CHIŞINĂU FĂRĂ WIRELESS

IMAGINEAZĂ-ŢI O CĂLĂTORIE VIRTUALĂ FĂRĂ INTERNET. MERGI PE STRADA. PRINTRE COPACI, PRINTRE ZIDURI, PRINTRE MAŞINI. Şl PRIVEŞTI UN LOC GOL. CINEVA ÎŢI INTRĂ ÎN MINTE Şl CONSTRUIEŞTE ACOLO UN ALT CHIŞINĂU. PIAŢA SFÂNTULUI ILIE – O VEZI? UITE, MAI LA DREAPTA E MUZEUL BISERICESC. AICI A FOST VILA LUI FEODOSIU. CU ETAJ. Şl TU INTRI ÎNTR-O ALTĂ LUME, O LUME ÎN CARE HALIPPA TOCMAI TRECE PE SUB CASTANII ÎNFLORIŢI DE PE 31 AUGUST. UNDE EŞTI, VREI SĂ ŞTII. ÎN CHIŞINĂUL DE ALTĂDATĂ – VINE RĂSPUNSUL. Şl CINE ALTUL POATE SĂ-ŢI RECLĂDEASCĂ CHIŞINĂUL FĂRĂ WIRELESS,ÎN AFARĂ DE IURIE COLESNIC?…
Noi vorbim despre patrimoniu, dar o facem cu făţărnicie…

Putem vorbi de un turism autoh­ton?

Avem în Moldova şansa de a face un turism care să prezinte interes pentru patrimoniu. Dar e nevoie de o investiţie serioasă. Dorinţa oa­menilor astăzi e să scoată bani din turism, cu investiţii minime, şi asta nu este posibil. În primul rând, eu aş investi în restaurarea conacelor basarabene. Le-aş face funcţionale şi le-aş pune la dispoziţia turiştilor, care ar putea astfel să cunoască şi mediul nostru rural. Mai ales că am impresia că şi satul degradează foarte repede, mai repede decât ne imaginăm noi. El mai mult trăieşte în amintirea noastră. Însă, avem o serie de conace păstrate ca prin minune, dar toate sunt cu proble­me. Probleme care pot fi rezolvate. Cum e conacul lui Leonard de la Cubolta, unde a existat o iniţiativă de restaurare, apoi au apărut urma­şii lui să îl revendice…

Sunt mari conacele basarabene?

Sunt mari, au anexe şi parcuri foar­te interesante. Dacă se va investi serios, se va face un lucru foarte bun. Conacul de la Cubolta a fost spital. Avem din ce alege.

Aţi fi de acord cu privatizarea conacelor?

Eu chiar cred că ele ar trebui date oamenilor care pot să le utilizeze. Ar fi bine să existe o reţea, să le lege între ele şi să devină centre importante pentru turism, să se păstreze partea de patrimoniu, dar să se dezvolte şi ca pensiuni turis­tice. Avem casele Stroescu, care astăzi sunt încă într-o stare bună, dar ele se vor degrada curând, dacă nu vor fi întreţinute. Primăria nu e în stare să le întreţină. Nicio primărie nu ar putea. Ar fi foarte bine ca statul să facă o listă de obiective, un contract serios care să nu permită modificarea arhitecturii, cu condiţii foarte clare, apoi să le propună pentru privatizare.

Dar ştiţi că se mai întâmplă şi aşa: unii cumpără clădiri istorice şi după aceea le distrug.

Dacă îl faci proprietar, îl faci şi responsabil pentru tot ce cuprinde proprietatea. In Rusia aşa au făcut. Este ceva obişnuit acolo să preiei un conac istoric şi să îl aduci în aceeaşi stare în care a fost. Şi au ajuns la o recuperare foarte rapidă a patrimoniului. La noi lucrurile astea nu au mers fiindcă, în primul rând, oamenii cu bani nu au interes, iar în al doilea rând stăm prost cu sentimentul patriotic. Noi vorbim despre patrimoniu, vorbim despre valoare, dar o facem cu făţărnicie. În realitate, nu credem în patrimo­niu şi nu vedem acest patrimoniu. Am văzut zilele astea un site fran­cez cu castelele lor şi, credeţi-mă, noi avem puţin, foarte puţin în com­paraţie cu alte ţări… Insă puţinul pe care îl avem trebuie să îl valori­ficăm. Mai sunt şi o serie de muzee literare care s-au păstrat cu greu şi care acum sunt sub semnul întrebă­rii. De exemplu, Uniunea Scriitorilor nu poate întreţine Muzeul Literatu­rii. Şi Muzeul de Istorie are puţine fonduri. Dar ele sunt foarte intere­sante ca obiective turistice.

Dacă tot aţi amintit de Uniunea Scriitorilor, ştiu că în grija ei sunt şi câteva case de creaţie, cum e cea de la Peresecina, care e o ruină totală. Şi eu mă gândesc dacă nu era mai bine ca Uniunea să le do­neze unor scriitori consacraţi şi ei, probabil, în timp le-ar fi restabilit.

Pentru Peresecina a existat un proiect interesant. Bieloruşii pro­puneau un contract pentru câţiva ani, un cămin pentru copiii lor. Iar acum, când lucrurile s-au aşezat la ei, scriitorii ar fi rămas cu o casă de creaţie bine pusă la punct. Insă Uniunea Scriitorilor nu a avut în acea vreme spirit gospodăresc, nu numai preşedintele, dar nici consiliul, care era responsabil. Şi de aceea s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Noi nu am pierdut acolo doar casa de creaţie, erau şi nişte edificii foarte frumoase. Într-unul dintre ele am lucrat şi eu. Era bine să le fi dat în chirie pe 20-30 de ani, iar chiriaşii ar fi avut grijă de ele. Moldova suferă de lipsă de spirit gospodăresc.

Poate ar trebui să permită străini­lor să cumpere conace. Aţi văzut, probabil, ce impact pozitiv au avut asupra României proprietăţile româneşti ale prinţului Charles al Angliei.

Da, din păcate, străinii mai cu dragă inimă ar investi şi cred că ar respecta întocmai prevederile contractului, n-ar da foc.

Deşi, dacă ne gândim la clădirea istorică de pe 31 August, unde e consulatul Spaniei şi care a fost acoperită cu termopane… inclusiv balconul e acum o cutie de PVC. Mai ales că vorbim de o clădire cu două aripi identice. Jumătate a rămas cum a fost construită, cealaltă a fost înfiorător de urâţită, cu toate plasticurile alea în locul vechilor ferestre.

 Foarte mult depinde şi de adminis­traţia oraşului, pentru că interven­ţia într-un monument de arhitectu­ră nu se poate face fără aprobare de la primărie. Dacă nu există apro­bare, ar trebui să fie amendaţi şi obligaţi să o aducă la forma iniţială. Aceasta este unica soluţie.

Când şi de ce au fost distruse clădirile istorice?

În anul 1941, între 15 iunie şi 20 iunie, au fost aruncate în aer 89 de clădiri din centrul Chişinăului. Practic, Chişinăul istoric a avut cel mai mult de suferit. În 1941, conform dispoziţiei lui Stalin, duşmanul trebuia să găsească în cale doar pă­mânt pârjolit. Atunci a venit o trupă a NKVD-ului, condusă de căpitanul Muhin, şi a distrus clădirile princi­pale. Nu doar în Chişinău, dar şi în Tighina, Tiraspol, Orhei, Bălţi… Şi nu doar clădirile administrative. A avut de suferit şi catedrala – i-a fost aruncat în aer acoperişul, banca – actuala Sală cu Orgă, Primăria au fost ruinate total.

Au distrus la fel şi oraşele ruseşti?

Da. Era o tactică a lor. In Odesa, după cucerirea ei, în sediul Primă­riei s-a dat o recepţie la care au participat nemţii şi românii, iar  în timpul recepţiei au fost aruncaţi în aer, deşi au fost preveniţi că ruşii au minat clădirea, dar nu au crezut. Insă după război ruşii au schimbat placa şi au spus că oraşele au fost distruse de armata germană şi de armata română, cu scopul de a primi ajutor german în refacerea clădirilor. Clădirile centrale, gara, primăria şi alte clădiri au fost reconstruite de prizonierii nemţi din ’45 până în ’49. Chişinăul a fost atunci rezidit. Prin ’45 a venit Şciusev, care era originar din Chişinău, cu o echipă de tineri arhitecţi şi împreună au făcut proiectele de refacere a oraşului. Existau clădiri importante care au fost distruse din temelie, dar el a încercat să reclădească Chişinăul aşa cum şi-l amintea. Unde s-a putut a lărgit străzile, aducându-şi aportul doar în bine. Evident că a introdus şi elemente de arhitectură stalinistă, fiindcă altfel proiectele nu ar fi fost acceptate. Dar în rest s-a apropi­at cât a putut de forma oraşului vechi. Era o biserică foarte veche, Biserica Sfântului llie, şi acolo erau Piaţa Sfântului llie, Muzeul de Artă Bisericească, pe care el voia să le renoveze şi să le pună în valoare, dar, după ce a murit, a fost înlocuit de alţi arhitecţi şi echipa nouă nu a mai ţinut cont de proiectul propus de Şciusev.
Chişinăul are nevoie de această protecţie, fiindcă suntem cu un picior în groapă

E clar că în faţa marilor capitale europene nu putem concura cu elementele de patrimoniu. Totuşi, prin ce ar trebui să atragă Chişi­năul?

Eu am fost un fel de ghid la un moment dat pentru delegaţiile oficiale, iar când le întrebam ce vor să vadă, răspunsul era aproape de fiecare dată acelaşi: Chişinăul vechi. Sunt câteva străduţe în zona Puşkin, apoi sunt câteva clădiri între Octavian Goga şi Vlahuţă. In rest, Chişinăul vechi a fost distrus. Fiecare la casa lui a mai adăugat şapte anexe şi au transformat ca­sele în arhitectură de chichineaţă, ceea ce un străin nu poate pricepe. Ei vor să vadă arhitectura autentică a oraşului, ca să poată înţelege cum a evoluat în timp Chişinăul. Mulţi vor să vadă Muzeul Puşkin, pentru că Puşkin este o figură universală. Alţii vor să vadă bisericile vechi, ei, şi aici, spre onoarea noastră, nu toate le-am dărâmat. Dar, în gene­ral, capitala, din punct de vedere al patrimoniului, pierde foarte mult. Nu doar termopanele care apar, ci clădiri esenţiale pentru patrimoniul nostru sunt distruse complet şi, nu ştiu cum, dar parcă nimeni nu e vinovat, parcă nimeni nu ştie. Eu în 1997 am editat o enciclopedie a oraşului Chişinău, fiindcă intu­iam că oraşul va fi distrus, şi după calculele mele peste o sută de clădiri istorice nu mai sunt. In 15 ani. Şi dacă viteza de distrugere va rămâne aceeaşi, în 20 de ani vom rămâne doar cu câteva clădiri centrale. Vă spun, când eram cu de­legaţi oficiali şi le arătam: aici a fost casa parohială, aici a fost Mitropo­lia, aici a fost…, ei mă întrebau: de ce ne arătaţi ce a fost, arătaţi-ne ce este. Nu mai avem ce arăta. Există catedrala, Arcul de Triumf, clădirea Casa Herţa – care-i păstrată ca prin minune. Doar ştiţi cum două case istorice, vila lui Fedosiu şi vila lui Tumarkin, au fost demolate chiar în faţa Ministerului Culturii.

La cererea cui? Voronin a cerut şi ministrul cultu­rii le-a lichidat. Şi este revoltător faptul că nimeni nu e tras la răspun­dere.
Dacă nu suntem în Uniunea Eu­ropeană, nu putem să propunem monumente la UNESCO?

Teoretic am putea, doar că noi nu avem decât biserica din Căuşeni care ar putea pretinde la statutul de monument UNESCO. S-au făcut deja demersuri în acest sens. Fiind sub pământ, e foarte multă ume­zeală. Condiţiile sunt grele pentru ea.

Care sunt cele mai vechi biserici din Chişinău?

Biserica Măzărache, Biserica Râşcanu, Biserica Sfântului Gheorghe, Biserica Sfânta Vineri…

Ce vechime au?

Sunt din secolele XVII-XVIII.

Iar clădirile istorice ale Chişinăului, excluzând bisericile, de când datează?

Din secolul XIX. Poate au mai rămas unele de la sfârşitul seco­lului al XVIII-lea, dar mai vechi şi bine păstrate nu sunt. Chişinăul a fost ars de turci în 1789. Şi a ars în totalitate. Pentru că el era construit din chirpici. Atunci încă nu erau ex­ploatate carierele de piatră. Prima casă din piatră cu două niveluri a fost a lui Andronache Donici, mare jurist, şi se afla în zona unde este astăzi Muzeul Puşkin. Asta era la 1840, după acest moment au înce­put să construiască oraşul în partea de sus, începând de la Columna şi Alexandru cel Bun, abia atunci au început să exploateze piatra şi să construiască clădiri cu două nive­luri. Însă, chiar dacă nu avem cas­tele în patrimoniu, clădirile noastre au o istorie frumoasă. Clădirea de la colţul Parcului Ştefan cel Mare a aparţinut familiei Donici şi acolo a fost ţinut prizonier Paşa Hasan. In clădirea Muzeului de Istorie a învăţat elita basarabeană, iar peste drum a fost Seminarul Teologic. Seminarul Teologic a fost o şcoală foarte serioasă. Aici s-au format Halippa, Inculeţ… toată mişcarea naţională a început de la ei, de la Seminarul Teologic.

Uniunea Europeană are nişte legi foarte dure pentru protejarea patrimoniului, credeţi că, dacă am intra în Uniune, ar fi o soluţie?

Asta ar fi salvarea noastră. Noi cu forţe proprii nu o să reuşim. Uite, clădirea de pe Vlaicu Pârcălab, dacă şi-a pus proprietarul în cap să o distrugă, a distrus-o. Şi nimeni nu a putut să îl oprească. Ca apoi să se afle că documentele erau semnate de Primărie. Chişinăul are nevoie de această protecţie, fiindcă suntem cu un picior în groapă.

---

STĂNILĂ, Moni. Patrimoniul istoric al Chișinăului : [interviu cu Iurie Colesnic] / Consemnare : Moni Stănilă // Punkt. – 2012. – iun.-iul. – Nr 44-45. – Pag. 56-59.