Scenetele coregrafice în repertoriul Ansamblului Joc

Un loc aparte în repertoriul Ansamblului Academic de Stat de Dansuri Populare Joc îl au scenetele coregrafice montate în anii ’50 pe baza folclorului autentic. Acestea reflectă nu numai măiestria dansatorilor şi talentul lor actoricesc, dar şi opera finală ce denotă creativitatea regizorilor coregrafi.

Istoria coregrafiei naţionale ne dezvăluie nume de coregrafi care pe parcursul mai multor decenii au montat diferite scenete coregrafice, contribuind astfel la teatralizarea dansului scenic.

Două dintre scenetele care au devenit giuvaiere ale coregrafiei naţionale sunt M-am pornit la Chişinău şi Baba mea. Prin regia montărilor reuşite, prin jocul impecabil al actorilor, care se identificau cu rolurile lor, atribuind scenetelor coloritul inedit interpreţii Ion Furnică, Spiridon Mocanu, Nadejda Gorodeţcaia, Liubomir Iorga improvizau, îmbogăţind personajele jucate, conferindu-le de fiecare dată noi nuanţe.

În arhiva criticului L. Cemortan am găsit următoarele rânduri referitor la aprecierea acestor scenete :

„Andrei Lupan spunea ca el a văzut de nenumărate ori aceste scenete coregrafice şi de fiecare dată cu o deosebită plăcere. El şi-a dat seama că este un adevărat teatru, în care interpreţii improvizează şi de aceea de fiecare dată acest spectacol apărea nou, original”.

Sceneta coregrafică M-am pornit la Chişinău este un produs al imaginaţiei artistice comune a doi dansatori, Ion Furnica şi Spiridon Mocanu, solişti ai Ansamblului de Dansuri Populare Joc, şi a maestrului coregraf Vladimir Varkoviţki, ce activa pe atunci la Chişinău. E vorba de anul l956. Aflându-se pe creasta valului creativ, înaripaţi de succesul ce-l aveau, I. Furnica şi S. Mocanu participau la o montare a unui dans cu subiect, aidoma celor pe care le efectuase coregraful L. Iacobson – Logodna şi Cumătriţele. După repetiţii rămâneau în clasă, cântau şi dansau, însă, cu părere de rău, nu prea le ieşea nimic care să bucure privirea.

Într-o zi îl avură în calitate de oaspete pe cunoscutul coregraf V. Varkoviţki şi atunci Ion Furnică cu Spiridon Mocanu au povestit că ştiu un vechi cântec popular şi că ar vrea să monteze un dans după acest cântec. De teamă că el n-o să-i asculte până la capăt sau poate de teamă vă vor uita ceva, ei ba cântau, ba demonstrau mişcările de dans folcloric care le credeau potrivite pentru acest dans. Tinerii erau atât de copleşiţi de emoţii, încât se întrerupeau unul pe altul, începeau să se contrazică, apoi iar, împreună, demonstrau anumite mişcări. Dar vestitul coregraf a fost incitat de idee şi a început repetiţiile. Unul îi traducea cuvintele cântecului, altul demonstra câte o mişcare, muzicantul le cânta pe „silabe” ba strofa, ba refrenul, ba strofa, ba refrenul… Mai târziu, V. Varkoviţki spunea:

„Nici nu-mi dădeau voie să-mi trag răsuflarea. Văzând atâta entuziasm la ei, am hotărât să-i ajut, mai ales că ceva din suflet mă impunea să creez”.

Prima variantă a ieşit cam „lungă”, dura mult timp, nu se încadra nici după formă, nici după conţinut, în timpul rezervat scenetelor, de aceea după o consultaţie cu compozitorul Şico Aranov – conducătorul muzical de atunci al ansamblului, cel care trebuia să definitiveze aranjamentul muzical al scenetei, muzica a fost revăzută şi s-a ajuns la limitele prevăzute. Astfel, după ce s-a ajuns la canonul muzical recomandat scenetelor, autorii au luat-o de la început. Montarea se efectua având la bază regia muzicală ce, fără doar şi poate, era ca o călăuză spre construcţia noii regii coregrafice anume a dansului propriu-zis. Dansul se monta în pauzele dintre repetiţiile obişnuite ale ansamblului, înainte de repetiţii, dar mai mult după repetiţii. Furnică şi Mocanu cântau o strofa a cântecului, demonstrau mişcarea de dans ori de pantomimă, care, după părerea lor, s-ar fi încadrat în acel pătrat muzical, iar Varkoviţki foarte constructiv şi laconic le explica artiştilor ce se permite în scenă şi ce nu, înlătura surplusul mişcării demonstrate de ei. Dacă era nevoie, mai adăuga câte un gest sau o mimică, o expresie şi, după ce dansatorii o interpretau în formă nouă, decidea dacă este potrivită.

Sceneta coregrafică M-am pornit la Chişinău a fost montată într-un timp record – o săptămână.

După cum am spus, nu era pur şi simplu o montare a unui dans; Varkoviţki le preda tinerilor dansatori o lecţie de regie teatrală, le destăinuia secretele montării – cizela, îi învăţa să vadă materialul, mişcarea de dans cu alţi ochi, sub un alt aspect, să înţeleagă cerinţele regiei teatrale, să se conducă de ele şi să le aplice în practică. Se formase un laborator, unde fiecare îşi expunea părerea, demonstra mişcarea de dans, aşa cum o simţea el, iar ceilalţi îl corectau, cu ochi de spectator.

Era o concordanţă minunată în activitatea lor de creaţie ce asigura armonia dintre muzică şi mişcarea executată, dintre personaje şi jocul lor şi, în ultimă instanţă, se ajungea la o simplitate atât regizorală, cât şi executivă, care, la rându-i, avea pe viitor să bucure văzul spectatorilor. Şi totul datorită textului acelui cântec autohton cu denumirea M-am pornit la Chişinău, căci anume el a constituit imboldul acestei creaţii. M-am pornit la Chişinău, cu căruţa ş-un cal rău, m-a-ntâlnit Cumătru tău şi m-am apucat cu el să beu.

Fabula atât a cântecului, cât şi a dansului este foarte simplă şi este luată din viaţa de toate zilele. La o răscruce de drum se întâlnesc doi drumeţi. Unul este însoţit de fiică, iar celălalt de fecior. Asemeni cuvintelor cântecului, această întâlnire constituie începutul poveştii, numai că limbajul de exprimare îl reprezintă mişcările coregrafice, interpretate de artiştii îmbrăcaţi în costume naţionale de sărbătoare.

Pe fondul melodiei interpretate de orchestră, în scenă apare cu paşi simpli în caracter de Horă, în schimb fermi, un omulean zvelt, spătos (artistul Ion Furnică), îmbrăcat în iţari, cămaşă brodată, cu un cojocel ornamentat, încins cu un brâu de toată frumuseţea şi cu pălărie pe cap. În mâna stângă duce un burlui cu vin, iar cu mâna dreaptă ţine de mână o copilă frumuşică (artista Nadejda Gorodeţcaia), care din mers numără pe degete ce doreşte să-i cumpere „tata” de la târg (enumerând în glas – cercei, mărgele, basma, pantofi etc.)

Din partea opusă a scenei le vine în întâmpinare un om îmbrăcat şi el în haine de sărbătoare, josuţ, cu o cuşmă mare ţurcănească ce îl face mai înalt, în schimb cam gârbovit, cu un cojocel cam mare, dar vesel şi bine dispus (artistul Spiridon Mocanu). Din plin mers discută aprins (gesticulând în stânga şi în dreapta) cu un flăcău arătos, care îl urmează cu aceiaşi paşi de Horă (artistul Liubomir Iorga).

În momentul când dau cu ochii unul de altul, Ion Furnică eliberează mâna fetei -Nadejda Gorodeţcaia, care rămâne puţin în urmă, iar el se salută aşa cum se obişnuieşte la sat, descoperindu-şi capul. Acelaşi lucru îl face şi celălalt drumeţ- Spiridon Mocanu.

Începe un dialog între părinţi (Măi, unte duci? Cine-i băiatul ista? Da cine-i fata? Şi ce poate face ea? Da el ce poate face?), în care întrebările şi răspunsurile sunt exprimate prin gesturi de pantomimă coregrafică.

Băiatul – Liubomir Iorga, la rugămintea tatălui său demonstrează că ştie să cosească, să adune fânul, să taie lemne. Tatăl fetei începe să se scarpine la ceafa, gândindu-se că, odată ce vecinul se mândreşte cu băiatul său, umflându-şi pieptul ca un cocoş, are toate motivele să se laude şi el cu fata. Fata – Nadejda Gorodetcaia demonstrează cum plămădeşte de pâine, cum toarce, cum spală, Părinţii, de bucurie că copiii lor cunosc atâtea lucruri, bat palma şi încep să danseze în doi. Dansul moşnegilor interpretat de Ion Furnică şi Spiridon Mocanu mai degrabă se aseamănă cu o rafală de sentimente exprimate cu ajutorul picioarelor prin interpretarea mişcărilor de la dansul Hora în bătăi („bătăi la podea”, „săritură şi bătăi ordinare, duble, sincopate”, „moale mică”, „moale mare” etc). Dansul se opreşte tot atât de brusc cum a pornit, căci începe târguiala exprimată prin strigături şi mişcări de pantomimă teatrală. Suntem prezenţi la o peţire plină de umor, în timpul căreia dialogul dintre tatăl fetei şi tatăl băiatului sună cam aşa:

„Tu o litră, eu o litră, fata ta nu se mărită, Fata ta s-ar mărita, da tu zestre ce i-i da? Douăzeci de perne mari, / Toate pline cu ţânţari, / Douăzeci de perne mici, / Toate pline cu furnici".

Nici chiar mişcările tehnice pe care le interpretează artiştii în picioare, nici dialogul tinerilor ce „discută” puţin mai într-o parte, prin mişcări de horă lentă, nu captează atenţia spectatorului atât de mult ca mimica tatălui, Spiridon Mocanu. Expresia comică a feţei vorbeşte mult mai mult decât cuvintele, pe care el le rosteşte: „Nu, nu, nu! Tu să dai o văcuţă, un juncan, o căruţă şi-un bostan!”.

După înţelegerea lor înţeleaptă, bărbaţii bat palma, aşa cum se face la târg, şi îşi îndeamnă odraslele să danseze, în timp ce ei încep să dea aldămaş pentru afacerea încheiată, golind pe rând ulciorul cu vin. Jocul îl începe fata, N. Gorodeţcaia, care interpretează o horă sincopată, demonstrând cu picioarele mişcările specifice dansului Hora în bătăi. In timpul dansului ea este susţinută de „tatăl” său, Ion Furnică, care, dansând pe loc, mai şi sare în sus de bucurie strigând: „Foaie verde şi-o lalea, uite joacă fata mea!” După ce s-a sfârşit dansul fetei, tatăl o îmbrăţişează şi roagă băiatul să danseze şi el, care, la rândul său, interpretează mişcări de sârbă şi de horă. Cu paşi de dans (de la dansul Hora lentă), părinţii iau copiii de mână şi îi îndeamnă să danseze împreună. Băiatul, după legea strămoşilor, îi face cadou fetei un şirag de mărgele şi o basma, apoi se apucă de mâini, se rotesc şi încep Sârba uite – tinerii în prim-plan, părinţii – în plan secund.

La un moment dat tinerii încearcă să se cuprindă sau poate chiar să se sărute, însă taţii se apropie, dansând mişcarea „cărăruia” şi, ridicându-se din poziţia „semimoală” în sus, îi despart astfel pe copii, care pe o clipă închiseseră ochii, dorind să se sărute, însă, de fapt, îşi sărută părinţii pe obraz, stârnind hohote de râs în rândurile spectatorilor. De bucurie că i-au păcălit pe tineri, bărbaţii încep un joc bătrânesc, o „horă sincopată”, cu paşi mărunţi, cu bătăi la pinteni, şi răsuciri în gleznă. La un moment dat ei îi invită şi pe tineri la joc. Şi iată că toţi patru învârt o horă ce dă de înţeles că atât dansul, cât şi viaţa continuă cu o nouă familie. Astfel, sceneta coregrafică M-am pornit la Chişinău este un produs al imaginaţiei artistice comune a cunoscutului regizor-coregraf V. Varcoviţki şi a celor doi mari artişti – Ion Furnică şi Spiridon Mocanu. Având ideea, mişcările de dans autentic, mişcările de pantomimă (gesturile, mimica etc.), linia dramaturgică a melodiei şi textul cântecului folcloric au dat naştere unui produs, care în scurt timp a devenit o perlă a coregrafiei naţionale.

Noua creaţie, care s-a născut spontan, având drept bază dansul folcloric cu bogata lui gamă de mişcări, sufletul băieţilor de la ţară, cu intuiţia lor înnăscută de a reacţiona prompt la toate cerinţele muzicii, scenei, chiar şi ale spectatorilor, a devenit cel mai de preţ giuvaier al coregrafiei moldoveneşti. La Festivalul Unional al Tineretului de la Moscova din l957 sceneta coregrafică M-am pornit la Chişinău, interpretată de artiştii Spiridon Mocanii, Ion Furnică, Liubomir Iorga şi Nadejda Gorodeţcaia, a câştigat Premiul întâi şi Medalia de Aur, ridicând astfel prestigiul Ansamblului Joc şi al culturii naţionale moldoveneşti la o treaptă nouă pe piedestalul de onoare al culturii universale.

Iată ce se spunea în presa timpului: „Câteva zile în sălile de concert şi teatrale moscovite şi-au prezentat măiestria tineri interpreţi ai cântecului şi dansului popoarelor din U.R.S.S. Cu succes au evoluat dansatorii moldoveni Nadejda Gorodeţcaia, Spiridon Mocanu, Ion Furnică şi Liubomir Iorga, care s-au învrednicit de Medalia de Aur a Festivalului Unional al Tineretului”.

„Pe data de 5 iulie s-a întors din Moscova delegaţia republicii noastre, care a participat la concursul soliştilor şi ansamblurilor de formă mică în cadrul Festivalului Unional al Tineretului… Pe scările vagonului apar artiştii Filarmonicii de Stat din capitală Spiridon Mocanu, Ion Furnică, Liubomir Iorga şi Nadea Gorodeţcaia. Pe pieptul lor strălucesc medaliile de aur ale Festivalului unional decernate tinerilor artişti pentru buna executare la concurs a jocului În drum spre Chişinău. Artiştii Spiridon Mocanu şi Ion Furnică sunt totodată şi autorii acestui joc".

Istoria apariţiei celei de-a doua scenete Baba mea e nu numai interesantă, dar şi hazlie. Unul dintre autorii acestei scenete a avut ocazia să fie martorul ocular al întâmplării ce a servit drept imbold, ba mai mult decât atât, chiar prototipul versiunii scenice.

De regulă, artiştii Ansamblului Joc întotdeauna aveau concediu în august. Şi fiindcă soţii Furnică erau ambii din satul Manta, de fiecare dată plecau la ţară în concediu. Ajutau părinţii şi rudele la lucrările de câmp. Chiar şi nopţile le petreceau ba la vie, ba la baltă, la harbuzărie sau în lunca Prutului, odihnindu-se lângă o ciorbă de peşte.

De multe ori Ion Furnică era invitat la săteni acasă ca să le povestească din cele văzute, auzite în timpul turneelor, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în străinătate.

„Într-o dimineaţă veneam cu soţia de la învăţătorul nostru din copilărie, căci la el fusesem de cu seară invitaţi. Am vorbit de toate. Toţi mă ascultau cu răsuflarea întretăiată. Când a început să se mijească de zi, ne-am pornit spre casa părintească, unde ne aştepta mama”

Din amintirile lui Ion Furnică

Cam tot pe la acea vreme, în mahalaua de alături se apropia de sfârşit şi o nuntă. S-a produs şi ultimul episod din cadrul nunţii, „legatul miresei”, şi oaspeţii au început să se împrăştie pe la casele lor. Care să se odihnească, care să îngrijească de păsări şi animale din gospodăriile lor, ca mai apoi să se întoarcă la aşa-zisa „zamă”, adică la tinerii gospodari. Ajunşi acasă, Ion cu nevastăsa fuseseră întâlniţi de mama, care îi aştepta pe prispă. Văzându-l intrând pe poartă, ea îl rugă cu un glas blajin şi duios: „Ionică, du-te te rog şi cumpără pâine, că eu nu pot… ” Din spusele lui Ion Furnică aflăm că în vremea ceea „era greu. Venea maşina cu pâine şi pe loc se făcea coada de vreo 200-300 de oameni şi dădea numai câte 2 pâini. Înţelegi?…” „Eu îi spun mamei că nu-i frumos să mă duc să iau fără rând, fiindcă lumea mă cheamă să cumpăr fără de rând – mă stimau. Nu mă duceam, căci îmi era ruşine. Da în ziua ceea m-am înţeles cu vânzătoarea la bufet, Valentina Olteanu, sora cumnatului, să-mi lase 2 pâini sau să le cumpere ea pentru mine. Însă ea mi-a zis: «Bade Ionică, dacă nu vii să le iei îndată ce se termină coada (rândul), atunci eu o dau, n-o pot ţine, că dacă mă prind, mă dau afară»6. Nevastăsa a rămas să ajute mamei prin gospodărie, iar el, băiat ascultător, s-a pornit spre bufetul satului, acolo unde se vindea pâinea. La o răscruce de drum, cam pe lângă casa unde locuia Gheorghe Forţu, îl zăreşte pe moş Vasile care era „legat” cu două prosoape în cruce (şi erau ele aşa de lungi, încât gherghefii se ţârâiau pe pământ), care abia împleticea picioarele, străduindu-se s-o ajungă pe babă. Baba şi ea „legată” ca la nuntă, cu o şalincă mocănească, cu franjuri (semn că erau rude apropiate cu mirii) era puţin mai înainte. La acea oră, pe drum, în întâmpinarea moşului veneau sătenii, care se grăbeau la muncă (băieţii cu furci, iar fetele cu greble).

Cu băieţii moşul se saluta, iar când vedea un grup de fete se făcea că se repede spre dânsele, chipurile dorea să le prindă în braţe ori să le apuce de fustă. Între timp scotea şi câte o vorbă de duh la adresa fetelor. Baba, văzând una ca asta, s-a oprit, s-a întors cu toată fiinţa spre bărbat, a pus mâinile în brâu şi hai să-l cetere: „Drac bătrân, te-ai îmbătat ca porcul şi acum te anini de copiii oamenilor”. Fetele se ruşinau, ţipau, probozindu-l şi ele pe moş.
Ionică, văzând acest „spectacol” şi fiind băiat educat, ajunge în drept cu moşul şi se încheptează cu el.

Ion înalt, moşul Vasile josut. Dintr-o parte parcă erau „Ştepsel” şi „Tarapunika”, personajele cunoscute ale estradei ucrainene. Nici Ion Furnică nu mai ţine minte ce a influenţat asupra lui (dialogul cam dur avut de la îndreptarea cu moş Vasile ori acea scenă din viaţă cotidiană a satului natal, urmărite de el în acea dimineaţă). Însă o nelinişte neclară îl frământa, readucându-i aminte mereu de acea întâmplare, numai că în alte culori şi cu noi personaje. Acea frământare nu l-a lăsat nici când s-a întors la Chişinău. Mai mult, când intra în clasa de dans, fără ca să-şi dea seama, începea să-şi imagineze că el ar fi „baba” cea din sat şi atunci în faţa oglinzii interpreta „paşi dubli” ori „paşi tripli” cu mici legănări ale corpului. Mai hazliu era când el îşi închipuia că este în rolul „moşului”. Hazliu era momentul când încerca să-şi micşoreze statura înaltă, îndoindu-şi picioarele şi spatele.

În una din zile, după ce colegii din ansamblu au râs cu poftă de căutările mute ale lui Furnică în faţa oglinzii, de el se apropie Spiridon Mocanu care-l întrebă: „Ioane, noi suntem prieteni ori nu? Dacă da, atunci de ce nu-mi spui şi mie ce dans vrei să faci? Hai ia-mă şi pe mine să-l facem împreună”. Abia atunci Ion a înţeles că îl frământa „eul” său ca Om de creaţie, îl frământa gândul cum ar face să monteze un dans, care ar semăna cu scena văzută acolo în sat, la răscrucea drumului, şi anume întâmplarea cu moş Vasile şi cu baba lui. Îi povesteşte despre întâmplarea de acasă şi lui Spiridon Mocanu. Acum erau doi care „se strâmbau” în faţa oglinzii, căutând chipuri de personaje pentru viitoarea creaţie.

Ideea cum să înceapă dansul, adică ieşirea în scenă, şi denumirea dansului a venit de la sine, în momentul când Ion îi povestea lui Spiridon anume ce făcea „baba’l, „moşul” şi lumea ce se ducea la lucru în acea dimineaţă. Baba mergea cu vreo l0-l5 paşi înaintea moşului, bodogănind, iar el încerca să-şi răsucească o ţigară, îngânând cântecul Baba mea. Cineva a strigat Evrica, au alergat la bibliotecă, au găsit cuvintele cântecului Baba mea, au comparat sensul lor cu cele văzute de Ionică în sat şi au decis să monteze o scenetă cu numele Baba mea. Au început să arate unul altuia cam ce mişcări de dans şi de pantomimă s-ar potrivi. Mai lipsea un flecuşteţ, un imbold, un impuls ce i-ar fi pornit să monteze şi să aleagă interpreţii.

Imboldul sau, mai drept spus, „genunchiul” le-a fost dat în felul următor. Cam sfioşi s-au apropiat de conducătorul artistic al Filarmonicii Gleb Ceaicovschi, ca să-i ceară părerea referitor la ideea lor de a monta un dans cu subiect. Şeful, după ce i-a ascultat, le-a spus clar: „Dacă aveţi idee, înseamnă că aveţi şi cap, şi atunci ce aşteptaţi… montaţi, da eu o să văd şi o să apreciez”.

Toate acestea s-au petrecut în l960. Naşterea scenetei ce poartă numele Baba mea a avut loc în aceeaşi clasă de dans de la etajul doi al Filarmonicii, clasă în care chiar şi interiorul le dădea impulsuri pozitive tuturor coregrafilor, interpreţilor. La fel s-a întâmplat şi cu autorii acestei miniaturi coregrafice Baba mea. Odată intraţi în clasă pentru a monta sceneta, autorii Ion Furnică şi Spiridon Mocanu lucrau fără să ţină cont de timp. Uitau chiar că afară demult se făcuse noapte, aşa de tare erau entuziasmaţi şi preocupaţi de lucrul pe care-l făceau. De fapt, în timpul montării, povestea S. Mocanu, de câteva ori i-a vizitat Gleb Ceaicovschi, care vroia să vadă cum se realizează ideea noastră. După ce a văzut rezultatul muncii dansatorilor, le-a dat nişte sfaturi de ordin regizoral, care în fine le-au ajutat mult pentru a duce la final montarea dansului, adică a scenetei coregrafice.

Principalii eroi erau „moşul” – Spiridon Mocanu şi „baba” – Antonina Galustian. Ei corespundeau întocmai realităţii văzute de Ion Furnică la baştină. Ea, mare şi dolofană, el, micuţ şi puţintel. Al doilea contrast îl aduceau în scenă fetele tinere şi zburdalnice: Dora Doibani, Tatiana Usaci, Maria Antocean, Larisa Lungul (Oprea).

Naşul de botez era Ion Furnică, cel care monta, fiind ajutat în mare măsură de înseşi interpreţii, care, dacă nu le ieşea vreo mişcare demonstrată de coregraf, propuneau singuri altă mişcare ori alt gest. Ieşirea în scenă, adică începutul dansului, l-au lăsat să se asemene scenetei văzute în sat. Pe fundalul melodiei, din partea stângă a scenei apare mai întâi „baba” Antonina Galustian, interpretând paşi simpli în caracter de „horă” de 2/4, legănând corpul odată cu pasul, gesticulând poruncitor cu mâinile, astfel chemându-şi soţul, care se oprise la intrare în scenă, pe jumătate fiind ascuns de culise şi ţinându-se cu mâna dreaptă de căciulă. Văzând că baba îşi ridică poalele fustei şi le prinde în cingătoare, Spiridon Mocanu-moşul, inteipretând „paşi simpli”, ajunge lângă ea şi o „ghionteşte” teatral, zâmbindu-i. „Baba”, văzându-l lângă dânsa, se întoarce în direcţia opusă şi cu aceiaşi „paşi ordinari”, de la dansul „hora”, se deplasează după linia de dans, chipurile, ea merge spre casă. Mulţumit că l-a lăsat „baba” în pace, „moşul” îşi caută „chisetul”, îşi răsuceşte o ţigară şi încearcă să o aprindă. Este o scenă în care Mocanu demonstrează actoriceşte capacitatea sa de a se încadra în rolul scenic şi a-l aduce în luminile rampei anume aşa cum îl simte.

Între timp în scenă apare o fetişcană jucăuşă Larisa Lungu (Oprea), care, după ce observă „moşul”, îşi cheamă şi fetele care, văzându-l, hotărăsc să-l zădăre. Se încinge un joc prin dans cu fiecare fată aparte. Se dansa o horă, unde moşul se „juca” de-a dansul cu fiecare fată. Culminaţia dansului şi cel mai de preţ fragment este momentul când se întoarce „baba” înapoi ca să-şi caute „moşul” rămas în urmă şi vede cum el, ca un cocoş, se dă la fete tinere, dansând cu toate patru câte o „horă” în doua părţi. Dansul „babei”, al celor patru fete şi al „moşneagului”, expus după principiul contrapunctului şi rezolvat sub formă de duet prin contraziceri, prin limbajul coregrafic, ne demonstra de pe scenă măiestria interpreţilor, cunoscători excelenţi nu numai ai coregrafiei populare, dar şi ai celei universale – dansul clasic, plastica liberă, pantomima socială şi cea teatrală.

Şi dacă la prima vedere în dansul fetelor se părea că ele au format un „zid”, un „gard” viu, în spatele căruia se putea ascunde moşul „vinovat”, pentru a nu fi văzut de „babă”, apoi mişcările de dans, alcătuite pe folclor autentic şi îmbogăţite printr-o stilizare de o normală măsură, cu mişcări de pantomimă ba chiar şi neoclasică, ne aduceau în miraculoasa poveste în care trăiam starea emoţională adusă de interpreţi în scenă. În timp ce „pasul sincopat de horă” ori „pasul de sârbă lateral” ne demonstra deplasarea „zidului” ba în dreapta, ba în stânga, ba înainte, ba înapoi, expresia feţei interpreţilor, ridicările de umeri a „nedumerire” demonstrau acea putere lăuntrică a omului de a nivela emoţiile negative ale semenilor săi, iar în cazul dat ale „babei” şi de a-i da posibilitate „moşului” să mai facă o glumă, să mai danseze cu fetele ori cu propria sa babă. Şi atunci Spiridon Mocanu striga: “Frunză verde trei scăieţi, Jucăm baba-n hostropăţ”, oprind furia pumnilor ridicaţi ai „babei”, căci „moşul” era ridicat şi el în sus de fete, ca să nu-l ajungă „baba”. Muzica începe melodia „hostropăţul”, fetele îl lasă pe moş în jos, iar el cu paşi sincopaţi ai dansului „hostropăţ” se îndreaptă spre „baba” care, la rândul său, se apucă de mână cu moşul şi îşi încep dansul, executând mişcări cu amplitudini mici, trecând treptat la cele sincopate, ba chiar şi întortocheate, mişcări ce aparţin dansului hostropăţ cu măsura muzicală de 7/16.

Acest dans ar însemna că furia babei a trecut, că cei doi s-au împăcat, îndemnând toată lumea să procedeze la fel, astfel dovedind încă o dată că subiectul acestei scenete coregrafice a venit în scenă din viaţa de toate zilele şi în care se întâmplă de toate, chiar şi o astfel de împăcare. Sceneta Baba mea, la fel ca şi sceneta M-am pornit la Chişinău, a ajuns să fie pe podiumul de onoare în repertoriul Ansamblului Joc, atâta timp cât a mai dansat interpretul Spiridon Mocanii. Odată cu plecarea sa la odihna bine meritată, scenetele, din lipsă de interpreţi, pe care acelaşi Spiridon Mocanu n-a dorit să-i pregătească, motivând că tineretul nu poate să joace, au dispărut din repertoriul Ansamblului Joc. Păcat, căci după fiecare concert în Moldova ori turneu în străinătate, presa mereu ne bucura. „Compoziţiile realizate până acum, cum ar fi Baba mea, Pe drumul spre Chişinău, sunt lucrări care s-au bucurat de un succes şi au intrat în fondul de aur al repertoriului Ansamblului Joc“.

„Nuvelele umoristice Baba mea şi m-am pornit la Chişinău lasă o impresie memorabilă”. „Miniaturile Jocului, în care şi-a găsit expresie vie una din cele mai caracteristice trăsături ale moldoveanului – umorul; sunt de un farmec irepetabil”ll. De menţionat că scenetele coregrafice M-am pornit la Chişinău şi Baba mea s-au bucurat la vremea lor de un colosal succes, fiindcă fiecare din ele încheagă un chip aparte un caracter de pregnantă originalitate, spunea scriitorul Serafim Saca în unul din materialele sale dedicate artiştilor Ansamblului Joc.

---

ŢARĂLUNGĂ, Antip. ARTA / ASM. Chișinău, 2005. 22-27 p.