităţile fireşti ale omului, la noi ele sunt neglijate. Dar acestea sunt nişte criterii de bază ale meseriei de arhitect, acest gen de încălcări sunt nepermise nici chiar pentru un student.

– Noi vă mulţumim pentru amabilitatea cu care aţi acceptat invitaţia noastră şi sperăm să ne revedem în curând pentru a discuta despre curente arhitecturale care vor corespunde rigorilor şi criteriilor profesioniste la noi, acasă. Vă dorim mult succes în continuare.

– Vă mulţumesc!