La cei 50 de ani pe care-i avea când a luat decizia să plece, se putea considera împlinit în plan profesional. Gradul ştiinţific de doctor în studiul artelor nu era, ca în multe alte cazuri, unul formal, ci corespundea întru totul competenţelor sale, de aceea a fost un specialist apreciat şi solicitat şi în domeniul cercetării, şi în domeniul instruirii artistice. Cât priveşte cel al criticii, era considerat unul dintre cei mai  imparţiali şi versaţi, iar la capitolul arta covorului tradiţional basarabean şi bucovinean – chiar cel mai competent. Paralel, mai profesând  pictura, participa şi la diverse expoziţii. Altceva e că nici ca personalitate, nici ca pedagog, nici ca artist plastic nu se prea încadra în rigorile realismului socialist. Mai mult, ele nu-i permiteau să se manifeste în mod plenar. Pe de altă parte, după anii ’90, ajuns împreună cu noi toţi la mult jinduitul regim democratic, când, în sfârşit, artiştii s-au văzut liberi în creaţie, fiind strânşi de-a valma cu ceilalţi în necruţătoarele menghine ale economiei de piaţă, nici această nouă realitate nu le-a oferit, de fapt, libertatea de a munci nestingherit. Şi unii au plecat din Moldova.
Gheorghe Mardare s-a instalat în nordul Germaniei, la Hanovra, port fluvial şi un mare centru industrial, comercial şi financiar, cu o istorie ce porneşte din secolul XII  (pentru cine nu ştie – anume acolo se află întreprinderea-mamă a faimoasei firme „Volkswagen”).
Recent, a venit la Chişinău cu o expoziţie personală de pictură, grafică şi, în plus, câteva lucrări ce ţin de arta obiectului, care în ultima vreme tot mai insistent îşi face loc alături de celelalte genuri. Compartimentată în trei cicluri – Poduri în timp, Pictura muzicii, Sonete în culori, – expoziţia ne-a descoperit un artist plastic polivalent, cu o predilecţie evidentă spre experimentare, uneori tentat de aspectele filozofice ale existenţei umane, alteori de cele pur estetice, dar, lucru firesc în creaţie, şi de elemente de efect. Experimentează chiar şi în acuarelă, un gen foarte vechi, de-a lungul secolelor profesat cu virtuozitate de mulţi maeştri celebri, aşa încât să încerci a face ceva nou e foarte şi foarte greu.  Totuşi, nu a rezistat ispitei şi spectatorii care i-au vizionat expoziţia au avut prilejul să se convingă că a îndreptăţit riscul asumat. Critica de specialitate din Germania  califică ceea ce face dumnealui drept o artă multifaţetată.
Ceea ce-l caracterizează în mod deosebit este predilecţia faţă de subiectele ce ţin de muzică. Pasiunea pentru ea a început în copilărie, în ziua când unul din fraţii lui, primul în Micleştii lor, a cumpărat de pe undeva un patefon. El avea pe atunci vreo cinci ani, însă n-a uitat nici până acum vraja pe care a simţit-o ascultând împreună cu cei ai casei  melodiile de pe cele câteva discuri. Sora i-a povestit mai târziu că nu-l puteau dezlipi de patefon,
s-ar fi băgat chiar înăuntrul lui ca să vadă cine cântă acolo. De atunci, chiar dacă ulterior nu a ales o profesie legată de muzică, a rămas să fie captivul ei benevol. Acest ataşament îl exprimă printr-o frază scurtă şi foarte expresivă: „Probabil, m-am născut în muzică…”
Deci, Gheorghe Mardare este cel care transpune muzica în culoare, „colaborând” cu Liszt, Caccini, Orff, Bach, Rodrigo, Paganini şi alţi compozitori clasici din toate timpurile. Nu oboseşte să asculte  de sute de ori una şi aceeaşi simfonie, cantată, sonatină, până când din ceea ce aude, percepe şi simte se conturează o linie, o imagine, o pată de culoare şi, treptat, se profilează elemente din care, până la urmă, se naşte o lucrare. Altfel spus, el reproduce pe pânză senzaţiile pe care le trăieşte în timpul acestor audieri. Denumirile lucrărilor de asemenea sunt din domeniul muzicii, de exemplu: Adagio în verde şi albastru, Marele sonet, Fantezie pentru chitară şi orchestră, Ave Maria…
În Germania, imaginaţi-vă, nu sunt privighetori. Şi nici ţârâieci. Dar anume acolo Gheorghe Mardare a pictat Triluri de privighetoare, o lucrare în culori răvăşitor de calde. Iar la ultima noastră întâlnire, când mai rămăseseră o zi până la încheierea expoziţiei, a zis parcă în glumă, parcă în serios: „Şi ţârâiecii cântă în culori…”.
Înseamnă că şi acolo, departe de Moldova, le aude cântarea…
Gheorghe MARDARE:
“AM PLECAT, SUFLETUL LĂSÂNDU-MI-L ACASĂ…”
Niciodată nu m-am gândit să plec, deşi deseori am simţit dorinţa să ies din cuşca restricţiilor, inclusiv cele privind procesul de creaţie, în care am fost ţinuţi multă vreme de fostul regim. Apropo, pentru acest context se potrivesc de minune versurile lui Petru Cărare: „Leule, tu nu uita,/ Cuşca mea-i în cuşca ta…”. Cât am stat în „cuşca leului”, unica mea ieşire în străinătate a fost cea de la „Podul de flori”. Şi fiindcă fac parte din categoria de oameni care, într-un fel, cred în soartă, atunci când ea mi-a dat o şansă de a cunoaşte altă lume, altă realitate, dar cu condiţia să plec de acasă, am plecat. Astfel, cu cincisprezece ani în urmă, am venit în Germania, împreună cu familia, doar că fiul cel mai mare ni s-a alăturat un pic mai târziu. Aici, nu-i greu să vă daţi seama, e o  societate diferită de cea din Moldova. Nu este uşor să te încadrezi în rândurile ei, pentru că îţi impune, să zicem aşa, condiţii şi reguli de joc pe care eşti obligat să le respecţi. În plus, şi oamenii sunt niţel altfel. Noi, cei din Moldova, suntem mai deschişi, mai emotivi, mai impulsivi chiar, mai melancolici, cei de aici – mai pragmatici, poate chiar mai rigizi, mai duri. În schimb, ştii la ce să te aştepţi de la dânşii, şi nu te miri când ţi se spune dintr-o dată: „Asta – acceptăm, asta – nu acceptăm”. Ba peste un timp începi a avea părerea că aşa e mai bine, pentru că, de fapt, lucrurilor li se spune direct pe nume, fără a se ocoli adevărul.
În general, noi foarte puţin cunoaştem Occidentul şi, mai ales, Germania. Acum, după anii trăiţi aici, pot afirma despre ea cu toată certitudinea: ca stat, poate fi un model pentru toate celelalte ţări din Europa. Relaţiile dintre oameni ar trebui, posibil, să fie un pic altfel, mai calde, însă totuna, indiferent de asta, ca societate, e una perfectă absolut din toate punctele de vedere. Statul german are grijă de oameni, inclusiv de cei străini, prevăzând chiar şi pentru aceştia, –  desigur, cu anumite condiţii, –  diferite servicii sociale specializate. Cât ne priveşte, i-am simţit sprijinul imediat de cum am venit încoace. Ne-a oferit un minimum de existenţă, – dar un minimum suficient ca să ne simţim oameni, –   pentru toată perioada cât a durat ca să ne aranjăm. Mai greu ne-a fost să învățăm limba. De fapt, mie mi-a fost mai greu. Mezinul meu, de exemplu, pe atunci elev în clasa a doua, a însuşit-o în jumătate de an, pe când eu am avut nevoie de doi ani. Recunosc, am învățat-o cu greu, dar, ajuns aici, ţi se cer două lucruri: să cunoşti limba şi să respecţi legile acestei ţări. Şi dacă faci faţă în modul cuvenit acestor două cerinţe, poţi conta întru totul pe respectul şi sprijinul ei. Eu, bunăoară, nu am cetăţenie germană. De fapt, nici nu eşti obligat s-o ai. În democraţia germană poţi trăi şi fără cetăţenie, bucurându-te de beneficiile pe care ţi le oferă ea în calitate de om. Dar om de calitate, nu un hoinar ce umblă prin lume în căutare de viaţă mai uşoară, de la care vrea să ia cât mai mult, fără ca el însuşi să depună eforturi. Aici aşa ceva nu merge. Mediul îl impune pe om să fie activ şi responsabil. În caz contrar, nu ajunge departe, iar, fiind vorba de un străin, până la urmă, poate fi chiar şi expulzat.
La un an după ce am venit la Hanovra, am avut aici prima expoziţie personală.  A fost o trăire cu totul deosebită, pentru că, după cum spuneam, cei de aici sunt cu totul diferiţi de noi. Pe lângă altele, sunt şi mai citiţi, şi mai versaţi în arte, aşa că nu e deloc uşor să le trezeşti interesul. Pe de altă parte, acest fel de a fi al lor te mobilizează, te impune să-ţi explorezi şi să-ţi exploatezi la maximum capacităţile profesionale, intelectul. Dar, până la urmă, eforturile sunt doar în folosul tău. Şi tu, ca artist plastic, trebuie să fii la nivel, deoarece arta contemporană cere să ai cultură, să cunoşti bine ceea ce s-a făcut înaintea ta şi ce se face în prezent în domeniul ce-l profesezi, cu alte cuvinte, să nu rămâi în urma timpului, mai ales că, acum, în întreaga lume, arta plastică este antrenată într-un domeniu ce ar putea fi numit căutare de noi forme de expresie.
În Germania, viaţa artistică este foarte variată, mult mai intensă şi, totodată, mult mai mediatizată decât în Moldova. Să zicem, chiar despre această primă expoziţie a mea în presă au apărut vreo patru articole. Deci, mass-media a informat societatea că, iată, la noi activează un artist plastic venit din Moldova, îi zice Gheorghe Mardare, dumnealui pictează în stil modern, şi aşa mai departe. Şi lumea venea să vadă  pictura  acestui Gheorghe Mardare. Pe parcursul celor cincisprezece ani cât mă aflu aici, am avut mai multe expoziţii şi la Hanovra, şi în alte oraşe din Germania, şi chiar în Spania, şi pretutindeni am surprins acest interes faţă de artă, cu regret, mult mai mare decât la noi.
Cum o duc aici artiştii plastici? Conform cifrelor oficiale, doar 1,5% din ei trăiesc din contul lucrărilor vândute. Ceilalţi, pentru a trăi aşa cum doresc, trebuie să mai facă ceva. Eu, bunăoară,  am un studio privat de artă pentru maturi, dar vin şi copii. Nu este vorba de viitori profesionişti, ci de oameni cu anumite aptitudini, care, pur şi simplu, doresc să trăiască plăcerea acestei preocupări. Îi iniţiez în pictură şi, prin ea, mă străduiesc să le cultiv cele mai frumoase calităţi umane şi artistice. Ceea ce câştig din vânzarea lucrărilor – pentru că, să ne exprimăm aşa, nemţii mă cumpără – nu folosesc pentru altceva decât pentru a-mi asigura posibilitatea de a continua să pictez şi să organizez noi expoziţii.
Nu mă simt aici ca emigrant. Germania am început s-o percep ca pe a doua patrie. Dar clipele de dor de Moldova le am în permanenţă. Noi am plecat, să zicem aşa, fizic, însă cu sufletul am rămas acasă. Suntem la curent cu ceea ce se face în Moldova, trăim împreună cu ea cele ce i se întâmplă, amărându-ne sau bucurându-ne. Iar dacă-i să vorbim despre colegii de breaslă, tot timpul ţin legătura cu dânşii, pe diferite căi. Dacă sunt solicitat de ei, cum se spune, le sar în ajutor cu ce pot. Bunăoară, în calitatea mea de critic de artă, – fiindcă le era foarte greu să găsească un specialist care să facă un material atât de complicat, – m-au rugat să scriu despre Ilie Cojocaru, un artist plastic care face o pictură absolut deosebită, modernă. Şi, bineînţeles, am scris.
De când am plecat, am fost de vreo patru ori  acasă. Ce-i drept, cam întotdeauna, cum mă exprim eu, în treapăd, ca să reuşesc să-mi văd fraţii şi surorile, prietenii, colegii, expoziţiile noi din muzee. De fiecare dată, surprind cum Chişinăul se schimbă de la an la an, pe străzile lui apar o mulţime de clădiri noi, unele, pur şi simplu, fantastice, şi totuşi, nu poţi spune că e un oraş cu stil european, nici pe departe nu e… Se cere o concepţie urbanistică renovată din toate punctele de vedere. Ilustrez cu un exemplu foarte simplu. Nu este raţional, bunăoară, în fiecare an să cheltuieşti bani pentru ca să acoperi cumva  nişte găuri în asfalt, despre care se ştie că mâine-poimâine se vor forma din nou… Este raţional s-o faci o dată, însă cu respectarea strictă a tehnologiei. Aşa va rezista mai mult timp. Şi mai bine, dacă se va aplica un pavaj care nu se dărâmă atât de uşor. Chiar dacă va costa mai scump,totuși va rezista mai mult.
Atunci când vin în Moldova, în discuţiile pe care le am cu mai multă lume, bineînţeles, ajungem să vorbim şi despre situaţia economică de aici. „Tare-am vrea să trăim mai bine, dar uite ce se face la noi!…”,  se vaietă unii. Şi eu, jumătate în glumă, jumătate în serios, le spun: „Înseamnă că trebuie să vreţi mai mult…”.
Vreţi să trăiţi mai bine?! Păi, cine vă împiedică? Pentru asta, nici nu vă daţi seama cât de puţin trebuie să faceţi! Doar atât: cu toţii împreună, de la mic la mare – sau, poate, invers, de la mare la mic, –  să respectaţi legile. Asta înseamnă că o societate cu adevărat vrea să trăiască bine.