“Tempus edax rerum”
(Ovidiu)
Maxima lui Ovidiu trebuie, paremi-se, completată – timpul nu numai distruge şi şterge totul, dar şi construieşte. Şi tocmai pentru a stăvili această forţă distructivă, trebuie să ne scriem memoriile despre timpul în care ne-a fost dat să trăim, ca să rămână o bază pentru edificarea unor timpuri mai bune, mai progresive.
Prin prezentarea istoriei vieţii unei persoane, a familiei mele (în parte) a anturajului şi, mai ales, a activităţii profesionale, vreau să relev specificul acelui timp.Scopul este de a păstra în istoria învăţământului specificul psihologiei basarabenilor şi, in primul rând, al vieţii lor în zigzaguri. Schimbările sociale pe parcursul celor 150 de ani de rusificare şi 22 de ani (interbelici) de românism au făcut din basarabeni oameni cu un caracter, câteodată, mai dificil şi de aceea, de multe ori sunt înţeleşi greşit. Gh.Pruteanu, savant şi senator român, în ziua de 27 martie 1998 a zis că basarabenii sunt oameni răniţi şi trebuie să treacă mult timp ca ei să-şi revină (reproduc din memorie). Aş adăuga: sunt uneori oameni distruşi sau semidistruşi. Aş vrea să
contribui la dezvăluirea şi înţelegerea profundă a acestui fenomen de către contemporanii noştri.
Părinţii: Mihail şi Pelagheea Vnorovschi
Familia mea este o familie tipică dintre cele ce au trăit (mai multe generaţii) pe pământul Basarabiei.
Bunicul după tată, Vladislav Henry Vnorovschi, de naţionalitate polonez, religie catolică, a venit aici prin filiera Ucrainei. Familia naturalizată in Polonia era şi acolo venită cu vreo 300 de ani în urmă de prin părţile oraşului Kazan pe timpul, când acesta era cucerit de
către Ivan al IV (1652). Familia era de origine tătară şi purta numele Nori. Ei nu voiau să trăiască sub conducerea rusă şi au plecat spre apus, ajungând până in Polonia.
Bunicul Vladislav Vnorovschi cu surorile şi fratele său (1860)
S-au polonizat, luând numele de Vnorovschi. Interesant este de remarcat că un unchi de-al tatei, general în armata ţaristă (care mai târziu, fără voia lui, a jucat un rol negativ în viaţa noastră), povestea că în trecut exista o carte cu istoria familiei noastre care s-a pierdut, pe când bunicul Vladislav a fost arestat în Rusia în 1918, fiind considerat “belo-poleak” (polonez alb), şi că în această carte se spunea despre originea tătărească a familiei noastre. Ascultând toate acestea, surioara noastră (în vârstă de 5-6 ani) a exclamat: “Atunci eu sunt tatarcea”. În limba tătară femeile, când îşi indică naţionalitatea, îşi zic “tatarcea”. Fără să cunoască limba, s-a expriamt corect!
Bunicul Vladislav, în tinereţe, trăia la Cetatea Albă. Acolo s-a căsătorit cu Vera Maslova, de origine rusă, ortodoxă. El a fost nevoit să treacă la religia ortodoxă. După legile Rusiei ţariste toţi copiii născuţi din căsătoriile mixte trebuiau să fie ortodocşi şi de naţionalitate rusă, deşi tata era polonez.
Mai târziu bunicul s-a mutat cu traiul la Chişinău şi fiul lui Mihail s-a întâlnit cu mama noastră Pelagheea Keller – fiica colonistului german – Wilhelm Keller, venit din Prusia la Arciz (localitate întemeiată în 1816 în apropierea oraşului Cetatea Albă). El, bunelul, s-a căsătorit cu o băştinaşă, a cărei naţionalitate nu o cunoaştem (era ori ucraineancă, ori moldoveancă). Îi zicea Aculina, dar numele de familie nu i-l ştim. Mama a rămas orfană de tată la vârsta de 4 ani şi de mamă la vârsta de 7 ani. A crescut la Chişinău în orfelinatul Balş. Sora ei cea mai mare s-a căsătorit la Chişinău în vârstă de 17 ani. Ea le-a plasat pe cele două surori mai mici, Maria şi Pelagheea, la orfelinat. Feodosia fusese luată în casa guvernatorului Basarabiei, ca un copil care făcea diferite servicii, ajungând mai apoi economă în gospodăria acestui mare demnitar, care a şi măritat-o. Wilhelm şi Aculina Keller, bunicii de pe mamă ai Pelagheii Vnorovschi.
La o anumită vârstă mama a părăsit orfelinatul, având profesia de soră de caritate. A fost angajată la spitalul de boli infecţioase, unde până la căsătorie a lucrat cu vestitul doctor Toma Ciorbă, care a păstrat o frumoasă atitudine faţă de asistenta lui. El venea la noi acasă când se îmbolnăvea cineva dintre membrii familiei.Căsătoria mamei s-a realizat contra voinţei părinţilor tatei. Ei erau din neam de boieri (dvoreni), oameni destul de înstăriţi, iar mireasa fiului lor o fetiţă din orfelinat! De aceea tata, care deja avea profesia de inginer cadastral hotarnic în 1910, s-a folosit de o deplasare în Ucraina, unde era trimis pentru parcelarea pământului ţăranilor, s-a cununat cu mama la Biserica Mazarachi şi au plecat în satul Gavrilovka, regiunea Ekaterinoslav.
Acolo am avut “norocul” să mă nasc. O viaţă întreagă pare-mi-se că am fost urgisită, pentru că nu m-am născut pe pământul drag al Moldovei. Deşi se zice că “omul sfinţeşte locul”, acest lucru mă doare toată viaţa. Niciodată n-am văzut acel sat. După o scurtă vreme părinţii s-au întors la Chişinău. Toţi ceilalţi copii s-au născut aici la Chişinău. Ludmila – în 1914, Leonid – 1919, Ana – în 1920 şi Victor în 1922. Familia Vnorovschi. De la stânga la dreaptă: rândul I, Ana, Victor, Leonid; rândul II, Ludmila, tata – Mihail, Cleopatra, mama – Pelagheea
În 1918 părinţii tatei au plecat în Rusia, luând cu ei toată mobila noastră (li s-a aranjat de aici un vagon) şi noi am rămas în camerele goale. Administraţia română i-a eliberat din serviciu pe toţi funcţionarii. Pe tata care lucra ca intendent la banca de stat de asemenea a fost concediat. Au sigilat toate bunurile (erau şi lingouri de aur) şi ne-au scos afară din casă.
Familia noastră era compusă din şapte suflete: părinţii, trei surori şi doi fraţi, diferenţa dintre cel mai mare copil şi mezinul fiind de 11 ani. Noi, cele mai mari, eram îngrijitoarele celor mici şi ajutoarele mamei. Aveam pe atunci o situaţie materială destul de grea. Baisan M., ofiţer în armata română, Cleopatra Vnorovschi, Mihail Vnorovschi, o prietenă (la balul Primăriei).
Evenimentele din 1918 l-au lăsat pe tata fără serviciu. Banca n-a fost evacuată. Bunurile au fost confiscate, iar toţi funcţionarii concediaţi. Locuiam în afara oraşului, pe şoseaua Hânceşti, închiriind o locuinţa cu grădină. Părinţii aveau o trăsură şi un cal şi tata a început să lucreze birjar până a însuşit într-o anumită măsură limba română. A căpătat un post de inginer topograf la Primăria oraşului, unde a lucrat până la venirea ruşilor în 1940. Mama, având mulţi copii şi cunoscând slab limba română, nu mai lucra la spital. Căsătorindu-se, a devenit casnică.
Apoi a lucrat într-o cofetărie ca vânzătoare. Acasă, mai ales în timpul vacanţei, o ajutam la gospodărie. Fiecare din noi avea anumite obligaţii. Făceam de serviciu cu săptămâna (dereticam prin casă, făceam cumpărături, ne ocupam de aranjarea mesei pentru prânz şi cină, etc.). Erau tradiţii pe care le avea familia tatei şi el cerea să fie respectate. La sărbătorile de Paşte, la Crăciun noi, copiii, primeam cadouri – hăinuţe noi, oricât de greu le-ar fi fost părinţilor din punct de vedere material. Tata găsea un lucru suplimentar: făcea planuri pentru nişte construcţii particulare, etc, dar la sărbătorile de iarnă aveam pom de Crăciun şi cozonaci, chiar dacă produsele se luau pe datorie.
Părinţii se străduiau să ne dea posibilitatea să învăţăm, fiecare după capacităţile ce le aveam. Noi, două fete mai mari, studiam la Universitatea din Iaşi: eu la filosofie, iar Ludmila la matematici.
Ana, Ludmila şi Cleopatra Vnorovschi la balul Primăriei.
A venit anul 1940 care a răsturnat mersul normal al lucrurilor în familia noastră. Acum a survenit o serie de nevoi. Sora noastră mai mică, Ana, tocmai absolvise Liceul Eparhial şi a intrat la facultatea de biologie a Institutului Pedagogic, deschis la Chişinău, dar a fost indragită de un lucrător de miliţie (Venise de la Odesa de la o cunoştinţă a tatei) şi s-a dus de s-a înregistrat cu el la biroul de acte civile fără să spună părinţilor, surorilor mai mari. Şi-a luat un geamantan în care şi-a pus lucrurile şi dusă a fost. Durerea noastră nu s-a ogoit nici până astăzi, deşi s-au scurs de atunci 57 de ani şi are doi copii. În copilărie cei doi nepoţi se ţineau de neam. Acum s-au înstrăinat. Fratele Leonid, care pe atunci termina Şcoala agricolă din Cricova, a fost mobilizat în 1939 în armata română. Aflându-se în concediu la Chişinău, tocmai înaintea venirii sovieticilor, s-a îmbolnăvit grav: apendicită şi febră tifoidă. După însănătoşire a fost mobilizat de sovietici. În 1941 a fost paraşutat pe teritoriul Basarabiei, prins şi împuşcat de către jandarmii români şi înmormântat în pădurea Bricenilor. Cazul a fost cercetat de colaboratorul Academiei de Ştiinţe a Moldovei E.Levit (Institutul de Istorie) şi descris în cartea “Participarea Moldovei în războiul al doilea mondial”. Jurnalistul Iacob Gurevici în cartea sa “Юности тревожные колокола“ povesteşte despre distrugerea acestei vieţi, plânsă mulţi ani de o mamă, care nu ştia că i-a pierit feciorul. Pentru unii erau eroi, pentru alţii…
Victor s-a evacuat împreună cu familia noastră în Uzbekistan. Acolo a fost mobilizat tot în armata sovietică. A participat la luptele de la Prohorovka, sat situat nu departe de Kursk. S-a căsătorit cu o rusoaică, care nu ne accepta pe noi şi tot ce e românesc (“nu accepta” e zis prea delicat). Copiii lor treptat s-au înstrăinat, deşi am depus multe eforturi pentru a-i ajuta la învăţătură, a-i sprijini în viaţă. Cu timpul eu cu Ludmila am fost complet abandonate şi chiar ofensate de ei. Sunt convinsă că în căsătorie trebuie să-ţi rupi o rămurică de pe copacul de acelaşi soi.
Tata a murit în Uzbekistan în 1943 de dalac (bubă neagră). Am trăit sub diferite regimuri: în Rusia
ţaristă (1911-1917), in România regală (1918-1940), în Uniunea Sovietică (1940-1991), în Moldova
Independentă şi Suverană (după 1991 până în prezent).
În 1918-1940 familia a obţinut nu numai cetăţenia română, ci şi etnia română (documentul s-a păstrat) – vezi anexele, fiind consideraţi români naturalizaţi. Prezint un extras din acest document:
Articolul 158 din regulamentul L.S Regatul României Primăria comunei Chişinău, Judeţul Lăpuşna nr. 12503
Anul 1928, luna martie 27 Certificat de naţionalitate Noi, primarul comunei Chişinău, judeţul Lăpuşna, atestăm că dl Vnorovschi Mihail, de profesiune inginer hotarnic din Chişinău, str. Chiliei 67, fiul lui Vladislav, precum şi soţia sa Pelagheea, născută la 1891 şi copiii
lor:
1. Cleopatra, născută la 1911- Ekaterinoslav
Ludmila 1914 – Chişinău
Leonid – 1919 – Chişinău 4. Ana – 1920 – Chişinău
5. Victor – 1922 – Chişinău au naţionalitatea romănă, fiind înscrişi la nr. 1323 în registrul de naţionalitate, întocmit în conformitate cu dispoziţiile art.53 şi următoarele din regulamentul privitor la constatarea naţionalităţii române. Urmează semnătura pentru primar Samuil Rozenhaupt, secretar C.Sandroiu şi timbrele şi ştampelele cuvenite.
Cu toate acestea, în 1940, după ocupaţia sovietică, văzând că tata vorbeşte ruseşte, nu s-au luat în consideraţie buletinele noastre de identitate, în care se indica naţionalitatea română, ni s-au eliberat paşapoartele, fără să ne întrebe pe noi, fără să ne aibă de faţă, cu cetăţenia şi naţionalitatea rusă. Aşa am rămas până azi.
Vnorovschi, Cleopatra. O viaţă închinată învăţămîntului. Ch. 1999. P. 5-17.
Chișinău, orașul meu 